Calitatea de moştenitor. Drept de acrescământ
| Comentarii |
|
Caracteristica principală a dreptului de proprietate comună în devălmăşie rezidă în faptul că titularii acestui drept nu cunosc nici întinderea dreptului lor de proprietate, nici cota parte ce le revine şi nici bunurile ce aparţin fiecăruia în parte, în materialitatea lor, până la încetarea raporturilor de proprietate comună în devălmăşie când se transformă în coproprietate pe cote-părţi stabilită pentru fiecare coproprietar. În absenţa unei convenţii încheiată de către foştii proprietari ai imobilului în litigiu, nu se poate susţine existenţa proprietăţii lor devălmaşe, astfel că bunul a fost deţinut de aceştia în proprietate comună pe cote părţi, chiar dacă aceste cote nu au fost determinate expres şi dacă nu s-a realizat un partaj.
Secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, Decizia nr. 1353 din 18 octombrie 2011
La data de 16.06.2010, reclamantul C.I. a formulat, în contradictoriu cu pârâții Primarul Municipiului Craiova, Primăria Municipiului Craiova, contestație împotriva dispoziției nr…., solicitând ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună anularea dispoziției menționate emisă de pârâți pentru soluționarea notificărilor nr… și nr….; obligarea pârâților la emiterea unei noi dispoziții, prin care să se restituie integral în natură, în cotă de 1/1, terenul în suprafață de 300 m.p. situat în C., str. F.
în motivarea acțiunii, a arătat că pentru imobilul solicitat a formulat notificările nr…. și nr…., că imobilul a aparținut inițial societății în nume colectiv P., iar în anul 1949, odată cu radierea respectivei societăți, a intrat în patrimoniul celor doi asociați, frații P. și M.A., în devălmășie, așa fiind deținut până la preluarea de către stat.
Reclamantul a mai arătat că prin dispoziția atacată i s-a aprobat restituirea în natură numai a cotei de ½ din terenul în suprafață de 300 m.p. situat în Craiova, str. F., considerându-se că nu a făcut dovada calității de moștenitor după A.M., fratele bunicului său. A arătat că moștenitoare a lui A.P. ( bunicul reclamantului) este și sora sa, C.O., iar moștenitoarele lui A. M., fratele bunicului său, sunt mătușile sale, A.M.L., căsătorită R. și A.G.V., căsătorită F., aceasta din urmă renunțând în favoarea reclamantului la toate drepturile privind imobilului litigios.
Prin sentința civilă 508 din 16.12. 2010 a Tribunalului Dolj s-a respins contestația.
Tribunalul a reținut că reclamantul a formulat, în baza Legii nr. 10/2001, notificări, solicitând acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul situat în Craiova, str. M., jud. Dolj, preluat de stat prin naționalizare, de la bunicul său matern, A.P.
Prin dispoziția nr.x emisă de Primarul Municipiului Craiova, s-a dispus restituirea parțial în natură, în indiviziune, în cotă de ½, din terenul în suprafață totală de 300 m.p.
Imobilul a constituit, inițial, activul societății în nume colectiv A., compusă din asociații A.P. și A.M., potrivit extrasului privind Contractul modificator de Societate, autentificat sub nr.. . la Grefa Tribunalului Dolj - Secția a III a, societate radiată, conform cererii înregistrate sub nr. 42/05.01.1949, aprobată sub nr. 515829/1949 de Ministerul Comerțului, astfel cum se atestă în certificatul nr.1420/06.12.2007 emis de Direcția Județeană a Arhivelor Naționale.
Acest imobil a trecut în proprietatea statului în baza Decretului de naționalizare nr. 92/1950, figurând ca fiind proprietatea cetățenilor A. P. și A.M., foști industriași, astfel cum se atestă prin certificatul nr. 1060/08.08.2000 emis de Direcția Județeană a Arhivelor Naționale și în listele-anexe la decret.
Autorul reclamantului, A.P., bunicul său matern, a decedat la 06.12.1986, succesiunea sa fiind dezbătută prin certificatul de moștenitor nr. 1210/05.06.1987, reclamantul, alături de sora sa, C.O., fiind moștenitor legal acceptant, în calitate de nepot de fiică, cu o cotă de ½ din masa succesorală. S-a apreciat că reclamantul se află în situația juridică reglementată de dispozițiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Din înscrisurile depuse la dosar, tribunalul a reținut că imobilul notificat a făcut obiectul unei stări de coproprietate, fără însă a fi precizate în actele de proprietate și nici în listele-anexe la decretul de naționalizare cotele indivize ale celor doi coproprietari, astfel că, în lipsa oricăror alte indicii sau criterii concrete de determinare, se prezumă că aceste cote nu pot fi decât egale.
S-a considerat că invocarea de către reclamant a dreptului de acrescământ, de care ar fi îndreptățit să beneficieze, în temeiul dispozițiilor art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, nu este corectă, întrucât aceste dispoziții legale sunt inoperante atât timp cât nici reclamantul și nici autorul său nu l-au moștenit pe celălalt coproprietar, dimpotrivă acesta din urmă are moștenitori legali, respectiv cele două descendente A.M.M. și A.G.V.
S-a apreciat că acreditarea ideii unui mandat tacit dat anterior de cele două descendente ale celuilalt coproprietar, A.M., reclamantului, pentru a formula notificarea și în numele acestora nu subzistă, întrucât, din conținutul cele două procuri notariale nu rezultă acest aspect susținut în mod speculativ de reclamant, neexistând nicio referire, nici chiar cu caracter reconfirmativ în privința notificării formulate deja de reclamant, având în vedere că procurile respective sunt ulterioare notificării, fiind datate 17.05.2002 și respectiv 09/2002.
S-a concluzionat că titular al acestei cereri a fost numai reclamantul, acesta invocând în mod expres calitatea sa de moștenitor al bunicului său matern, A.P., iar dreptul de acrescământ este aplicabil numai în ceea ce privește pe reclamant, în raport de cota de ½, cuvenită surorii sale, de asemenea moștenitoare legală, conform certificatului de moștenitor menționat, care nu a formulat notificare, reclamantului acordându-i-se de altfel, prin dispoziția contestată, întreaga cotă de ½, deținută de bunicul matern, la data preluării abuzive.
Prin cererea formulată la data de 23.03.2011, petentul a solicitat, în baza dispozițiilor art. 2812alin. (1) C.proc.civ., completarea dispozitivului sentinței civile nr. 508/16.12.2010, pronunțată de Tribunalul Dolj, în dosarul nr. 8110/63/2010.
în motivarea cererii, a susținut că instanța nu s-a pronunțat asupra cererii prin care a solicitat măsuri reparatorii și pentru cota de 1/1 din construcția demolată, situată pe terenul în litigiu, astfel cum rezultă din precizarea și completarea acțiunii, depusă la dosar la termenul din data de 15.09.2010.
Prin sentința civilă 289/2011 de la 20.04.2011 s-a respins cererea de completare, cu motivarea că din perspectiva dispozițiilor art. 2812 alin. (1) C.proc.civ. se poate proceda la completarea hotărârii numai atunci când instanța a omis să se pronunțe asupra unei cereri principale sau accesorii, ori asupra unei cereri conexe ori incidentale. S-a considerat că în cauză nu poate fi vorba de nicio astfel de omisiune, instanța pronunțându-se, conform învestirii, asupra problematicii de drept dedusă judecății, și anume asupra îndreptățirii contestatorului la măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu, compus din teren și construcție demolată, așadar dezlegările și statuările avute în vedere au vizat, atât imobilul-teren, solicitat a fi restituit în natură în cotă de 1/1, cât și imobilul-construcție demolată, pentru care a solicitat, prin completarea contestației din data de 15.09.2010, de asemenea, acordarea de măsuri reparatorii în cotă de 1/1.
împotriva ambelor sentințe a declarat recurs petentul, motivând că sunt incidente dispozițiile art. 304 punct 9 C.proc.civ. deoarece au fost greșit aplicate dispozițiile privitoare la proprietatea comună în devălmășie și la contractul de mandat.
Recurentul a susținut că imobilul a aparținut fraților A. în devălmășie, fără a fi stabilite cote distincte din imobil, prezumția cotelor egale putând fi aplicată doar în caz de partaj. S-a arătat că instanța nu precizează cui aparține restul cotei de ½ din imobil, că dispozițiile art. 4 alin. (4) din Legea 10/2001 erau aplicabile și în ce privește partea din imobil ce a aparținut fratelui bunicului recurentului, situația fiind un echivalent al dreptului de acrescământ.
Recurentul a susținut prin al doilea motiv de recurs că a avut mandat din partea mătușilor sale, actelor juridice încheiate de acestea nefiindu-le dată rezonanța juridică necesară.
Recursurile nu sunt fondate, urmând a fi respinse pentru următoarele considerente.
Recurentul caracterizează greșit dreptul de coproprietate pe care l-au deținut frații P. și M.A. la data preluării imobilului de către stat.
Dreptul de proprietate în devălmășie este o formă a proprietății comune, în conformitate cu care bunurile care fac obiectul acesteia aparțin nedivizat, nefracționat tuturor titularilor îl stăpânesc împreună. Devălmășia poate rezulta din lege, cum este cazul prevederile Codului familiei (art. 30 și art. 35) sau din convenția părților, atunci când două sau mai multe persoane își exprimă acordul de voință în mod expres, prin care să convină ca bunuri pe care le dobândesc împreună sau separat să aibă natura juridică de proprietate devălmașă, sau să convină asupra constituirii în devălmășie în privința unui alt drept real.
Caracteristica principală a dreptului de proprietate comună în devălmășie rezidă în faptul că titularii acestui drept nu cunosc nici întinderea dreptului lor de proprietate, nici cota parte ce le revine și nici bunurile ce aparțin fiecăruia în parte, în materialitatea lor, până la încetarea raporturilor de proprietate comună în devălmășie când se transformă în coproprietate pe cote-părți stabilită pentru fiecare coproprietar.
în absența unei convenții încheiată de către foștii proprietari ai imobilului în litigiu, nu se poate susține existența proprietății lor devălmașe, astfel că bunul a fost deținut de aceștia în proprietate comună pe cote părți, chiar dacă aceste cote nu au fost determinate expres și dacă nu s-a realizat un partaj.
Modalitatea dreptului de coproprietate exercitat de frații A. nu are relevanță în speță, deoarece este evident că fiecare dintre ei a deținut o cotă parte din imobil, iar sub aspectul efectelor asupra drepturilor moștenitorilor este evident că fiecare dintre moștenitori preia cota ce a aparținut autorului său. Reținerea unei cote egale este corectă, în condițiile în care nu s-a susținut cota diferențiată și nu există indicii, temeiuri pentru a se determina modul de contribuție al proprietarilor.
Concluzia care se impune este aceea că reclamantul, ca moștenitor al bunicului său, poate pretinde doar drepturile ce i-au fost transmise prin succesiunea legală, adică acelea ce au aparținut autorului, nu și cele ce au aparținut celuilalt coproprietar.
Potrivit regulilor succesiunii legale, reclamantul nu este moștenitorul lui A.M., cu care este rudă de gradul IV, deoarece este îndepărtat de la succesiune de clasa de moștenitori mai apropriată, adică de fiicele acestui autor. Prin urmare, reclamantul culege cota lui P.A., fiind singurul moștenitor care a formulat notificare conform Legii nr. 10/2001, dar nu poate beneficia de cota unui autor pe care nu îl moștenește.
Prin motivele de recurs se dă, de asemenea, o interpretare greșită noțiunii de drept de acrescământ. Dreptul de acrescământ este acel drept al unui moștenitor de a beneficia de partea de moștenire cuvenită unui alt moștenitor, care fie este renunțător sau nedemn( în cazul moștenirii legale), fie nu vrea să primească legatul (în cazul moștenirii testamentare). în materia Legii nr. 10/2001, art. 4 alin. (3) și (4) au prevăzut o aplicație specială a dreptului de acceptare a succesiunii și a dreptului de acrescământ, stabilind că depunerea notificării echivalează cu acceptarea succesiunii, chiar și pentru succesibilii care nu au acceptat succesiunea, aceștia fiind repuși în termen, iar acceptarea se consideră că este făcută pentru întreg imobilul, partea unui succesor neacceptant profitând celorlalți moștenitori acceptanți.
Din interpretarea logică a acestor dispoziții legale rezultă că se are în vedere un autor, care este persoană îndreptățită, în sensul legii, și moștenitorii acestuia, dreptul de acrescământ privind cota parte dintr-o succesiune care, practic, este preluată, de moștenitorul care formulează notificare. Așadar, reclamantul poate pretinde preluarea cotei ce aparținea surorii lui, însă cu raportare la bunurile lăsate moștenire de bunicul său, iar nu partea din imobil ce a aparținut unui alt autor și cu privire la care erau îndreptățite la formularea notificărilor mătușile reclamantului ( rude de gradul V), respectiv A. M. M. și A.G.V.
Prin urmare, este dovedit în speță că imobilul a aparținut în coproprietate atât bunicului reclamantului, cât și unei alte persoane, față de care reclamantul nu are calitatea de moștenitor. Succesiunea bunicului reclamantului a fost dezbătută anterior anului 1989, iar la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, reclamantul a uzat de calitatea de succesor, beneficiind și de cota surorii sale, astfel că este îndreptățit să primească măsuri reparatorii pentru întreaga cotă ce a aparținut autorului său. Reclamantul dobândește, astfel, ceea ce autorul său era îndreptățit să primească, fiind inadmisibil să primească mai multe drepturi decât avea cel ce a transmis.
Nu este întemeiată susținerea recurentului privind gestiunea de afaceri.
Din conținutul notificărilor nr. 607/2001 și 608/2001 rezultă că reclamantul a formulat cererea de restituire în nume propriu, fără a menționa că are și calitatea de mandatar al altor persoane. Cererea sa putea fi reformulată sau completată în termenul de un an de la apariția Legii nr. 10/2001, adică până la 14.02.2002, astfel că mandatele încredințate de cele două moștenitoare ale lui A.M. în lunile mai și septembrie 2002 nu mai puteau fi valorificate. Legea nu instituie o prezumție de mandat tacit, așa încât cel care invocă faptul că a acționat ca mandatar sau în interesul altei persoane trebuie să dovedească respectiva calitate, prin înscrisuri întocmite în perioada prevăzută pentru formularea notificărilor, ceea ce nu este cazul în speță. Faptul că reclamantul a solicitat întregul imobil nu duce la concluzia existenței unui mandat, așa cum se susține în recurs și nici nu prelungește efectele dreptului de acrescământ cu privire la o persoană pe care reclamantul nu o putea moșteni.
Instanța constată că în considerentele sentinței se analizează drepturile reclamantului privind imobilul în litigiu, așa cum a fost identificat de către unitatea deținătoare, adică teren și construcție demolată, așa încât cererea de completare a sentinței nu este întemeiată, neexistând un capăt de cerere asupra căruia instanța să nu se fi pronunțat. Contestația a urmărit anularea dispoziției emisă de primărie, toate susținerile contestatorului au fost analizate, astfel că nu se justifică introducerea cererii întemeiată pe dispozițiile art. 2812alin. (1) C.proc.civ.
Apreciind că sentințele atacate cu recurs sunt legale și temeinice, potrivit art. 312 C.proc.civ., recursurile se vor respinge ca nefondate.
(Judecător Gabriela Ionescu)
| ← Capăt de cerere în revendicare respins. Admisibilitatea... | Contestaţie în anulare. Greşeală materială. Contradicţie... → |
|---|
