ACŢIUNE ÎN REVENDICARE. IMOBIL PRELUAT ÎN BAZA DECRETULUI NR. 223/ 1974.
| Comentarii |
|
LIPSA COMUNICĂRII ACTULUI ADMINISTRATIV DE PRELUARE. IRELEVANŢA FORMULĂRII, ÎN CADRUL ACŢIUNII ÎN REVENDICARE, UNUI CAPĂT DE CERERE PRIVIND ANULAREA ACTULUI ADMINISTRATIV. IRELEVANŢA STABILIRII, ANTERIOR REVENDICĂRII, A DESPĂGUBIRILOR PENTRU RECLAMANT, ÎN CONDIŢIILE LEGII NR. 112/1995. NEVALABILITATEA EXPROPRIERII FĂCUTE FĂRĂ DESPĂGUBIREA PROPRIETARULUI. APLICABILITATEA DIRECTĂ ÎN DREPTUL INTERN, LA DATA DEPOSEDĂRII, A DISPOZIŢIILOR ART. 12 DIN PACTUL INTERNAŢIONAL CU PRIVIRE LA DREPTURILE CIVILE ŞI POLITICE
într-adevâr, potrivit art. 4 alin. 2 din Decretul nr. 223/1974, împotriva deciziei Comitetului executiv al Consiliului Popular se putea face plângere la instanţele judecătoreşti, în condiţiile legii, respectiv ale Legii nr. 1/1967, care, în concordanţă cu art. 35 din Constituţia din 1965, prevedea că cel vătămat într-un drept al său printr-un act administrativ ilegal, putea cere anularea actului şi repararea pagubei.
Rezultă că, în condiţiile în care reclamanţilor nu li s-a comunicat decizia nr. 1754/1986 emisă de C.P.M.B., practic ei au fost în imposibilitate de a cere anularea acestei decizii, potrivit legislaţiei în vigoare la data preluării, iar - în prezent -singura cale procedurală pe care o au deschisă este aceea a acţiunii în revendicare.
Faptul că reclamanţii nu au solicitat la prima instanţă, în mod expres, anularea deciziei în cauză, este fără relevanţă juridică, din moment ce instanţa a fost învestită cu o asemenea revendicare.
In ceea ce priveşte însă susţinerea recurenţilor-reclamanţi privind stabilirea despăgubirilor potrivit Legii nr. 112/1995, Curtea reţine că, în mod corect, instanţele de fond nu au considerat că aceasta ar constitui o piedică pentru promovarea acţiunii în revendicare.
Pe de altă parte, este evident că preluarea locuinţei reclamanţilor de către stat, fără plată, a reprezentat o măsură abuzivă, în condiţiile în care, potrivit art. 17 din constituţia adoptată în 1965, cu modificările ulterioare, statul garanta egalitatea în drepturi a cetăţenilor, fără discriminare între cetăţenii români din ţară şi cei din străinătate.
De asemenea, potrivit art. 12 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, ratificat de România prin Decretul nr. 212 din 31 octombrie 1974, intrat în vigoare în 1976, deci aplicabil la data preluării imobilului reclamanţilor, de către stat, “orice persoană este liberă să părăsească orice ţară, inclusiv propria ţară”. Dreptul de a circula liber este, astfel, un drept fundamental al omului, iar deposedarea, fără plată, a unei persoane de bunurile pe care le are în proprietate, pentru singurul considerent de a-şi fi stabilit reşedinţa sau domiciliul în străinătate, echivalează cu o sancţiune aplicată pentru exercitarea acestui drept fundamental, în mod vădit contrară Pactului.
(Curtea de Apel Bucureşti, Secţia IV-a civilă, decizia nr. 153 din 22 ianuarie 2001)
CURTEA
Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 2524 din 6.03.2000, Judecătoria sectorului 4 Bucureşti a respins ca neîntemeiată acţiunea în revendicare formulată de reclamanţii I.S. şi I.C. împotriva pârâtei C.G.M.B., având ca obiect apartamentul nr. 38 din Bd. D.C. (fost T.) nr. 25 (fost 45), bl. 27, sc. 1, et. 6, sector 4, Bucureşti.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că pârâta deţine cu titlu imobilul revendicat, în baza deciziei nr. 1754/1986 emisă de Consiliul Popular al Municipiului Bucureşti, în temeiul Decretului nr. 223/1974. Instanţa a constatat că reclamanţii nu au solicitat anularea acestei decizii şi, chiar dacă ar fi cerut anularea deciziei, tot nu ar fi putut-o obţine susţinând că nu s-au stabilit fraudulos în străinătate, deoarece Decretul nr. 223/1974 nu face nici o distincţie în acest sens.
Prin decizia civilă nr. 1909 din 30.05.2000, Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV-a civilă, a respins ca nefondat apelul reclamanţilor I.S. şi I.C. şi a constatat că decizia de trecere în proprietatea statului a imobilului în litigiu este valabilă. De asemenea, tribunalul a constatat că susţinerea reclamanţilor, în sensul că nu li s-a comunicat această decizie, nu poate fi reţinută, deoarece aceştia nu au făcut cunoscută noua lor adresă, unde ar fi trebuit făcută comunicarea.
împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii, pe care au criticat-o ca fiind nelegală şi netemeinică în raport cu dispoziţiile art. 304 pct. 9-11 C. pr. civ., invocând următoarele motive:
1) Instanţa de apel a analizat obiectul acţiunii în revendicare în mod confuz şi contradictoriu, reţinând, în mod greşit, că acţiunea în revendicare nu ar putea fi admisă deoarece nu s-a solicitat şi anularea deciziei de trecere în proprietatea statului a imobilului în litigiu;
2) Lipsa comunicării către reclamanţi a deciziei de trecere în proprietatea statului, constituie în sine un motiv de nevalabilitate a titlului statului. Mai mult, lipsa comunicării nu poate fi imputată reclamanţilor, fiind cunoscute procedurile legale de comunicare;
3) Faptul că, prin hotărârea nr. 1632/1998 a Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 s-au acordat despăgubiri reclamanţilor este irelevant în cauză, din moment ce această hotărâre a fost contestată în justiţie, judecata fiind suspendată potrivit art. 244 din Codul de procedură civilă’*.
Analizând actele din dosar, Curtea constată că recursul este fondat.
în primul rând, în ceea ce priveşte natura juridică a acţiunii formulate de recurenţii-reclamanţi
I.S. şi I.C., este incontestabil faptul că aceasta este o acţiune în revendicare, iar nu o acţiune în anularea deciziei administrative, prin care imobilul în litigiu a fost preluat de către stat în temeiul Decretului nr. 223/1974.
într-adevăr, potrivit art. 4 alin. 2 din Decretul nr. 223/1974, împotriva deciziei Comitetului executiv al Consiliului Popular se putea face plângere la instanţele judecătoreşti, în condiţiile legii, respectiv ale Legii nr. 1/1967, care, în concordanţă cu art. 35 din Constituţia din 1965, prevedea că cel vătămat într-un drept al său sau printr-un act administrativ ilegal putea cere anularea actului şi repararea pagubei.
Or, pentru a avea deschisă această cale în justiţie, încă de la data preluării bunului, era indispensabilă comunicarea acestei decizii către recurenţii-reclamanţi. De asemenea, fiind vorba de un act administrativ anterior Legii contenciosului administrativ nr. 29/1990, potrivit art. 19 din această lege, nici nu s-ar fi putut cere, în prezent, pe această cale, anularea deciziei administrative prin care a fost preluat de către stat imobilul recurenţilor-recla-manţi.
Rezultă că, în condiţiile în care reclamanţilor nu li s-a comunicat decizia nr. 1754/1986 emisă de Consiliul Popular al Municipiului Bucureşti, practic ei au fost în imposibilitate de a cere anularea acestei decizii potrivit legislaţiei în vigoare la data preluării, iar-în prezent-singura cale procedurală pe care o au deschisă este aceea a acţiunii în revendicare.
Faptul că reclamanţii nu au solicitat la prima instanţă, în mod expres, anularea deciziei în cauză, este fără relevanţă juridică, din moment ce instanţa a fost învestită cu o asemenea acţiune în revendicare.
în al doilea rând, în cadrul acţiunii în revendicare, instanţa de apel trebuia să compare titlul de proprietate invocat de reclamanţi cu titul de proprietate al statului, ţinând seama de toate prevederile legale în materie, în limitele scopului urmărit de reclamanţi - restituirea în natură a imobilului în litigiu.
Or, din moment ce reclamanţii au susţinut că faţă de ei s-a săvârşit “un abuz”, instanţa de apel trebuia să constate că, în cauză, sunt aplicabile nu numai dispoziţiile art. 480 şi urm. din Codul civil, care reprezintă dreptul comun în materie, dar mai ales dispoziţiile speciale în ceea ce priveşte revendicarea imobilelor preluate de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. în acest sens, este de remarcat faptul că - pe de o parte - Legea nr. 112/1995 a deschis implicit calea acţiunii în revendicarea bunurilor imobile cu destinaţia de locuinţe preluate de stat “fără titlu”, din moment ce reglementează numai situaţia locuinţelor preluate de stat cu titlu, iar - pe de altă parte - trebuia avute în vedere prevederile exprese ale art. 6 din Legea nr. 213/1998, potrivit cărora instanţele judecătoreşti sesizate cu o acţiune în revendicare sunt competente să stabilească valabilitatea titlului de proprietate al statului. De asemenea, potrivit alin. 1 al art. 6 din legea menţionată, este considerat “titlu valabil” al statului cel emis “cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat”.
Din analiza acestor dispoziţii legale rezultă că titlul de proprietate este valabil numai dacă -în mod cumulativ - respectă cele trei categorii de reglementări: Constituţia, tratatele internaţionale şi legile în vigoare la data preluării, după cum titlul statului nu este valabil dacă cel puţin una din aceste condiţii nu a fost respectată.
Faţă de reglementările enunţate, rezultă că decizia tribunalului este nelegală, din moment ce s-a reţinut că titlul de proprietate al statului este valabil doar pentru că reclamanţii, cunoscând prevederile Decretului nr. 223/1974, ar fi “acceptat, de bunăvoie, conştient, consecinţa nerespectării unei obligaţii înscrise în acel act normativ” adică preluarea bunului de către stat în cazul rămânerii în străinătate după expirarea termenului stabilit pentru înapoiere.
Or, o asemenea soluţie este contrară legii, deoarece valabiltatea titlului de proprietate al statului
nu depinde de acceptarea sau neacceptarea de către fostul proprietar a aplicării Decretului nr. 223/ 1974, ci presupune verificarea respectării condiţiilor prevăzute de art. 6 din Legea nr. 213/1998. Mai mult, este vădit contradictorie şi netemeinică motivarea instanţei de apel în sprijinul valabilităţii titlului de proprietate al statului, din moment ce -pe de o parte - apreciază că reclamanţii ar fi acceptat de bunăvoie preluarea imobilului de către stat, în baza Decretului nr. 223/1974, iar - pe de altă parte - admite că decizia administrativă de trecere în proprietatea statului nu a fost comunicată reclamanţilor, potrivit legii în vigoare. Chiar dacă s-ar considera că reclamanţii cunoşteau prevederile Decretului nr. 223/1974 (nemo censetur ignorare legem potest), nu poate fi vorba în cauză de o “acceptare” din partea lor de a fi deposedaţi de imobil, din moment ce pretinsul titlu de proprietate al statului îl constituie chiar decizia administrativă care nu a fost comunicată reclamanţilor.
în ceea ce priveşte însă susţinerea recurenţi-lor-reclamanţi privind stabilirea despăgubirilor potrivit Legii nr. 112/1995, Curtea reţine că, în mod corect, instanţele de fond nu au considerat că aceasta ar constitui o piedică pentru promovarea acţiunii în revendicare.
Având în vedere motivele de recurs analizate, Curtea urmează să constate că recursul este fondat şi, în raport cu art. 304 pct. 9-11 C. pr. civ., va casa decizia civilă nr. 1909 din 30.05.2000 pronunţată de Tribunalul Bucureşti.
în fond, având în vedere prevederile art. 480 şi urm. din Codul de procedură civilă, precum şi ale art. 6 din Legea nr. 213/1998, Curtea apreciază că apelul reclamanţilor este întemeiat, astfel încât urmează să admită acţiunea în revendicare formulată de aceştia.
în fapt, reclamanţii au dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului în litigiu în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 124/1975 încheiat cu întreprinderea pentru Construirea şi Vânzarea Locuinţelor Bucureşti.
Din actele existente la dosarul nr. 6230/1999 al Judecătoriei sectorului 4 Bucureşti, rezultă că apartamentul a trecut în proprietatea statului fără plată, în baza Decretului nr. 223/1974 şi în prezent este detinut, în baza unui contract de închiriere, de
B.F._
în drept, reclamanţii au susţinut că preluarea imobilului de către stat, fără plată, s-a făcut în mod
abuziv, deoarece s-a trecut în proprietatea statului locuinţa unor cetăţeni români, membri ai U.A.P.R., care-şi desfăşoară activitatea în ţară, cât şi în străinătate.
Este neîndoielnic faptul că Decretul nr. 223/ 1974 nu excepta “artiştii profesionişti” de la aplicarea lui, astfel cum, în mod eronat, au considerat reclamanţii.
Pe de altă parte însă, este evident că preluarea locuinţei reclamanţilor de către stat, fără plată, a reprezentat o măsură abuzivă, în condiţiile în care, potrivit art. 17 din constituţia adoptată în 1965, cu modificările ulterioare, statul garanta egalitatea în drepturi a cetăţenilor, fără discriminare între cetăţenii români din ţară şi cei din străinătate. Cu atât mai mult, aplicarea Decretului nr. 223/1974 este discriminatorie faţă de reclamanţi cu cât, din actele depuse la dosar, rezultă că aceştia sunt membri ai U.A.P.R., calitate pe care şi-au păstrat-o neîntrerupt din 1968 şi, respectiv, 1975. Totodată, Curtea constată că preluarea imobilului de către stat, fără plată, a nesocotit nu numai dispoziţiile art. 481 din Codul civil, invocate de reclamanţi în cererea de chemare în judecată, dar şi ale art. 12 din constituţia
în vigoare la data preluării, care prevedeau că “terenurile şi construcţiile pot fi expropriate numai pentru' lucrări de interes obştesc şi cu plata unei juste despăgubiri”.
De asemenea, potrivit art. 12 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, ratificat de România prin Decretul nr. 212 din 31 octombrie 1974, intrat în vigoare în 1976, deci aplicabil la data preluării imobilului reclamanţilor de către stat, “orice persoană este liberă să părăsească orice ţară, inclusiv propria sa ţară”. Dreptul de a circula liber este, astfel, un drept fundamental al omului, iar deposedarea, fără plată, a unei persoane de bunurilp pe care le are în proprietate, pentru singurul considerent de a-şi fi stabilit reşedinţa sau domiciliul în străinătate, echivalează cu o sancţiune aplicată pentru exercitarea acestui drept fundamental, în mod vădit contrară Pactului.
Faţă de considerentele expuse, Curtea urmează să caseze decizia atacată, să admită apelul, să schimbe în tot sentinţa apelată şi, rejudecând cauza, să admită acţiunea în revendicare formulată de reclamanţii I.S. şi I.C. ca întemeiată.
| ← CERERE DE INTERVENŢIE VOLUNTARĂ PRINCIPALĂ. DOBANDITORI AI... | ACŢIUNE ÎN REVENDICARE. IMOBIL PRELUAT ÎN BAZA DECRETULUI NR.... → |
|---|
