ACŢIUNE ÎN REVENDICARE. IMOBIL PRELUAT DE STAT ÎN BAZA DECRETULUI NR. 223/1974.
| Comentarii |
|
NECONSTITUŢIONALITATEA DECRETULUI FAŢĂ DE CONSTITUŢIA DIN 1965 ŞI CONTRADICŢIA DINTRE DECRET ŞI DECLARAŢIA UNIVERSALĂ A DREPTURILOR OMULUI. LIPSA UNUI TITLU VALABIL DE PRELUARE
Decretul nr. 223/1974 nu poate fi considerat titlu valabil de preluare în proprietatea statului a imobilului în litigiu, întrucât nu se întemeia şi nici nu respecta Constituţia României existentă la data adoptării lui şi nici tratatele internaţionale la care România era semnatară.
Astfel, Constituţia din 1965 (art. 12) prevedea că terenurile şi construcţiile puteau să fie expropriate numai pentru lucrări de interes obştesc şi cu plata unei despăgubiri.
Garanţiile instituite de Constituţia din 1965 impuneau regula de drept că trecerea imobilelor în proprietatea statului putea avea loc în mod excepţional şi numai pentru cauză de utilitate publică.
Decretul nr. 223/1974 apare în contradicţie, în ceea ce priveşte legalitatea lui, cu tratatele internaţionale şi cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. la 10.12.1948, la care România era şi este parte semnatară.
In acest sens, potrivit art. 17pct. 1 şi2 din Declaraţie “orice persoană are dreptul la proprietate, atât singură, cât şi în asociere cu alţii; nimeni nu poate Fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa”.
(Curtea de Apel Bucureşti, secţia a lll-a civilă, decizia nr. 700 din 29 februarie 2000’))
CURTEA
Deliberând, asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 8825/12.10.1998, Judecătoria sectorului 4 Bucureşti a respins acţiunea formulată de A.F.D. şi A.D. împotriva Consiliului General al municipiului Bucureşti, ca nefondată.
Prin acţiunea înregistrată la data de 21.01.1997, reclamanţii au solicitat să se constate nulitatea deciziei nr. 2267/6.12.1998 emisă de B.P.C.E.M.B., de trecere în proprietatea statului fără plată şi în mod abuziv, apartamentului nr. 104 situat în Bucureşti, sector 4, obligarea pârâtei să lase în deplină proprietate şi folosinţă imobilul în litigiu.
Prima instanţă a verificat condiţiile de fond şi formă prevăzute de Decretul nr. 223/1974, act normativ în vigoare la data preluării imobilului, şi a constatat că procedura de emitere a deciziei a respectat condiţiile imperative ale legii.
Instanţa nu a reţinut neconstituţionalitatea Decretului nr. 223/1974, în raport de dispoziţiile art. 12 din Constituţia din 1965 şi nici neconcordanţa decretului cu prevederile art. 17 pct. 1 şi 2 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.
Prin decizia civilă nr. 2081 A/15.09.1999, Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, a respins apelul reclamanţilor ca nefondat.
S-au menţinut în cuprinsul deciziei aceleaşi considerente de fapt şi de drept avute în vedere de prima instanţă.
Prin decizia civilă nr. 3260/3.12.1999, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a lll-a civilă, a constatat nulitatea recursului formulat de reclamanţi, în temeiul dispoziţiilor imperative ale art. 303 alin. 1, coroborat cu dispoziţiile art. 306 alin. 1 C. pr. civ.
Prin decizia civilă nr. 3260/3.12.1999, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a lll-a civilă, a admis contestaţia în anulare formulată de contestatorii A.F.D. şi A.D., a desfiinţat decizia civilă nr. 3260/ 3.12.1999 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a lll-a civilă, a constatat că recursul a fost motivat în termen, a fixat termen la 22.02.2000, ora 12.30, pentru soluţionarea în fond a recursului.
în drept, au fost avute în vedere dispoziţiile art. 318 teza 1 C. pr. civ.: "... dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale”.
Recurenţii A.F.D. şi A.D., în expunerea de motive, depuse la dosarul cauzei la data de
22.11.1999, au criticat decizia tribunalului pentru următoarele aspecte:
1. Instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu aplicarea greşită a legii, respectiv a dispoziţiilor Codului de procedură civilă, şi cu încălcarea prevederilor actului normativ ce constituie fundamentul juridic al cauzei, respectiv Decretul nr. 223/1974 (art. 304 pct. 9 C. pr. civ.).
Se susţine că, în mod greşit, instanţa de apel a considerat că decizia de preluare a imobilului în litigiu nu a fost comunicată din vina exclusivă a reclamanţilor, care au rămas în străinătate.
S-a încercat a se justifica atitudinea organelor emitente ale deciziei de preluare a imobilului,
nesocotind dispoziţiile Codului de procedură civilă, care stipulează sancţiunea nulităţii actului în cauză, de situaţia necomunicării lui persoanelor interesate.
Decretul nr. 223/1974 prevedea posibilitatea atacării deciziei prin Legea nr. 1/1967, în termenul prevăzut de aceasta, calculat de la comunicarea deciziei.
Prima instanţă şi tribunalul au ignorat faptul că reclamanţii sunt cetăţeni români, cu domiciliul în străinătate, care beneficiază de toate drepturile şi garanţiile privind dreptul lor de proprietate, care este recunoscut în mod egal, oricui şi fără discriminare, atât prin constituţia în vigoare la data emiterii actului normativ şi a eliberării actului administrativ, cât şi prin Constituţia din 1991, în concordanţă cu Declaraţia Drepturilor Omului şi a tratatelor internaţionale la care România a aderat.
S-a invocat şi expunerea de motive din Decretul-lege nr. 9/1989, prin care s-a abrogat Decretul nr. 223/1974.
2. Hotărârea instanţei de apel se întemeiază pe o greşeală gravă de fapt, decurgând dintr-o apreciere eronată a probelor administrate (art. 304 pct. II, C. pr. civ.).
Instanţa de apel reţine o împrejurare ce contrazice un înscris procedural, respectiv motivează lipsa comunicării actului administrativ ce putea fi comunicat în justiţie conform Legii nr. 1/1967, ca o dovadă a relei-credinţe a celui căruia trebuia să-i parvină comunicarea, încălcându-se astfel principiul potrivit căruia nu se poate face dovada cu prezumţii sau alte probe, în contra sau peste un act procedural.
Recursul este fondat.
Este necesar să se precizeze că ambele critici aduse deciziei tribunalului vizează acelaşi motiv de casare, respectiv cel prevăzut de art. 304 pct. 9 C. pr. civ., prima critică referindu-se la încălcarea legii de drept substanţial, iar a doua la nesocotirea legii de drept procesual - încălcarea unor condiţii extrinseci actului de procedură care nu sunt supuse condiţiilor prevăzute de art. 105 alin. 2 C. pr. civ.
Acţiunea procedurată de reclamanţii recurenţi
A.F.D. şi A.D., are caracterul unei acţiuni în revendicare a imobilului - apartamentul nr. 104, sector 4, Bucureşti.
Acţiunea în revendicare se întemeiază pe însuşi dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, dovedit a fi în patrimoniul reclamanţilor, prin actele depuse la dosarul cauzei (fila 8-13, dosar fond).
Situaţia juridică a imobilului rezultă din înscrisul depus la fila 24 - adresa nr. 3359/1997, conform căruia “apartamentul nr. 104 a fost trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 223/1974 şi a Deciziei C.P.M.B. nr. 2267/6.12.1988, fără plată, de la foştii proprietari A.F.D. şi A.D.”
Temeiul juridic al acţiunii promovate de reclamanţi este indicat expres, în cererea introductivă, de instanţă, respectiv art. 12- din Constituţia din 1965, în raport de care Decretul nr. 223/1974 apare ca fiind neconstituţional, Constituţia din 1991, art. 480 şi următorul C. civil, art. 17 pct. 1 şi 2 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.
Este necesar să se aibă în vedere că, la data pronunţării deciziei tribunalului, erau în vigoare următoarele acte normative: Legea nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului; H.G. nr. 20/1996 privind aprobarea Normelor Metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995; Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia.
Potrivit acestor acte normative, instanţele judecătoreşti puteau fi învestite cu cereri de restituire, de acordare de despăgubiri (Legea nr. 112/1995 şi H.G. nr. 20/1996')) sau cu cereri în revendicare privind competenţa de a stabili valabilitatea titlului (Legea nr. 213/1998).
în acest context legislativ trebuia soluţionată pretenţia formulată de reclamanţii A.F.D. şi Â.D.
Art. 6 din Legea nr. 213/1998 a prevăzut expres criteriile în raport de care bunurile dobândite de stat, în perioada 1945 - 22.12.1989, au ca fundament un titlu valabil de proprietate, respectiv
"> N.R. Potrivit art. 15 alin. 1 din Legea nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţie de locuinţe, trecute în proprietatea statului, cererile de restituire în natură sau, după caz, prin echivalent, erau depuse la comisiile locale pentru aplicarea legii. Soluţionarea cererilor revenea comisiei judeţene ori, după caz, a municipiului Bucureşti, a cărei hotărâre, în situaţia în care era nefavorabilă fostului proprietar, putea fi contestată în justiţie, în termen de 30 de zile de la comunicare, potrivit art. 18 alin. 1 din lege.
cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat.
Or, Decretul nr. 223/1974 nu poate fi considerat titlu valabil de preluare în proprietatea statului a imobilului în litigiu, întrucât nu se întemeia şi nici nu respecta Constituţia României existentă la data adoptării lui şi nici tratatele internaţionale la care România era semnatară.
Astfel, Constituţia din 1965 (art. 12) prevedea că terenurile şi construcţiile “puteau” fi expropriate numai pentru lucrări de interes obştesc şi cu plata unei despăgubiri.
Garanţiile instituite de Constituţia din 1965 impuneau regula de drept că trecerea imobilelor în proprietatea statului putea avea loc în mod excepţional şi numai pentru cauză de utilitate publică, nici o persoană neputând fi lipsită de
exerciţiul prerogativelor pe care le conferă dreptul său de proprietate.
Decretul nr. 223/1974 apare în contradicţie, în ceea ce priveşte legalitatea lui, cu tratatele internaţionale şi cu “Declaraţia Universală a Drepturilor Omului”, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. la 10.12.1948, la care România era şi este parte semnatară.
în acest sens, potrivit art. 17 pct. 1 şi 2 din Declaraţie, “orice persoană are dreptul la proprietate, atât singură cât şi în asociere cu alţii; nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa”.
Pentru aceste considerente, Curtea va casa ambele hotărâri judecătoreşti, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. 1 C. pr. civ., şi, pe fond, va admite acţiunea reclamanţilor recurenţi aşa cum a fost formulată.
| ← ACŢIUNE ÎN REVENDICARE. IMOBIL PRELUAT ÎN BAZA DECRETULUI NR.... | ACŢIUNE ÎN REVENDICARE. IMOBIL PRELUAT ABUZIV DE STAT.... → |
|---|
