Aplicarea obligatorie a Deciziei nr. 53/2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Secţii Unite, raţionament continuat prin Decizia 33/2008 şi 27/2011. Diferenţa esenţială de abordare impusă de practica CEDO în cauza pilot Maria Atanasiu,
| Comentarii |
|
Curtea de Apel ALBA IULIA Decizie nr. 603 din data de 12.09.2013
Aplicarea obligatorie a Deciziei nr. 53/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Secții Unite, raționament continuat prin Decizia 33/2008 și 27/2011. Diferența esențială de abordare impusă de practica CEDO în cauza pilot Maria Atanasiu, față de practica anterioară, ceea ce a determinat pronunțarea ultimei Decizii în interesul Legii nr.27/2011.
Admisibilitatea acțiunii în revendicare a imobilelor care fac obiectul Legii 10/2001, întemeiată pe dreptul comun, sau a acțiunii întemeiată pe Legea 33/1994, care constituie dreptul comun în materie de expropriere, a fost tranșată în mod definitiv prin Decizia ÎCCJ, pronunțată în Secții Unite 27/2011, prin care a fost sesizată diferența esențială de abordare a noțiunii de "bun actual"; prev. de art. 1 din Protocolul 1 adițional al CEDO, impusă de practica CEDO prin Hotărârea pilot Maria Atanasiu și alții, publicată în Monitorul Oficial nr. 778/22 noiembrie 2010. De altfel, raționamentul Înaltei Curți este cel stabilit deja prin RIL 53/2007, având în vedere imobilele expropriate, și prin RIL 33/2008, având în vedere imobilele revendicate.
Secția I civilă - Decizia 603/12 septembrie 2013
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sibiu sub nr. 7210/306/2011, reclamanții FN și P.G. au cerut, în contradictoriu cu intimatul Municipiul să se contate inexistența dreptului de proprietate al reclamanților asupra suprafeței de 38,14 mp teren, în ce privește imobilul situat în Sibiu, folosit de intimat pentru lărgirea drumului de acces, în perioada 1978-1980, să fie dispusă rectificarea CF în acest sens, cu obligarea intimatului la plata unei juste despăgubiri pentru acest teren și obligarea acestuia la plata sumei de 1 leu/zi folos de tras pe suprafața arătată și în termenul de prescripție.
În motivare arată în esență că, prin expropriere, au fost prejudiciați, iar intimatul refuză emiterea dispoziției privind despăgubirea lor, la prețul pieței.
În drept s-a invocat Legea nr. 33/1994.
Prin sentința civilă 307/2013 Tribunalul Sibiu a admis în parte acțiunea reclamanților și a obligat pârâtul să plătească acestora despăgubiri privind terenul expropriat de 21 mp precum și contravaloarea lipsei de folosință pentru acesta pe ultimii 3 ani, în cuantumul stabilit prin raportul de expertiză efectuat în cauză.
Pentru a pronunța această sentință, Tribunalul a reținut următoarele:
Reclamanții au fost expropriați cu privire la suprafața de 38,14 mp. teren, din imobilul situat în S. str. A.I. nr…, folosit de intimat pentru lărgirea drumului de acces, în perioada 1978-1980.
Expertiza efectuată în cauză a stabilit despăgubirile datorate reclamanților pentru terenul expropriat, în suprafață reală și pentru lipsa de folosință, la prețul pieței și la nivel actualizat, date care au fost însușite de instanță. Aceasta pentru că, în termenii art. 480, 481 cod civil nimeni nu poate fi silit să-și ceda proprietatea, decât pentru utilitate publică și cu o justă despăgubire, cazul de față. La calcularea cuantumului despăgubirilor, experții, ca și instanța au ținut seama de prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum și de daunele aduse proprietarului prin deposedare, luând în considerare și dovezile prezentate de cealaltă parte.
Față de cele reținute mai sus și de incidența prevederilor art. 9 din Legea nr. 198/2004 și art. 21-27 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauza de utilitate publica, instanța a admis în parte acțiunea reclamanților și a obligat pârâtul la despăgubiri.
Împotriva aceste sentințe a declarat recurs pârâtul Municipiul Sibiu prin primar care a solicitat modificarea acesteia și respingerea acțiunii reclamanților.
În expunerea de motive recurentul a arătat că Legea 33/1994 în baza căreia instanța de fond a admis acțiunea reclamanților nu este incidentă în speță. Având în vedere modalitatea de trecere a imobilului în proprietatea Statului Român, cadrul legislativ incident este cel reglementat de Legea 10/2001, care prevede că măsurile reparatorii prevăzute de această lege vizează și imobilele expropriate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 198, indiferent dacă preluarea s-a făcut cu sau fără titlu valabil. Reclamanții nu au demarat procedura prevăzută de legea specială, respectiv nu au depus notificarea prevăzută de art. 21 alin. 1 din lege, astfel că a intervenit decăderea din dreptul de a mai obține măsuri reparatorii, în natură sau prin echivalent.
Prin Decizia 603/12.09.2013, Curtea de Apel a admis recursul pârâtului, a modificat sentința și a respins acțiunea reclamanților, reținând în considerente următoarele:
Reclamanții solicită despăgubiri în temeiul Legii 33/1994 reprezentând contravaloarea unei suprafețe de 21 mp din imobilul proprietatea lor, pe care Primăria Municipiului a expropriat-o în fapt în perioada anilor 1978 - 1980, în urma lucrărilor de lărgire a străzii Alba Iulia din Municipiul Sibiu, porțiunea de teren fiind ocupată de trotuar și marcată cu culoarea roz în schița de la fila 66, dosar Tribunal.
Reclamanții nu contestă modalitatea de preluare a imobilului, ci faptul că acesta nu s-ar încadra în prevederile Legii speciale, arătând că prevederile acestei legi nu sunt aplicabile acelor imobile cu privire la care statul nu a dobândit legal dreptul de proprietate, iar pe de altă parte, legea specială nu împiedică promovarea unei acțiuni de drept comun, fie că vorbim de acțiunea în revendicare întemeiată pe art. 480-481 cod civil, fie că vorbim de acțiunea în despăgubiri pentru contravaloarea imobilelor expropriate, întemeiată pe Legea 33/1994, care reprezintă dreptul comun în materie de expropriere.
În ceea ce privește încadrarea imobilului în prevederile Legii 10/2001, instanța de recurs apreciază că nu poate fi contestat că terenul pentru care reclamanții solicită despăgubiri a fost preluat în perioada de referință a Legii 10/2001 și a format obiect de reglementare al acestei legi speciale, care a arătat la art. 2 care sunt imobilele preluate în mod abuziv de stat. Acest articol a acoperit practic toată paleta de situații posibile, indiferent că preluarea imobilelor a fost făcută cu titlu valabil sau fără titlu valabil, sau de facto, fără să existe un cadru legislativ în baza căruia să se fi născut titlul statului.
Imobilul în litigiu poate fi încadrat în disp. art. 2 alin. 1 lit. i din Legea 10/2001, care se referă la orice alte imobile (care nu se pot încadra în prevederile literelor a - h), și care au fost preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării, sau cele preluate fără temei legal prin acte de dispoziție ale organelor locale ale puterii sau ale administrației de stat.
Prin urmare, reclamanții trebuiau să formuleze notificare în temeiul art. 22 alin. 1 din Legea 10/2001, nerespectarea termenului prevăzut de legea specială fiind sancționată cu pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.
Reclamanții nu contestă că nu au demarat procedura prevăzută de legea specială, dar apreciază că este admisibilă acțiunea de drept comun întemeiată pe dispozițiile Legii 33/1994, care obligă expropriatorul să acorde despăgubiri pentru imobilele expropriate.
Susținerile reclamanților sunt contrazise de Înalta Curte de Casație și Justiție, care prin decizia în interesul legii nr. 53/2007 a statuat că dispozițiile Legii 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică nu se aplică în cazul acțiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii 10/2001.
În esență, Înalta Curte a reținut că art. 11 și urm. din Legea 10/2001 oferă cadrul juridic complet pentru restituirea în natură și prin măsuri reparatorii în echivalent a imobilelor expropriate și asigură realizarea în practică a întregii proceduri de restituire, constituind cadrul juridic cu caracter special, pentru cererile de retrocedare a imobilelor expropriate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, singurul ce poate fi invocat după intrarea în vigoare a acestei legi.
O atare interpretare este impusă și de reglementarea ce s-a dat prin art. 6 alin. 2 din Legea 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, potrivit căruia bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație.
În conformitate cu art.330/7 alin. 4 Cod pr. civilă dezlegarea dată problemelor de drept judecate prin recursul în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial.
Așadar, Legea 10/2001 constituie lege specială reparatorie pentru imobilele preluate abuziv de stat, inclusiv prin expropriere, iar Legea 33/1994, care reglementează cadrul exproprierii pentru cauză de utilitate publică, are caracter general față de Legea 10/2001, această interpretare rezultând din întreg raționamentul deciziei 53/2007, chiar dacă la acel moment instanța supremă a fost sesizată doar cu interpretarea pe care instanțele o dădeau articolului 35 din Legea 33/1994. Acest articol se referă la retrocedarea imobilelor expropriate care nu au fost utilizate în termen de un an potrivit scopului pentru care au fost preluate de la expropriat, însă raționamentul este similar speței de față, în care nu se pune problema restituirii în natură a imobilului expropriat, ci a restituirii prin echivalent, respectiv prin acordarea de despăgubiri, atâta timp cât scopul exproprierii a fost atins (lărgirea străzii Alba Iulia, din Sibiu).
Dezlegarea dată de Înalta Curte prin Decizia 53/2007 a fost reluată ulterior prin Decizia 33/2008 pronunțată de aceeași instanță în Secții Unite, instanța supremă statuând în acord cu principiul specialia generalibus derogant, că dispozițiile Legii 10/2001 în concurs cu normele dreptului comun, se aplică în mod prioritar, astfel că după adoptarea legii de reparație nu mai există posibilitatea unei opțiuni între a urma procedura Legii 10/2001 și a recurge în continuare la dreptul comun, respectiv promovarea unei acțiuni întemeiate pe codul civil.
Astfel, Înalta Curte a statuat că numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acțiunii de drept comun în restituirea în natură sau prin echivalent a bunului litigios, conform deciziei 33/2008.
Or, reclamanți nu se încadrează în niciuna din ipotezele enumerate anterior, întrucât nu sunt exceptați de la aplicarea dispozițiilor legii speciale, nici in rem (imobilul fiind preluat de facto, ceea ce se încadrează în art. 2 lit. i) și nici in personam (reclamanții fiind persoanele fizice proprietari de carte funciară ai imobilului), astfel că este incident art. 3 alin. 1 lit. a din lege. De altfel, este necontestat faptul că reclamanții nu au demarat procedura prevăzută de legea specială, devenind astfel incidentă sancțiunea prevăzută de art. 22 alin. 5 din Legea 10/2001.
Rațiunea Legii 10/2001 este aceea de a reglementa global statutul juridic al imobilelor preluate de stat, indiferent dacă titlul a fost valabil sau nu, instituind în acest sens o procedură necontencioasă cu termene exprese, astfel încât la finalizarea ei să se definitiveze statutul juridic al unor astfel de imobile.
Pentru evitarea perpetuării stării de incertitudine în ceea ce privește situația juridică a unor asemenea imobile Legea 10/2001 a instituit un termen de 6 luni de la intrarea ei în vigoare, în interiorul căruia trebuia trimisă notificarea, termen prelungit de două ori cu câte trei luni. Sancțiunea nerespectării sale constă în pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent - art. 22 alin 5.
Sintagma "pierderea dreptului"; folosită de legiuitor este edificatoare în calificarea termenului ca fiind de decădere, și de aici se desprinde concluzia că cel îndrituit la restituire și care dorește să uzeze de procedura prev. de Legea 10/2001 îi este impusă condiția sine qua non ca mai întâi să declanșeze procedura necontencioasă, prin intermediul notificării, după care se poate adresa instanțelor de judecată.
Obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile nu duce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, pentru că, împotriva dispoziției sau deciziei emise în procedura administrativă legea prevede calea contestației în instanță (art. 26), căreia i se conferă o jurisdicție deplină, după cum există posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării (conform Deciziei XX/19 martie 2007) astfel că este pe deplin asigurat accesul al justiție.
În consecință, prin respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în revendicare de drept comun formulată după data intrării în vigoare a Legii 10/2001, privind imobilele ce intră sub incidența acestui act normativ, nu se aduce atingere nici art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană, norma convențională garantând protecția unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranțe legitime cu privire la valoarea patrimonială respectivă.
Din acest din urmă punct de vedere trebuie analizată acțiunea reclamanților, întrucât, așa cum se precizează în Decizia 33/2008, nu se poate aprecia că existența Legii 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a recurge la acțiunea în revendicare, în măsura în care reclamantul într-o atare situație se prevalează de un bun în sensul nomei europene și trebuie să i se asigure accesul la justiție.
Rezultă așadar, că în măsura în care reclamantul se prevalează de un "bun"; în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană, instanța este obligată să analizeze existența unui asemenea drept în patrimoniul reclamantului, și în care afirmativ, să verifice dacă prin admiterea acțiunii se aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securității raporturilor juridice.
În cauzele de referință a jurisprudenței Curții Europene, Străin și Porțeanu împotriva României, Păduraru împotriva României, considerate cauze pilot, asemănătoare deciziei din speța Brumărescu, instanța europeană a verificat în fiecare caz în parte, în primul rând, existența unui bun în sensul Convenției. S-a considerat prin urmare că, reclamanții au un "bun actual"; atunci când a avut loc recunoașterea de către instanța națională a dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, când există hotărâri judecătorești care au constatat ilegalitatea preluării de către stat a imobilelor, anterior anului 1989, indiferent că înstrăinarea către terți a avut loc înainte de pronunțarea unei astfel de hotărâri judecătorești (cauza Porțeanu), sau după această pronunțare (cauzele Străin, Păduraru). În cauza Tudor c/v României din 17.01.2008, Curtea Europeană a constatat că reclamanta a fost privată de dreptul său de proprietate asupra bunului, în condițiile în care reclamanta avea un bun protejat de Convenție, atâta timp cât instanțele au constatat în mod irevocabil, ilegalitatea însușirii de către stat a bunului său, hotărârea judecătorească irevocabilă fiind considerată un bun în sensul Convenției. Reclamanții din prezenta cauză nu au un bun actual nici din acest punct de vedere, astfel că nu pot invoca în mod eficient garanțiile art. 1 din Protocolul 1.
În legătură cu noțiunea de "bun actual"; în accepțiunea instanței europene, trebuie analizată diferența esențială de abordare în cauza pilot Atanasiu, față de practica anterioară, a cerinței din art. 1 din Protocolul nr. 1 referitoare la existența bunului în patrimoniul reclamantului, întrucât reclamanții intimați invocă, în cuprinsul întâmpinării depuse în fața instanței de recurs, faptul că problema a fost tranșată definitiv prin cauza Păduraru împotriva României.
Astfel, până în luna octombrie 2010, era posibilă recunoașterea unui drept la restituire chiar în condițiile în care o instanță de judecată nu se pronunțase explicit în acest sens, anterior cererii în revendicare, deoarece privarea de proprietate operată prin vânzarea de către stat a unui terț a imobilului aparținând reclamantului, combinată cu lipsa totală a despăgubirii și ineficiența mecanismului de despăgubire conceput prin intermediul Fondului "Proprietatea";, nu putea fi înlăturată decât prin dreptul de a redobândi însăși posesia imobilului, ce urma a fi comparat cu însuși dreptul de proprietate înfățișat de pârât, în condițiile Deciziei 33/2008 a Înaltei Curți.
Urmare a hotărârii Curții din cauza Atanasiu, circumstanțele factuale de natura celor din speță nu permit recunoașterea unui drept la restituire, ci doar a unui drept de creanță valorificabil în procedura Legii 10/2001, neinițiată de reclamanți. Acest drept la despăgubire a fost recunoscut independent de nefuncționalitatea fondului Proprietatea, ce reprezenta, până la acel moment, un element esențial în recunoașterea dreptului la restituire.
Dată fiind importanța deosebită a hotărârii pilot din perspectiva procedurii declanșate în vederea schimbării esențiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi ignorată de instanțele naționale, impunându-se a fi aplicată și în cauza pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.
Astfel, în această cauză (hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 778/22 noiembrie 2010) se arată însă, că un bun actual există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a dispus în mod expres în sensul restituirii bunului (paragrafele 140 și 143).
În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu, poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații (paragrafe 141, 142 și 143). Or, reclamanții din prezenta cauză nu sunt în posesia unei astfel de hotărâri judecătorești și nici nu au demarat procedura prevăzută de legea specială.
Jurisprudența CEDO impusă prin această din urmă hotărâre pronunțată împotriva României, a fost consacrată printr-o altă decizie pronunțată de instanța supremă într-un recurs în interesul legii, respectiv prin Decizia 27/2011, care a statuat încă o dată caracterul inadmisibil al acțiunilor în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv și imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii 247/2005, decizia fiind publicată în Monitorul Oficial nr. 120/2012.
Față de cele arătate mai sus, s-a constatat că reclamanții nu se pot prevala de existența în patrimoniul lor a unui "bun actual"; sau a unui "interes patrimonial"; în legătură cu imobilul litigios, și prin urmare, acțiunea în restituire prin echivalent întemeiată pe dreptul comun în materie de expropriere (Legea 33/1994), nu poate fi admisă, ceea ce a dus la admiterea recursului pârâtului și respingerea acțiunii reclamanților.
| ← Aplicabilitatea O.u.G. nr. 10/2013 pentru plata eşalonată a... | Judecata conform procedurii simplificate prevăzută de art.... → |
|---|
