Anulare acte emise de Curtea de Conturi. Cererea de intervenţie principală – terţul nu justifică un interes actual în a contesta aceste acte. Interpretarea şi aplicarea prevederilor art. I din O.U.G. nr. 26/2012.
| Comentarii |
|
Curtea de Apel BRAŞOV Decizie nr. 235/R din data de 22.03.2016
Din interpretarea art. 61 alin. 1 și 2 Cod procedură civilă, rezultă că participarea la un proces a terțului intervenient principal este condiționată de îndeplinirea, ca și condiții speciale, a condiției interesului determinat, legitim, personal, născut și actual, conform art. 33 Cod procedură civilă, respectiv a condiției de a pretinde pentru sine fie dreptul dedus judecății, fie un drept strâns legat de acesta, iar, în cauză, intervenienta principală a solicitat prin cererea de intervenție anularea actelor emise de Curtea de Conturi, cerere identică cu cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanți. Prin urmare, curtea reține că intervenienta principală nu pretinde pentru sine dreptul dedus judecății, cererea sa reprezentând practic o susținere a poziției procesuale a reclamanților, specifică intervenției accesorii și nici nu justifică un interes actual în a contesta aceste acte, cât timp prin acestea nu sunt stabilite măsuri directe în persoana sa.
Din interpretarea per a contrario a art. I din O.U.G. nr. 26/2012 rezultă că autoritățile și instituțiile publice, care nu au în structura organizatorică personal propriu de specialitate juridică pot achiziționa servicii juridice, iar alin. 2 al art. I din O.U.G. nr. 26/2012 reprezintă excepția de la regula instituită în alin. 1, respectiv circumscrie situațiile și condițiile în care, prin excepție de la interdicția instituită în primul alineat, instituțiile și autoritățile publice pot achiziționa servicii juridice, respectiv dacă activitățile juridice de consultanță necesare nu se pot asigura de către personalul de specialitate juridică angajat în aceste entități și numai cu aprobarea, după caz, a ordonatorului principal de credite sau a consiliului local/județean. Și în această normă juridică, domeniul de aplicare este clar determinat și, în mod logic, este în corelare cu alin. 1, respectiv se referă numai la autorități și instituții publice care au în structura organizatorică personal propriu de specialitate juridică și care pot achiziționa servicii juridice condiționat de aprobarea organului expres indicat de legiuitor și numai dacă aceste servicii nu pot fi prestate de personalul propriu.
Prin urmare, din interpretarea acestor norme rezultă că interdicția instituită de alin. 1 al art. I din O.U.G. nr. 26/2012 și excepția din alin. 2 al aceleiași norme se aplică exclusiv autorităților și instituțiilor publice ale administrației publice centrale și locale care au în structura organizatorică personal propriu de specialitate juridică.
Deliberând asupra recursului de față, constată:
Prin sentința civilă nr. 823/29.10.2015 pronunțată de Tribunalul Covasna - Secția civilă a fost admisă în parte cererea formulată de reclamanții Comuna B., prin Primar și Consiliul Local al Comunei B. prin Primar în contradictoriu cu pârâtele Camera de Conturi a Județului C. și Curtea de Conturi a României, a fost admisă în parte și cererea de intervenție în interes propriu Cabinet avocațial B.A. în contradictoriu cu pârâtele Camera de Conturi a Județului C. și Curtea de Conturi a României și, în consecință, s-a dispus anularea în parte a Deciziei nr. 32/2014 a Camerei de Conturi a Județului C. și a încheierii nr. 3/2014 a Curții de Conturi a României cu privire la măsura 10 - pct. 9 din dispozitivul Deciziei nr. 32/2014 în sensul că a fost anulată dispoziția de obligare a reclamantei la stabilirea întinderii prejudiciului estimat la suma de 10.000 lei la care se adaugă dobânzi aferente cu titlu de "plăți fără documente justificative";, plăți efectuate în baza Contractului de asistență juridică nr. 19/05.04.2012, pentru activitatea desfășurată de Cabinet avocațial B.A. în perioada 05.04.2012-31.12.2012 și 01.02.2013-01.04.2013 precum și obligația de a dispune măsurile de recuperare a acesteia în contul bugetului local al Unității Administrativ Teritoriale a Comunei B.. Totodată, pârâtele au fost obligate la plata către reclamante a sumei de 2.023 lei cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei hotărâri, reclamanții Comuna B. și Consiliul Local al Comunei B. au declarat recurs, în termenul legal, prin care au solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinței și admiterea în totalitate a acțiunii.
În motivare, a arătat că prima instanță a interpretat greșit dispozițiile art. 1 alin. 2 lit. b din O.U.G. nr. 26/2012, în sensul că reclamanta avea obligația de a solicita aprobarea consiliului local pentru încheierea unui contract de asistență juridică și a actului adițional aferent acestuia.
Astfel, în conformitate cu prevederile art. I din O.U.G. nr. 26/2012, interdicția de a achiziționa servicii juridice se aplică numai în cazul instituțiilor publice care au în structura proprie personal de specialitate juridică. Or, recurenta consideră că avea voie să angajeze avocat fără autorizarea consiliilor locale, deoarece în structura sa organizatorică nu există personal de specialitate juridică, aspect dovedit de organigrama depusă la dosar. Prin urmare, în această situație, instituția publică are dreptul de a angaja servicii juridice, de consultanță, de asistență și de reprezentare.
În drept a fost invocată aplicarea art. 483, 487 și 488 alin. 1 pct. 6 și 8 Cod procedură civilă, iar, în probațiune a solicitat administrarea probei cu înscrisurile de la dosar.
Cererea de recurs este scutită de obligația de plată a taxei judiciare de timbru conform art. 30 din O.U.G. nr. 80/2013.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs și intervenienta în interes propriu Cabinet avocațial B.A. în termenul legal, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinței și admiterea în totalitate a acțiunii.
În susținerea acestei poziții procesuale a invocat aceleași argumente ca cele redate în cuprinsul cererii de recurs formulate de către recurenții Comuna B., prin Primar și Consiliul Local al Comunei B..
În drept a fost invocată aplicarea art. 483, 487 și 488 alin. 1 pct. 6 și 8 Cod procedură civilă, iar, în probațiune a solicitat administrarea probei cu înscrisurile de la dosar.
Cererea de recurs este scutită de obligația de plată a taxei judiciare de timbru conform art. 28 raportat la art. 34 alin. 3 din O.U.G. nr. 80/2013.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs și pârâta Curtea de Conturi a României, în nume propriu și pentru pârâta Camera de Conturi C., prin care a solicitata admiterea recursului, casarea în parte a sentinței și, în rejudecare, respingerea în totalitate a acțiunii și respingerea cererii de intervenție principală, în principal, ca inadmisibilă, iar, în subsidiar, ca neîntemeiată.
În susținerea acestei poziții procesuale, recurenta pârâtă a arătat că hotărârea instanței de fond a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a O.U.G. nr. 26/2012.
Prima critică se referă la faptul că nu s-a analizat respectarea de către reclamante a prevederilor art. I alin. 1 și 2 din O.U.G. nr. 26/2012, în momentul efectuării cheltuielilor în sumă de 17.000 lei, reprezentând servicii de asistență juridică, cheltuieli ce au fost efectuate în baza actului adițional nr. 1/25.03.2013 la contractul de asistență juridică nr. 19/05.04.2012 încheiat între Consiliul Local B., în calitate de client și Cabinet de avocat B.A., în calitate de prestator, fără a avea aprobarea consiliului local. Or, după adoptarea O.U.G. nr. 26/2012, încheierea actului adițional prin care părțile contractante au prelungit valabilitatea contractului nu mai era posibilă fără aprobarea consiliului local, deoarece legiuitorul nu a stabilit nici o excepție de la regula instituită prin art. I alin. 1 și 2 din O.U.G. nr. 26/2012.
A doua critică adusă sentinței s-a referit la faptul că instanța de fond a reținut, eronat în opinia sa, că "există situații în care nu se pot anticipa toate activitățile pe care trebuie să le desfășoare un avocat astfel că enumerarea generică a acestora în contract a fost suplinită pentru fiecare caz în parte de delegația sau împuternicirea avocațială ori înscrisuri ce fac dovada activității extrajudiciare."; Cât timp nu a existat o activitate previzibilă la momentul încheierii contractului, acesta nu trebuia încheiat, cu atât mai mult cu cât, nici în timpul controlului nu a fost prezentată nici o notă justificativă referitoare la serviciile efectiv prestate.
O altă critică a vizat și greșita aplicarea a prevederilor pct. 2 și 3 din OMFP nr. 1792/2002 privind modul de decontare a sumei de 17.000 lei, respectiv faptul că prima instanță a reținut, bazându-se pe concluziile eronate ale expertizei efectuate în cauză, că au fost respectate aceste condiții, deși factura în original nu poartă viza ordonatorului de credite sau a persoanei delegate, angajamentele nu poartă viza de control financiar preventiv propriu, formularele privind ordonanțarea de plată nu sunt semnate de către persoanele împuternicite și nici nu sunt vizate pentru controlul financiar preventiv propriu. Recurenta a mai arătat că în timpul operațiunii de audit nu au fost prezentate referatele întocmite pentru fiecare factură în parte, astfel că înscrisurile la care fac referire expertul și instanța de fond au fost, în opinia sa, întocmite ulterior controlului.
Cu privire la admiterea cererii de intervenție principală, recurenta a arătat că această soluție este rezultatul aplicării greșite a dispozițiilor art. 61 alin. 2 Cod procedură civilă.
În primul rând, din interpretarea prevederilor art. 227 din Hotărârea nr. 130/2010 a Plenului Curții de Conturi, a art. 11 alin. 2-3 și art. 33 alin. 1 din Legea nr. 94/1992, rezultă că împotriva încheierii emise de comisia de soluționare a contestațiilor, conducătorul entității verificate poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă. Prin urmare, legea acordă numai conducătorului entității verificate dreptul de a sesiza instanța de judecată, deoarece măsurile dispuse de Curtea de Conturi sunt numai în sarcina acestuia, în calitate de ordonator de credite și de reprezentant al entității, deoarece există o relație instituțională între cel care controlează și cel verificat. În condițiile art. 33 alin. 3 din Legea nr. 94/1992, în cazul în care se constată existența unor abateri, Curtea de Conturi comunică conducerii entității verificate această situație de fapt, iar stabilirea și întinderea prejudiciului, precum și dispunerea măsurilor necesare, devin obligație a entității verificate, rațiunea legii fiind aceea că doar conducătorul, ca ordonator de credite, are și calitatea și capacitatea de a lua măsurile de intrare în legalitate.
Or, prin cererea de intervenție principală, s-a solicitat anularea unor acte administrative care stabilesc obligații față de conducerea entității verificate ca urmare a constatării unor abateri cu ocazia efectuării auditului.
Recurenta a mai arătat că nu este îndeplinită nici condiția prevăzută de art. 61 alin. 2 Cod procedură civilă pentru intervenția principală, respectiv dreptul pretins de terț nu este recunoscut nici de Legea nr. 94/1992, nici de Hotărârea nr. 130/2010.
Recurenta a criticat dispoziția din sentință privind obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată către partea adversă, apreciind că prima instanță nu a avut în vedere faptul că actele care au susținut apărările reclamantei au fost depuse numai în fața instanței de judecată, că prejudiciul indicat în actele de control este numai unul estimat, stabilirea exactă a acestuia și dispunerea măsurilor necesare fiind obligația conducerii entității auditate și că obligarea sa la această plată reprezintă o sancțiune implicită pentru că își îndeplinește obligațiile legale, apreciind că resursele financiare ale statului trebuie îndreptate pentru funcționarea instituției, în concordanță cu misiunea sa constituțională și legală.
În drept a fost invocată aplicarea art. 483 și 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă, iar, în probațiune a solicitat administrarea probei cu înscrisurile de la dosar.
Cererea de recurs este scutită de obligația de plată a taxei judiciare de timbru conform art. 30 din O.U.G. nr. 80/2013.
Intimata pârâtă Curtea de Conturi a României, în nume propriu și pentru pârâta Camera de Conturi C., prin întâmpinare formulată în condițiile art. XV alin. 3 coroborat cu art. XVII alin. 3 din Legea nr. 2/2013 (filele 54-57), a solicitat respingerea recursurilor declarate de către reclamanți și de către intervenienta în interes propriu.
În susținere, a arătat că prima instanță a interpretat corect dispozițiile O.U.G. nr. 26/2012, stabilind că era necesară aprobarea consiliului local pentru încheierea actului adițional prin care părțile au convenit prelungirea valabilității contractului de asistență juridică încheiat anterior.
A mai arătat că prin actele contestate nu s-a reținut încălcarea unor principii din actul normativ care reglementează activitatea de avocat, aspecte sugerate de recurente în cererea de recurs, ci abaterea a constat în angajarea și plata unor cheltuieli fără respectarea prevederilor legale aplicabile instituțiilor publice și care au cauzat un prejudiciu bugetului local.
Intimații - reclamanți și intimata - intervenientă în interes propriu au formulat întâmpinări conform art. XVII alin. 3 coroborat cu art. XV alin. 3 din Legea nr. 2/2013 (filele 59-65, 68-74), cu conținut identic, prin care au solicitat respingerea recursului declarat de pârâte.
În susținerea acestei poziții procesuale, intimatele au arătat că din interpretarea art. I alin. 1 din O.U.G. nr. 26/2012 rezultă clar că recurenta reclamantă avea voie să angajeze avocat fără aprobarea consiliului local, deoarece în structura sa organizatorică nu există personal propriu de specialitate juridică, aspect dovedit prin organigrama depusă la dosarul instanței de fond.
În ceea ce privește perioada pentru care s-a calculat ca fiind încasată nelegal suma de 10.000 lei, intimatele au arătat că O.U.G. nr. 26/2012 a intrat în vigoare la data de 12.06.2012, iar contractul a fost încheiat la data de 05.04.2012, astfel că actul normativ nu poate retroactiva. În ceea ce privește actul adițional, la acest contract, încheiat la data de 25.03.2013, fiind o prelungire a actului inițial, urmează regimul juridic al acestuia.
Referitor la susținerea că în contract nu au fost indicate clar acțiunile pentru care a fost achitat onorariul, intimatele au arătat că acest contract este un contract standardizat, prin dispozițiile Legii nr. 51/1995, în acord cu actele subsecvente emise de Uniunea Națională a Barourilor din România, fiind imprimat pe un formular regim de numerotare și evidență la Baroul C. și, prin urmare, perfect legal.
Intimatele au mai arătat că recurentele pârâte sunt în eroare atunci când asimilează contractul de asistență juridică cu o prestare de servicii, deoarece activitatea unui avocat este supusă legii speciale - Legea nr. 51/1995, care nu prevede ca avocatul să facă rapoarte către client și, cu atât mai puțin către terți. În plus, au mai invocat caracterul confidențial al contractului, consacrat de art. 4 din Legea nr. 95/1995 și caracterul de secret profesional, prevăzut de art. 8 și 9 din același act normativ, aspecte care intră în contradicție cu obligația depunerii de rapoarte de activitate invocată de recurentele pârâte.
Intimatele au mai arătat că este eronată susținerea recurentelor pârâte în sensul că activitatea avocatului s-a desfășurat cu încălcarea principiilor economicității, eficienței și eficacității în utilizarea fondurilor publice, deoarece activitatea prestată de cabinetul de avocat este o activitate de diligență, de tip abonament, ceea ce presupune că avocatul este la dispoziția clientului în orice moment, pentru orice problemă, activitatea acestuia fiind una de prevenire, de evitare a litigiilor, de susținere a legalității actelor îndeplinite.
În ceea ce privește oportunitatea angajării unui avocat, intimatele au arătat că aceasta poate fi decisă exclusiv de instituțiile auditate, iar nu de către recurentele pârâte.
Cu privire la documentele justificative, intimatele au susținut că, din punct de vedere contabil, acestea sunt factura și contractul de asistență juridică. În plus, în cauză, și expertul desemnat de către prima instanță a avut aceeași poziție.
În ceea ce privește cererea de intervenție principală, intimatele au apreciat corectă soluția primei instanțe, considerând că ar fi tardivă așteptarea judecării litigiului care vizează măsurile dispuse de Curtea de Conturi, pentru ca apoi să formuleze o nouă acțiune față de intervenientă. Au mai arătat că intervenienta întrunește condițiile art. 32, 33, 36 și 192 Cod procedură civilă pentru a promova cererea.
Intimatele au mai susținut că acordarea cheltuielilor de judecată de către prima instanță s-a făcut în condițiile art. 453 Cod procedură civilă.
În drept a fost invocată aplicarea art. 223, 244 și 411 Cod procedură civilă.
Recurenții reclamanți și recurenta intervenientă au formulat răspuns la întâmpinare, în condițiile art. XVI alin. 2 coroborat cu art. XVII alin. 3 din Legea nr. 2/2013 (filele 93-95) în care au reiterat poziția procesuală exprimată prin cererile de recurs.
Părțile nu au mai solicitat administrarea altor probe noi în recurs.
Analizând recursurile declarat de reclamanții Comuna B. și Consiliul Local al Comunei B., intervenienta principală Cabinet avocațial B.A. și pârâta Curtea de Conturi a României, în nume propriu și pentru pârâta Camera de Conturi C., prin prisma dispozițiilor art. 488 Cod procedură civilă, curtea reține următoarele:
Primul motiv de recurs ce va fi analizat este cel invocat de recurenta pârâtă Curtea de Conturi a României, în nume propriu și pentru pârâta Camera de Conturi C. referitor la admiterea cererii de intervenție principală, soluție cu privire la care se invocă greșita aplicare a dispozițiilor art. 61 alin. 2 Cod procedură civilă, motiv care se circumscrie dispozițiilor art. 488 alin. 1 pct. 5 Cod procedură civilă și care este fondat.
Astfel, art. 61 alin. 1 și 2 Cod procedură civilă stabilește că "oricine are un interes poate să intervină într-un proces care se judecă între părțile originare";, iar "intervenția este principală când intervenientul pretinde pentru sine, în tot sau în parte, dreptul dedus judecății sau un drept strâns legat de acesta";.
Din interpretarea acestei norme, rezultă că participarea la un proces a terțului intervenient principal este condiționată de îndeplinirea, ca și condiții speciale, a condiției interesului determinat, legitim, personal, născut și actual, conform art. 33 Cod procedură civilă, respectiv a condiției de a pretinde pentru sine fie dreptul dedus judecății, fie un drept strâns legat de acesta.
De asemenea, Curtea mai reține că potrivit pct. 204 din Hotărârea nr. 130/2010 pentru aprobarea Regulamentului privind organizarea și desfășurarea activităților specifice Curții de Conturi, precum și valorificarea actelor rezultate din aceste activități, actele Curții de Conturi pot fi atacate doar de entitatea controlată prin conducătorul acesteia, soluție legislativă care se justifică prin aceea că activitatea de control a Curții de Conturi vizează un anumit subiect de drept, iar prin decizie se stabilesc obligații doar în sarcina entității controlate, aceasta fiind singura în măsură să decidă dacă înțelege să formuleze sau nu contestație.
Conform art. 1 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, pentru a-și legitima calitatea procesuală activă într-un litigiu de contencios administrativ, o persoană trebuie să dovedească faptul că a fost vătămat într-un drept sau într-un interes legitim prin actul administrativ atacat, or, dat fiind faptul că decizia emisă de Curtea de Conturi nu stabilește nicio obligație în sarcina terțului, acesta nu justifică un atare interes. Trebuie făcută o distincție clară între raportul juridic dintre Curtea de Conturi și entitatea controlată, raport care izvorăște din actele de control ale Curții de Conturi, finalizate prin decizia emisă de aceasta prin care se stabilesc obligații în sarcina entității controlate, conform Regulamentului Curții de Conturi și raportul juridic dintre entitatea controlată și terț care este distinct și are un alt izvor decât actul administrativ dedus judecății, respectiv, în cauză, un contract de asistență juridică.
În cauză, intervenienta principală Cabinet de avocat B.A. a solicitat prin cererea de intervenție anularea actelor emise de Curtea de Conturi, cerere identică cu cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanți. Prin urmare, curtea reține că intervenienta principală nu pretinde pentru sine dreptul dedus judecății, cererea sa reprezentând practic o susținere a poziției procesuale a reclamanților, specifică intervenției accesorii și nici nu justifică un interes actual în a contesta aceste acte, cât timp prin acestea nu sunt stabilite măsuri directe în persoana sa.
În condițiile în care, în fața primei instanțe nu s-a pus în discuție calificarea cererii ca fiind o cerere de intervenție accesorie, această calificare nu poate fi făcută direct în recurs, față de prevederile art. 478 alin. 3 Cod procedură civilă, aplicabil în conformitate cu dispozițiile art. 494 Cod procedură civilă, astfel că cererea de intervenție va fi analizată astfel cum a fost formulată de parte și soluționată de prima instanță, ca cerere de intervenție principală.
Constatând că cererea de intervenție principală formulată de Cabinet de avocat B.A. nu îndeplinește condițiile speciale prevăzute anterior, curtea va reține că soluția dată de prima instanță asupra acesteia nu este corectă, sentința urmând a fi reformată sub acest aspect.
Cel de-al doilea motiv de recurs ce va fi analizat este cel invocat de reclamanții Comuna B., prin Primar și Consiliul Local al Comunei B. privind greșita interpretare și aplicare a prevederilor art. I din O.U.G. nr. 26/2012, motiv care se circumscrie dispozițiilor art. 488 alin. 1 pct. 5 Cod procedură civilă și care este fondat.
În fapt, prin măsura 10 - pct. 9 din dispozitivul Deciziei nr. 32/2014, pârâta Camera de Conturi C. a dispus în sarcina reclamantei obligația de a stabili întinderea prejudiciului estimat la suma de 17.000 lei, cu dobânzile aferente estimate în sumă de 638,92 lei, cu titlu de plăți fără documente justificative, prejudiciu rezultat din încheierea nelegală a Contractului de asistență juridică nr. 19 din 05.04.2012 și a Actului adițional nr. 1/25.03.2013, această măsură fiind menținută acesteia prin Încheierea camerei nr. 3 din 2014.
Prin actele contestate pârâtele au reținut, pe de o parte, că atât contractul de asistență juridică, cât actul adițional la acesta au fost încheiate fără aprobarea consiliului local, contrar art. I alin. 1 și 2 din O.U.G. nr. 26/2012, iar, pe de altă parte, că plățile efectuate nu au avut la bază documente justificative, în condițiile art. 14, 20, 23-24, 51 și 54 din Legea nr. 273/2006 privind finanțele publice locale și art. 6 din Legea nr. 82/1991.
Prima instanță a invalidat actele contestate pentru plățile efectuate în baza Contractului de asistență juridică nr. 19 din 05.04.2012 pentru serviciile prestate în perioada 05.04.2013-31.12.2012 și 01.02.2013-01.04.2013, reținând că prevederile O.U.G. nr. 26/2012 nu se aplică acestui contract, iar decontarea serviciilor de asistență juridică efectuate în acest interval, cu excepția lunii ianuarie 2013, s-a efectuat cu respectarea cerințelor legale.
Cu privire la suma de 2.000 lei, achitată cu OP nr. 125/11.03.2013, aferentă lunii ianuarie 2013, reținând concluziile expertizei dispuse în cauză, prima instanță a reținut că suma a fost achitată fără a se întocmi ordonanțarea de plată aferentă, actele întocmite de pârâte fiind legale.
Cu privire la plata serviciilor prestate în baza actului adițional nr. 1/2013, în cuantum de 7.000 lei, prima instanță a reținut că actele administrative contestate sunt nelegale, deoarece pentru modificarea contractului, conform art. I din O.U.G. nr. 26/2012, era necesară aprobarea consiliului local.
Curtea constată că interpretarea dată de prima instanță dispozițiilor O.U.G. nr. 26/2012 și aplicarea la prezentul litigiu este corectă numai în parte.
Astfel, în mod legal a reținut instanța de fond că, față de dispozițiile art. XVII alin. 1 din O.U.G. nr. 26/2012, în mod evident, contractului nr. 19 din 05.04.2012, încheiat anterior intrării în vigoare a ordonanței, nu îi este aplicabil acest act normativ.
Cu privire la actul adițional nr. 1/2013, încheiat după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 26/2012, curtea reține că, față de prevederile art. I alin. 1 și 2 din acest act, care determină domeniul de aplicare, acesta nu este incident în cauză, contrar celor reținute de prima instanță.
Astfel, art. I din O.U.G. nr. 26/2012 stabilește că "autoritățile și instituțiile publice ale administrației publice centrale și locale, indiferent de modul de finanțare și subordonare, societățile naționale, companiile naționale și societățile comerciale cu capital integral sau majoritar de stat, precum și regiile autonome care au în structura organizatorică personal propriu de specialitate juridică nu pot achiziționa servicii juridice de consultanță, de asistență și/sau de reprezentare";. Din interpretarea per a contrario a acestei norme juridice rezultă că celelalte autorități și instituții publice, care nu au în structura organizatorică personal propriu de specialitate juridică pot achiziționa servicii juridice.
Alin. 2 al art. I din O.U.G. nr. 26/2012 reprezintă excepția de la regula instituită în alin. 1, respectiv circumscrie situațiile și condițiile în care, prin excepție de la interdicția instituită în primul alineat, instituțiile și autoritățile publice pot achiziționa servicii juridice, respectiv dacă activitățile juridice de consultanță necesare nu se pot asigura de către personalul de specialitate juridică angajat în aceste entități și numai cu aprobarea, după caz, a ordonatorului principal de credite sau a consiliului local/județean. Și în această normă juridică, domeniul de aplicare este clar determinat și, în mod logic, este în corelare cu alin. 1, respectiv se referă numai la autorități și instituții publice care au în structura organizatorică personal propriu de specialitate juridică și care pot achiziționa servicii juridice condiționat de aprobarea organului expres indicat de legiuitor și numai dacă aceste servicii nu pot fi prestate de personalul propriu.
Prin urmare, din interpretarea acestor norme rezultă că interdicția instituită de alin. 1 al art. I din O.U.G. nr. 26/2012 și excepția din alin. 2 al aceleiași norme se aplică exclusiv autorităților și instituțiilor publice ale administrației publice centrale și locale care au în structura organizatorică personal propriu de specialitate juridică. Or, așa cum au probat recurenții reclamanți, în organigrama acestora (filele 71-73 dosar inițial curte) nu există nici un post de consilier juridic, astfel că normele arătate anterior nu le sunt aplicabile.
În aceste condiții, curtea va analiza îndeplinirea celeilalte condiții, referitoare la justificarea și legalitatea decontării serviciilor juridice prestate în intervalul 01.04.2013-01.10.2013.
Astfel, din actele depuse la dosar - notă de relații cuprinzând ca anexă lista cu toate cauzele în care partea reclamantă a fost reprezentată de cabinetul avocațial (fila 74 dosar inițial curte), împuterniciri avocațiale întocmite de Cabinetul avocațial B.A. (filele 108-118 dosar inițial curte, filele 11 și urm. Vol. I supliment), coroborate cu concluziile raportului de expertiză tehnică efectuate în cauză, curtea va reține realitatea serviciilor de asistență juridică și reprezentare contractate, precum și legalitatea plăților efectuate.
Celelalte motive de recurs invocate de recurenta pârâtă Curtea de Conturi a României, în nume propriu și pentru pârâta Camera de Conturi C. nu sunt fondate.
Față de aspectele reținute anterior, motivele de recurs referitoare la interpretarea și aplicarea art. I și XVII alin. 1 din O.U.G. nr. 26/2012 în raport cu contractul de asistență juridică nr. 19/2012 și actul adițional nr. 1/2013, nu vor mai fi analizate, argumentele recurentei nefiind corecte, față de interpretarea dată de instanță anterior.
În ceea ce privește argumentul recurentei pârâte în sensul că lipsa unei activități previzibile trebuia să determine pe reclamante să nu încheie contractul de asistență juridică în discuție nu poate fi reținut, deoarece, așa cum s-a arătat anterior, în cursul judecății a fost dovedită atât realitatea, cât și întinderea serviciilor prestate, frecvența și complexitatea acestora fiind în acord cu valoarea contraprestațiilor și cu principiile economicității, eficienței și eficacității în utilizarea fondurilor publice.
Nici argumentul referitor la greșita aplicare a prevederilor pct. 2 și 3 din OMFP nr. 1792/2002 nu poate fi reținut. Astfel, prima instanță a reținut că aspectele formale semnalate de Curtea de Conturi sunt corecte, dar, față de concluziile expertizei tehnice efectuate în cauză, coroborate cu înscrisurile depuse la dosar, a interpretat legal dispozițiile anexei la Ordinul nr. 1792/2002.
În mod legal, instanța de fond a reținut că rațiunea vizei ,,Bun de plată"; aplicată de ordonatorul de credite sau de persoana delegată cu aceste atribuții are rolul de a confirma că serviciile au fost prestate și celelalte condiții prevăzute de lege sunt îndeplinite, practic se atestă că serviciul a fost efectuat corespunzător de către furnizor și că toate pozițiile din factură au fost verificate. Prin urmare, aceste aspecte formale, deși corect reținute, au fost infirmate în timpul judecății, conform celor reținute anterior referitor la realitatea serviciilor prestate.
Faptul că înscrisurile au fost depuse numai în fața instanței nu se poate constitui într-un fine de neprimire al acestora, deoarece valoarea lor probatorie a fost stabilită prin coroborarea cu celelalte probe administrate în cauză, în condițiile 264 Cod procedură civilă.
Curtea va respinge și critica referitoare la acordarea cheltuielilor de judecată, motiv de recurs ce va fi analizat prin prisma art. 488 pct. 8 Cod procedură civilă.
În mod neîntemeiat susține recurenta pârâtă Curtea de Conturi că nu poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, deoarece art. 453 Cod procedură civilă nu face nici o distincție în raport de subiectul de drept care are calitatea de parte în proces, ci stabilește ca debitor al obligației de plată a acestora "partea care pierde procesul";, indiferent dacă aceasta este o persoană fizică sau juridică, de drept public sau privat. Or, unde legea nu distinge, nici interpretul nu are voie să o facă (ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus).
Pentru toate aceste considerente, constatând incidența art. 496 Cod procedură civilă, Curtea va admite recursurile declarate de reclamanții Comuna B., prin Primar și Consiliul Local al Comunei B. și de pârâta Curtea de Conturi a României, în nume propriu și pentru pârâta Camera de Conturi C., împotriva sentinței civile nr. 823/29.10.2015 pronunțată de Tribunalul Covasna - Secția civilă, pe care o va casa în totalitate pentru a se asigura o judecată unitară și coerentă și, în rejudecare, în condițiile art. 20 alin. 3 din Legea nr. 554/2004, va menține actele contestate numai cu privire la măsura de stabilire a întinderii prejudiciului estimat la suma de 2.000 lei la care se adaugă dobânzi aferente, plată efectuată în baza Contractului de asistență juridică nr. 19/05.04.2012, pentru activitatea desfășurată de Cabinet de avocat B.A. în perioada 01.01.2013-31.01.2013, anulându-le în rest.
În ceea ce privește cheltuielile de judecată efectuate în fața instanței de fond cu titlu de onorariu expert, față de dispozițiile art. 453 alin. 2 Cod procedură civilă, instanța va obliga pârâtele la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată efectuate de aceasta în cauză, proporțional cu valoarea pretențiilor admise.
Cu privire la cererea de intervenție principală, văzând argumentele expuse anterior referitor la neîndeplinirea condițiilor de admisibilitate, sub aspectul interesului și al pretinderii unui drept propriu sau conex celui dedus judecății, această cerere va fi respinsă ca inadmisibilă.
Față de soluția pronunțată, în rejudecare, asupra cererii de intervenție principală, curtea va respinge recursul declarat de către intervenienta principală Cabinet de avocat B.A. împotriva sentinței civile nr. 823/29.10.2015 pronunțată de Tribunalul Covasna - Secția civilă, deoarece la momentul analizării cererii de recurs aceasta nu mai justifică nici o calitate procesuală activă în susținerea unei astfel de cereri.
| ← Litigiu de asigurări sociale având ca obiect acţiune în... | Decizie de respingere a cererii de deducere TVA. Societate care... → |
|---|
