Admiterea acţiunii în revendicare.
| Comentarii |
|
Curtea de Apel BUCUREŞTI Decizie nr. 1901 din data de 11.11.2013
Acțiunea în revendicare.
Admiterea acțiunii în revendicare. Admiterea acțiunii în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, încheiat în temeiul Legii nr.112/1995. Dreptul proprietarilor de a obține contravaloarea lipsei de folosință pentru imobilul ocupat abuziv de cumpărătorii,a căror contracte de vânzare-cumpărare au fost anulate.
Art.998-999 din Codul civil din 1864
De la data pronunțării deciziei, prin care s-a dispus restituirea în natură a apartamentului și s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare, cumpărătorii se află în culpă și au săvârșit o faptă ilicită, prin ocuparea fără titlu a apartamentului, întrucât chiar în lipsa existenței unei cereri de executare silită la acea dată, trebuiau să execute de bună voie și cu bună credință hotărârea judecătorească irevocabilă.
Ca urmare cumpărătorii evinși ocupă imobilul încă din acest an fără titlu, lucrările de modernizare fiind făcute pe riscul acestora.
Acțiunea formulată de foștii proprietari, care și-au recuperat dreptul de proprietate, este o acțiune patrimonială și nu personală, și ca urmare, dreptul de a solicita contravaloarea lipsei de folosință s-a transmis în patrimoniul reclamanților în momentul acceptării succesiunii.
(Curtea de Apel București-Secția a-IV-a Civilă, decizia civilă nr.1901/11.11.2013, în dosarul nr. 4266/299/2010)
Prin sentința civilă nr. 12984 din 01.07.2011 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, în dosarul nr. 4266/299/2010, a fost admisă cererea precizată formulate de reclamanții NAM, si PD în contradictoriu cu pârâții IG și INV, fiind obligați pârâții la plata către reclamanți la plata sumei de 34.790 Euro, în echivalentul în lei la data plății, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a apartamentului nr. 2 din imobilul situate în București, str. F, sector 1, aferentă perioadei 2.02.2007-2.02.2010 si a sumei de 5205 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând taxă de timbru, timbru judiciar și onorariu de expertiză.
Analizând materialul probator administrat în cauză, instanța a reținut următoarele:
Fapta ilicită ca element al răspunderii delictuale reprezintă acea faptă prin care încălcându-se normele dreptului obiectiv au fost cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparținând unei persoane sau intereselor acestuia.
În cauză, fapta ilicită a pârâtului constă în ocuparea fără titlu a imobilului situat în București, str. F, sector 1, apartament 2, proprietatea reclamanților pe perioada 2.02.2007 - 2.02.2010, deși prin Decizia civilă 594/17.12.2003 a Curții de Apel București Secția a IV-a Civilă pronunțată în dosarul nr. 2742/2003, decizie rămasă irevocabilă prin decizia nr. 5969/16.06.2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a dispus restituirea în natură a apartamentului nr. situat în București, str. Fsector 1, către NGS. De asemenea, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 118/28027/18.10.1996 prin care pârâții din prezenta cauză au dobândit apartamentul în cauză, iar pârâții au fost obligați să lase lui NGS în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul și dependințele aferente.
Prejudiciul creat reclamanților constă în lipsirea acestora de exercițiul concret al dreptului de folosință pentru imobilul restituit în natură încă din anul 2003 și nerestituit în fapt până la data de 20.04.2010. Acest prejudiciu a fost evaluat prin raportul de expertiză la suma de 34.790 Euro.
Instanța a reținut că există și legătura de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul produs. Ocuparea fără titlu de către pârâți a imobilului proprietatea reclamanților pe perioada de timp menționată mai sus a generat lipsirea acestora din urmă de exercițiul folosinței asupra bunurilor, inclusiv de posibilitatea de a închiria bunul unui terț contra unei chirii negociate pe piața liberă.
Pârâții IG și INV au formulat, la data de 26.07.2011, recurs împotriva acestei hotărâri, ce a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București - Secția a III - a Civilă la data de 23.08.2011 iar motivele de recurs au fost depuse la data de 22.08.2011.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenții au criticat sentința civila recurata, invocând următoarele motive:
1. Instanța si-a depășit atribuțiile, deoarece în analiza materialului probator a modificat acțiunea atât in ceea ce privește situația de fapt si de drept, având în vedere ca reclamanții si-au modificat acțiunea numai în ceea ce privește valoarea pretențiilor.
2. Instanța a acordat mai mult decât s-a cerut încâlcind principiul disponibilității, reținând in mod eronat ca in virtutea rolului activ poate sa dea o calificare juridica acțiunii.
3.Instanta a analizat alte motive străine de natura pricinii.
4.Hotararea este lipsita de temei legal. Acțiunea este una personala care nu poate fi exercitata decât de cel prejudiciat si cum aceasta obligație s-a născut în patrimoniul defunctului, mostenitorii săi nu mai pot cere aceste despăgubiri.
In ședința publica din data de 29.06.2012, instanța a calificat calea de atac incidenta in cauza ca fiind apelul.
Prin decizia civilă nr. 122 A/08.02.2013 Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a respins apelul ca nefondat.
S-a reținut, în esență, că în cauză s-a făcut dovada îndeplinirii dispozițiilor art. 998 și art. 999 Cod civil.
Împotriva acestei hotărâri judecătorești au formulat recurs în termen legal pârâții IG și INV, invocând dispozițiile art. 304 pct. 4,6,7 și 9 Cod procedură civilă.
Se susține că reclamanții-intimați nu pot face dovada că au fost lipsiți de folosința bunului ce a aparținut autorului lor, întrucât acest imobil a fost predat de bună voie la data de 22.04.2010 în momentul în care aceștia și-au anunțat dreptul de proprietate prin intermediul executorului judecătoresc.
Instanțele de judecată au reținut caracterul ilicit al faptei în planul răspunderii civile delictuale, deși reclamanții și-au întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 1073 cod civil ce reglementează răspunderea civilă contractuală. Or, între părți nu au existat niciodată raporturi contractuale, iar defunctul Nicolaescu Gheorghe nu a solicitat chirie pentru imobil. Ca urmare, până la decesul său, recurenții arată că au efectuat lucrări de modernizare pentru imobil, respectiv branșamentele de alimentare cu gaze și instalarea centralelor termice individuale.
Recurenții pârâți consideră că nici la data introducerii acțiunii și nici în prezent, reclamanții-intimați în calitate de moștenitori nu au calitate procesuală să solicite lipsa de folosință, întrucât proprietarul inițial nu a făcut acest lucru în timpul vieții sale.
Se mai susține că hotărârea recurată este lipsită de temei legal, întrucât prin succesiune moștenitorii pot culege numai bunurile mobile și imobile ce se găsesc în patrimoniul defunctului la data decesului. Acțiunea de față fiind o acțiune personală, iar obligația neexistând în patrimoniul defunctului, această acțiune nu mai putea fi exercitată de moștenitori.
Se arată că în cauză, nu s-a făcut dovada culpei izvorâtă dintr-un delict sau cvasidelict în raport de temeiul juridic invocat, respectiv dispozițiile art. 1073 Cod civil.
Reclamanții intimați au formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului ca nefondat.
Prin decizia civilă nr.1901/11.11.2013 pronunțată de către Curtea de Apel București-Secția a-IV-a Civilă,a fost respins, ca nefondat, recursul declarat.
Analizând actele și lucrările de la dosarul cauzei în raport de criticile formulate, cât și de dispozițiile legale incidente în materie, Curtea reține că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
În ceea ce privește critica vizând calificarea juridică a cererii de chemare în judecată, Curtea reține că instanța de fond a procedat în mod legal calificând cererea de chemare în judecată în raport de motivele de fapt și de drept invocate de reclamanți, stabilind ca fiind aplicabile în speță dispozițiile art. 998 și 999 Cod civil și nu dispozițiile art. 1073 Cod civil, exercitându-și rolul activ în temeiul dispozițiilor art. 129 alin. (4) Cod procedură civilă.
Se reține că obiectul cererii de chemare în judecată nu a fost modificat sau depășit, fiind respectate dispozițiile art. 129 alin (6) Cod procedură civilă.
În ceea ce privește împrejurarea că recurenții pârâți nu au cunoscut pe moștenitorii defunctului NG și nu au nici un fel de culpă în ceea ce privește folosința spațiului în litigiu, Curtea reține că moștenitorii au fost cunoscuți încă din data de 29.09.2008 când prin încheierea de ședință dată în dosarul nr. 1796/1/2008, s-a dispus introducerea în cauză a celor doi moștenitori ai defunctului și anume PD și NAM. Cererea de revizuire formulată de către recurenții din cauza de față IG și INV s-a judecat în contradictoriu cu moștenitorii susmenționați - decizia nr. /22.06.2009; atât proprietarul NGS, cât și moștenitorii acestuia au fost în imposibilitate de punere în executare a titlului de proprietate, decizia nr. 594/17.12.2003 a Curții de Apel București, dat fiind faptul că recurenții au exercitat căile extraordinare de atac; recurs, contestație în anulare, revizuire, deciziile ÎCCJ nr. 8344/11.11.2007, nr. 6849/22.06.2009 au fost depuse în apel. Din această cauză nu s-a putut legaliza, investi și executa Decizia 594/17.12.2003, dosarul 2742/2003 fiind restituit Curții de Apel de către Înalta Curte de Casație și Justiție la data de 05.09.2009 și Tribunalului București la data de 15.10.2009, adresele de înaintare fiind depuse în apel.
Intrarea în posesia imobilului s-a făcut pe calea executării silite ce a format obiectul dosarului nr. 42857/299/2009 al Judecătoriei Sector 1. Somația emisă de către Biroul executor SD nr. /2009 a fost depusă în apel. Împotriva executării silite recurenții au formulat contestație la executare ce a format obiectul dosarului nr. 10522/299/2010.
Aspectele relevate mai sus și actele menționate demonstrează cu certitudine atât faptul că moștenitorii au fost introduși în cauză, că au exercitat un rol activ în realizarea drepturilor dobândite prin moștenire și că nu au renunțat la dreptul de a pretinde contravaloarea lipsei de folosință a imobilului.
Recurenții mai susțin că reclamanții intimați nu aveau calitatea procesuală de a solicita contravaloarea lipsei de folosință, întrucât autorul acestora nu a efectuat demersuri în acest sens.
Curtea reține că, în mod legal, tribunalul a reținut că dat fiind faptul că NGS a decedat la data de 10.02.2008 și împrejurarea că s-au emis certificatele de moștenitor nr. /21.07.2008 și nr. /18.12.2009 de la data decesului autorului, reclamanții au devenit proprietarii imobilului iar pentru perioada anterioară anului 2008 au calitate procesuală activă în calitate de moștenitori.
Împrejurarea că defunctul nu a inițiat nici o acțiune pentru a solicita contravaloarea lipsei de folosință nu poate conduce la concluzia că acesta și-a dat acordul pentru ca pârâții să folosească apartamentul, de vreme ce între părți au existat până la data decesului numeroase litigii în care autorul NGS a solicitat lăsarea în deplină proprietate și liniștită posesie a imobilului.
Așadar, Curtea reține că acțiunea formulată de reclamanți este o acțiune patrimonială și nu personală, și ca urmare, dreptul de a solicita contravaloarea lipsei de folosință s-a transmis în patrimoniul reclamanților în momentul acceptării succesiunii.
În ceea ce privește culpa pârâților recurenți, ambele instanțe au reținut în mod corect că încă din anul 2003 contractul de vânzare-cumpărare al recurenților a fost anulat, litigiul având acest obiect finalizându-se în anul 2006 în mod irevocabil.
Ca urmare, pârâții ocupă imobilul încă din acest an fără titlu, lucrările de modernizare fiind făcute pe riscul acestora în condițiile date.
De asemenea, Curtea va reține că de la data pronunțării deciziei nr. 5969/16.06.2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care s-a dispus restituirea în natură a apartamentului și s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. /18.10.1996, recurenții pârâți se află în culpă și au săvârșit o faptă ilicită, prin ocuparea fără titlu a apartamentului, întrucât chiar în lipsa existenței unei cereri de executare silită la acea dată, recurenții trebuiau să execute de bună voie și cu bună credință hotărârea judecătorească irevocabilă.
Față de aceste aspecte, Curtea reține că hotărârea judecătorească pronunțată în cauză este legală, nefiind afectată de vreunul din motivele de modificare sau casare prev. de dispozițiile art. 304 Cod procedură civilă.
Așadar, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) Cod procedură civilă recursul va fi respins ca nefondat.
| ← Suspendarea facultativă.. Jurisprudență Suspendare a judecăţii | Cerere de soluţionare a notificării formulată înainte de... → |
|---|
