Acţiune în revendicare. Imobil preluat abuziv de stat. Dovada dreptului de proprietate asupra construcţiei edificate pe terenul revendicat.
| Comentarii |
|
Prezumţia legală de proprietate în favoarea proprietarului terenului. Art. 492 C. civ. Caracter abuziv al preluării imobilului de către stat. Decizie dată în aplicarea Legii nr. 4/ 1973
Deşi reclamanta nu a depus la dosar o autorizaţie de construire, pentru probarea dreptului de proprietate asupra construcţiei edificate pe terenul revendicat, potrivit art. 492 C. civ., proprietarul terenului este prezumat a fi proprietarul construcţiei ridicate pe teren, prezumţie legală care în cauză nu a fost răsturnată. De asemenea, critica recurentei potrivit căreia aprecierea instanţei asupra neconstituţionalităţii Legii nr. 4/1973 este greşită întrucât această lege are caracter special, derogatoriu faţă de Constituţie, nu poate fi primită, ştiut fiind faptul că legile speciale nu pot deroga de la normele constituţionale.
(Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 16 R din 9 ianuarie 2001)
CURTEA,
Constată că, prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 3, reclamanta M. M. a chemat în judecată Consiliul General al Municipiului Bucureşti, solicitând obligarea acestuia a-i lăsa în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul din
Bucureşti, str. F. nr. 47 B, sector 3 compus din corpul A de clădire şi terenul aferent în suprafaţă de 96,30 m.p.
Prin sentinţa civilă nr. 7876/16.09 1999 Judecătoria sectorului 3 şi-a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului
2, care a pronunţat sentinţa civilă nr. 2262/
25.02.2000, prin care a respins acţiunea formulată, ca neîntemeiată.
Pentru pronunţarea acestei soluţii prima instanţă a reţinut că reclamanta a făcut dovada proprietăţii doar pentru suprafaţa de 286 m.p. teren situat în str.
F. nr. 7, nedepunând nici o autorizaţie de construire pentru construcţia compusă din trei corpuri. De asemenea, s-a apreciat că, faţă de prevederile H. G. nr. 11/1997, imobilul revendicat a trecut în proprietatea statului cu titlu.
împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta, arătând că Legea nr. 4/1973, în temeiul căreia a fost preluat imobilul, a fost emisă în dispreţul pactelor şi tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului şi cu încălcarea art. 12 din Constituţia României de la 1965.
Apelul a fost admis prin decizia civilă nr. 1930/ 6.03.2000 a Tribunalului Bucureşti, Secţia a V-a civilă, fiind schimbată în tot sentinţa atacată, în sensul admiterii acţiunii şi obligării pârâtului să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul din Bucureşti, str. F. nr. 47 B, sector 3, compus din corpul de clădire A, cu parter şi subsol, şi terenul aferent în suprafaţă de 96,30 m.p.
Tribunalul a reţinut că imobilul revendicat a fost trecut în proprietatea statului în temeiul deciziei nr. 1467/1976 a fostului Comitet Executiv al Consiliului Popular al Municipiului Bucureşti, decizie dată în aplicarea Legii nr. 4/1973. S-a apreciat că această lege contravenea dispoziţiilor constituţionale care apărau proprietatea, precum şi dispoziţiilor Codului civil.
Instanţa de apel a mai reţinut că oricum dispoziţiile art. 56 din Legea nr. 4/1973 nu puteau fi aplicate întrucât, potrivit raportului de expertiză, cele trei corpuri ale imobilului reprezentau, în fapt, o singură unitate locativă.
De asemenea, deşi reclamanta nu a depus vreo autorizaţie de construire, s-a avut în vedere faptul că s-a făcut dovada proprietăţii terenului şi că, potrivit art. 492 C. civ., proprietarul terenului este prezumat a fi şi proprietarul construcţiei edificate pe teren.
S-a concluzionat că imobilul a fost trecut fără titlu în proprietatea statului şi că, în aceste condiţii, acţiunea în revendicare este întemeiată.
împotriva deciziei tribunalului a declarat recurs intimatul-pârât.
S-a arătat în motivele de recurs că în mod greşit instanţa de apel a apreciat ca dovedită calitatea procesuală activă a reclamantei, având în vedere că aceasta nu a depus la dosar o autorizaţie de construire cu privire la construcţia de pe teren. De asemenea, în mod greşit s-a apreciat că dispoziţiile art. 56 din Legea nr. 4/1973 nu trebuia aplicate deoarece cele trei corpuri de clădire constituiau o singură unitate locativă, având în vedere că este vorba de un ansamblu de clădiri distincte, care fiecare în parte reprezintă o unitate locativă.
Cu privire la aprecierea instanţei potrivit căreia Legea nr. 4/1973 contravenea dispoziţiilor constituţionale, s-a arătat că Legea nr. 4/1973 reprezenta de fapt o lege specială, care deroga de la prevederile Constituţiei şi de la dispoziţiile Codului civil.
Recurenta a mai susţinut că acţiunea a fost îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală, întrucât faţă de dispoziţiile Legii Administraţiei publice locale nr. 69/1991, unitatea administrativ-teritorială (Municipiul Bucureşti) este cea care poate sta în proces, reprezentată de Primarul General.
Motivele de recurs invocate de către recurent se constituie în cazurile de casare prevăzute de art. 304 pct. 9 C. pr. civ. - aplicarea greşită a legii - şi art. 304 pct. 11 C. pr. civ. - stabilirea greşită a situaţiei de fapt, determinată de aprecierea greşită a mijloacelor de probă.
Recursul este nefondat.
Reclamanta a revendicat un corp de clădire (A) din imobilul situat în Bucureşti, str. F. nr. 47 B, cu terenul său aferent, făcând dovada dreptului său de proprietate.
Astfel, terenul situat la adresa sus-menţionată a fost cumpărat în anul 1923 de autoarea (bunica) reclamantei numit B. (T.) A., conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 22580/ 28.09.1923.
Dreptul de proprietate asupra terenului şi construcţiei edificate pe aceasta a fost transmis pe cale succesorală (urmare a două moşteniri succesive ale numiţilor T. A. şi T. A.) în patrimoniul reclamantei - conform certificatului de moştenitor nr. 473/ 6.06.1974 (fila 5 fond).
împrejurarea că la dosar nu s-a depus autorizaţia de construire cu privire la construcţie nu înseamnă
că reclamanta nu a făcut dovada dreptului de proprietate şi asupra acesteia.
Potrivit art. 492 C. civ., proprietarul terenului este prezumat a fi şi proprietarul construcţiei edificate pe acel teren, afară de cazul în care se dovedeşte din contră.
în speţă, această prezumţie legală nu a fost răsturnată, nefăcându-se dovada că altcineva decât proprietarul terenului - şi având acordul acestuia -ar fi edificat respectiva construcţie.
De altfel, emiţându-se decizia de preluare a bunului pe numele reclamantei, rezultă că şi în evidenţele autorităţilor aceasta figura ca proprietar, lucru posibil, urmare a transmiterii succesorale a patrimoniului autorilor săi.
De asemenea, critica recurentei potrivit căreia aprecierea instanţei asupra neconstituţionalităţii Legii nr. 4/1973 este greşită întrucât această lege are caracter special, derogatoriu faţă de Constituţie, nu poate fi primită.
Faptul că o lege reglementează anumite relaţii, dintr-un anumit domeniu, nu înseamnă că poate deroga de la normele constituţionale.
Dimpotrivă, orice lege, pentru a-şi putea produce efectele trebuie să fie conformă cu dispoziţiile legii fundamentale, adică să fie constituţională.
Din acest punct de vedere, în baza art. 6 din Legea nr. 213/1998, instanţa de apel a verificat constituţionalitatea Legii nr. 4/1973.
De asemenea, pe acelaşi aspect al nevalabilităţii titlului statului, s-a reţinut în mod corect că însăşi aplicarea Legii nr. 4/1973 s-a făcut necorespunzător.
Din concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză (fila 28 apel) şi potrivit schiţei imobilului,
cele trei corpuri de clădire constituiau, în fapt, o singură unitate locativă, împărţirea în mai multe unităţi locative distincte realizându-se în mod arbitrar.
Astfel, din felul în care sunt alcătuite cele trei corpuri, rezultă că acestea nu sunt dotate cu utilităţile necesare pentru a putea funcţiona ca unităţi locative distincte (corpul de clădire B nu are în alcătuirea sa baie, iar corpul C nu este dotat cu bucătărie).
în ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului-recurent, ea este nefondată.
Potrivit art. 76 cu referire la art. 20 lit. g din Legea nr. 69/1991, Consiliul General al Municipiului Bucureşti are calitatea de administrator al domeniului public şi privat al unităţii administrativ-teritoriale.
în această calitate, el poate sta în proces în litigii privind bunurile ce figurează la un moment dat ca fiind proprietatea privată a unităţii
administrativ-teritoriale, cum este cazul imobilului ce face obiectul acţiunii în revendicare de faţă.
în consecinţă, faţă de cele expuse, rezultă că soluţia instanţei de apel a fost pronunţată în condiţiile stabilirii corecte a situaţiei de fapt - reclamanta a făcut dovada dreptului său de proprietate şi a preluării abuzive a bunului de către stat - şi în condiţiile aplicării corecte a dispoziţiilor legale care reglementează materia proprietăţii imobiliare şi a apărării dreptului asupra acestei proprietăţi, pe calea acţiunii în revendicare.
Neputând fi reţinute motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 9 şi 11 C. pr. civ. recursul declarat va fi respins ca nefondat.
| ← Acţiune în revendicare. Imobil preluat de stat în baza... | Acţiune în revendicare. Compararea titlurilor.... → |
|---|
