Căsătorie minor. Autorizare. Condiţii
| Comentarii |
|
Pentru motive temeinice, minorul care a împlinit vârsta de 16 ani se poate căsători în temeiul unui aviz medical, cu încuviinţarea părinţilor săi sau, după caz, a tutorelui şi cu autorizarea instanţei de tutelă în a cărei circumscripţie minorul îşi are domiciliul. Instanţa admite cererea de autorizare, având în vedere certificatul de naştere al petentei, declaraţia dată de părinţii acesteia, certificatul medi-co-legal prin care se concluzionează că minora prezintă o dezvoltare psiho-somatică corespunzătoare căsătoriei.
Jud. Năsăud, sent. civ. nr. 837 din 9 aprilie 2012
Prin cererea înregistrată petenta minoră F.M., asistată de reprezentanta sa legală F.S., a solicitat instanţei autorizarea încheierii căsătoriei acesteia.
Analizând actele dosarului, instanţa a reţinut că, potrivit art. 272 NCC, căsătoria se poate încheia dacă viitorii soţi au împlinit vârsta de 18 ani, iar pentru motive temeinice, minorul care a împlinit vârsta de 16 ani se poate căsători în temeiul unui aviz medical, cu încuviinţarea părinţilor săi sau, după caz, a tutorelui şi cu autorizarea instanţei de tutelă în a cărei circumscripţie minorul îşi are domiciliul.
Verificând actele depuse de petenta minoră la dosar, respectiv certificatul său de naştere, declaraţia dată de părinţii petentei, respectiv de F.S. şi F.I., prin care se declară de acord cu încheierea căsătoriei acesteia, certificatul medico-legal prin care se concluzionează că petenta minoră prezintă o dezvoltare psiho-somatică corespunzătoare căsătoriei, instanţa, în baza art. 272 alin. (2) NCC, a admis cererea petentei conform dispozitivului.
Jurisprudenţă C.E.D.O. 1. Prin art. 12 din Convenţia europeană este garantat dreptul fundamental, pentru un bărbat sau o femeie, de a se căsători şi a întemeia o familie. Exercitarea sa antrenează consecinţe de ordin personal, social şi juridic. El este condiţionat de legile naţionale ale statelor contractante, dar limitările ce rezultă nu trebuie să restrângă sau să reducă dreptul în cauză într-o modalitate sau într-o proporţie care să prejudicieze însăşi substanţa acestuia (Rees c. Regatului Unit,
17.10.1986). în toate statele membre ale Consiliului Europei, aceste „limitări” apar în calitate de condiţii şi figurează ca reguli de procedură sau de fond. Primele se referă în special la publicitatea şi celebrarea căsătoriei, cele din urmă examinează, în primul rând, capacitatea, consimţământul şi unele impedimente. Interdicţia aplicată reclamantului, de a se căsători pe o durată ce atinge durata maximă de trei ani, se înscrie în cadrul reglementării exercitării dreptului la căsătorie, art. 12 nefăcând deosebire între căsătorie şi recăsătorire. Totodată, aceasta constituie o sancţiune civilă aplicabilă din oficiu, întrucât constituie o materie de ordine publică, protejând stabilitatea căsătoriei şi vizând, în acelaşi timp, ocrotirea altor persoane, de fapt, a viitorilor soţi ai persoanelor divorţate. Chiar dacă ea prezintă un scop legitim şi conform interesului public, în cazul în care legislaţia naţională recunoaşte divorţul - ceea ce Convenţia nu cere -, art. 12 garantează celui divorţat dreptul de a se recăsători fără a suferi restricţii iraţionale, astfel încât măsura litigioasă a afectat însăşi substanţa dreptului la căsătorie, dovedindu-se a fi neproporţională cu scopul legitim urmărit (C.E.D.O., F. c. Elveţiei, 18 decembrie 1987, în Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului. Culegere selectivă, p. 351-364).
| ← Autorizare căsătorie minor. Condiţii. Motive temeinice | Hotărâre care să tină loc de contract de... → |
|---|
