Cauză cu element de extraneitate în materia răspunderii părinteşti. Stabilirea competenţei instanţelor române şi a legii aplicabile
| Comentarii |
|
Curtea de Apel GALAŢI Decizie nr. 46 din data de 30.01.2013
În baza dispozițiilor art. 8 din R 2201/2003 competența în materia răspunderii părintești aparține instanțelor statului membru în care se află "reședința obișnuită a copilului";. Noțiunea de "reședință obișnuită"; este o noțiune autonomă de drept al Uniunii Europene, ce nu este definită în Regulament. Potrivit jurisprudenței C.J.U.E. aceasta este determinată de judecătorul național, de la caz la caz, potrivit circumstanțelor particulare ale cauzei, în funcție de criteriile stabilite de C.J.U.E. (cauza C-523/2007).
În ceea ce privește soluționarea conflictului de legi și stabilirea legii aplicabile litigiului, aceasta se determină potrivit art. 15 alin. 1 din Convenția de la Haga din 1996, ratificată de România prin Legea nr. 361/2007 (în vigoare de la 01.01.2011) și este legea forului - legea română.
Decizia civilă nr. 46/R din 30.01.2013 a Curții de Apel Galați
Prin sentința civilă nr.3453/7.06.2012 a Judecătoriei Focșani jud. Vrancea s-a admis în parte acțiunea și s-a încuviințat ca reclamantul să aibă legături personale cu minorul B.D.N., născut la data de 27.11.2005, după următorul program:
- în ultimul sfârșit de săptămână al fiecărei luni, reclamantul să poată vizita minorul în A. de vineri ora 16 până duminică ora 18,
- 2 săptămâni în luna august, la înțelegerea părților, reclamantul să poată lua minorul în vacanță, în I.
S-au respins ca neîntemeiate restul capetelor de cerere ale reclamantului.
In motivare, s-a reținut că părțile s-au căsătorit la data de 18.09.2004, iar prin sentința civilă nr. 5190/05.11.2008, pronunțată de Judecătoria Focșani în dosar nr. 7657/231/2008 s-a dispus desfacerea căsătoriei părților. Prin aceeași hotărâre judecătorească, minorul B.D.N., născut la data de 27.11.2005 din relația de căsătorie a părților, i-a fost încredințat mamei spre creștere și educare, iar tatăl a fost obligat la plata în favoarea minorului a unei pensii de întreținere în cuantum de 300 lei lunar. Simpla împrejurare că aceste capete de cerere nu au fost soluționate favorabil apelantului, nu îndreptățește concluzia că instanța nu s-ar fi pronunțat asupra lor.
Nici susținerea că s-ar fi acordat altceva decât s-a solicitat, așa cum ar reieși din susținerea apelantului că pârâta intimată nu ar fi formulat cerere reconvențională nu se susține, cât timp prima instanță s-a pronunțat numai în limitele învestirii.
2. în ceea ce privește rezolvarea cererii privind exercitarea autorității părintești de către ambii părinți, se constată că potrivit art.403 din Noul cod civil în cazul schimbării împrejurărilor, instanța de tutelă poate modifica măsurile cu privire la drepturile și îndatoririle părinților divorțați față de copiii lor minori, la cererea oricăruia dintre părinți sau a unui alt membru de familie, a copilului, a instituției de ocrotire, a instituției publice specializate pentru protecția copilului sau a procurorului.
Potrivit art. 46 din Legea nr.71/2011 dispozițiile hotărârilor judecătorești privitoare la relațiile personale și patrimoniale dintre copii și părinții lor divorțați înainte de intrarea în vigoare a Codului civil pot fi modificate potrivit dispozițiilor art. 403 din Codul civil.
Din interpretarea textelor legale de mai sus rezultă că pentru a se putea dispune modificarea unor măsuri luate înainte de intrarea în vigoarea a Noului cod civil cu privire la relațiile dintre părinți și copii, trebuie să se facă dovada schimbării împrejurărilor care au fost avute în vedere la luarea acestor măsuri.
Nu poate fi considerată modificare a acestor împrejurări situația că minorul a fost deplasat în Anglia de către pârâta, cât timp sub incidenta vechiului cod al familiei o astfel de măsura putea fi luată da părintele căruia i s-a încredințat minorul.
Nici alte împrejurări de natură a fi considerate a fi modificări ale celor avute în vedere la pronunțarea hotărârii de încredințare nu au fost dovedite de către apelantul reclamant.
In ceea ce privește pensia de întreținere, s-a apreciat corect de prima instanță că reclamantul apelant poate obține un venit de nivelul venitului minim pe economie în țara în care este actualmente stabilit, respectiv, Italia, astfel că nu putea stabili această pensie de întreținere la nivelul venitului minim pe economia națională, cât timp apelantul nu a negat șederea sa în această țară.
3. prima instanță a stabilit în mod judicios și programul de vizitare, având în vedere că cele solicitate de apelantul reclamant sunt soluții imposibil de pus în practică în situația concretă a părților.
Masurile luate trebuie să fie exclusiv în interesul copilului, programul de vizitare stabilit de prima instanță fiind de natură să coreleze acest interes cu cel al tatălui de a păstra legăturile personale cu acesta.
Prin decizia civilă nr. 46/R din 30.01.2013 a Curții de Apel Galați s-a respins ca nefondat recursul.
Pentru a decide astfel, instanța a reținut următoarele:
Primul motiv de recurs este nefondat. Prezenta speță cu elemente de extraneitate ridică următoarele probleme de drept internațional privat, ce se impun a fi lămurite cu prioritate: verificarea competenței instanțelor române în soluționarea cererii vizând răspunderea părintească (autoritate părintească exclusivă sau comună, drept de vizită) și a cererii de reducere pensie întreținere și stabilirea legii aplicabile litigiului.
a) Pentru determinarea instanței competente în materia răspunderii părintești e aplicabil articolul 8 din Regulamentul 2201/2003 (Regulamentul Bruxelles II bis). Conform acestor dispoziții, instanțele judecătorești sunt competente în materia răspunderii părintești privind un copil care are reședința obișnuită în acest stat membru, la momentul la care instanța este sesizată.
Noțiunea de "reședința obișnuită"; nu e definită de regulament, ci e determinată de judecătorul național, de la caz la caz, în funcție de circumstanțele particulare ale cauzei, în funcție de criteriile stabilite de CJUE.
Astfel, în cauza c-523/2007, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit că "reședință obișnuită corespunde locului care exprimă o anumită integrare a copilului într un mediu social și familial";, iar criteriile în baza cărora judecătorul național o determină sunt:
durata,
regularitatea, condițiile și motivele sejurului pe teritoriul unui stat membru și ale mutării familiei în acest stat,
cetățenia copilului,
locul și condițiile de școlarizare,
cunoștințele lingvistice,
raporturile familiale și sociale întreținute de copil în statul respectiv;
Făcând aplicarea acestor criterii, în mod corect, instanțele au stabilit că reședința obișnuită a minorului la momentul introducerii acțiunii, 2.02.2012, era în comuna V., satul V., județul V., raportat la care competența Judecătoriei Focșani a fost corect determinată.
Faptul că, ulterior promovării acțiunii, minorul împreună cu mama s-au mutat în A. nu are relevanță, atâta timp cât articolul 8 face referire strict la reședința obișnuită a minorului, la momentul la care instanța este sesizată.
Regulamentul permitea, prin derogare de la dispozițiile articolului 8, trimiterea la o instanță mai bine plasată pentru a soluționa cauza, dar numai în situația în care erau îndeplinite condițiile cumulative prevăzute de articolul 15 din Regulamentul Bruxelles II bis, ce impuneau acordul cel puțin al uneia dintre părți și existența unei legături speciale a copilului cu acel stat membru. În cauză, aceste condiții nu erau îndeplinite.
În concluzie, raportat la dispozițiile articolului 8 din Regulamentul 2201/2003, competența instanțelor române a fost corect stabilită, în ceea ce privește capetele de cerere privind exercitarea comună a autorității părintești și dreptul de vizită.
Reclamantul a formulat și o cerere de reducere a pensiei de întreținere, formulată de debitorul obligației pe motiv că i s-a mai născut un copil, care nu are caracter accesoriu, raportat la capetele de cerere privind răspunderea părintească. Competența instanțelor române în soluționarea acestui capăt de cerere este corect stabilită în baza dispozițiilor articolului 3 din Regulamentul 4/2009 privind obligațiile de întreținere, în favoarea instanței române.
b) În ceea ce privește soluționarea conflictului de legi și stabilirea legii aplicabile litigiului, aceasta se determină potrivit articolului 15 alineatul 1 din Convenția privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea, executarea și cooperarea cu privire la răspunderea părintească și măsurile privind protecția copiilor, adoptată la Haga la 19 octombrie 1996, ratificată de România prin Legea nr. 361/2007 (în vigoare de la 01.01.2011) și este legea forului - legea română.
În concluzie, instanța română e competentă să soluționeze cauza, iar legea aplicabilă litigiului este legea română.
Susținerea recurentului că - în condițiile în care litigiul se soluționează în România, iar legea aplicabilă este legea națională - instanța ar trebui să oblige pe mamă să aducă minorul în țară, în vederea exercitării dreptului de vizită, nu pot fi primite.
În virtutea drepturilor de încredințare conferite prin sentința civilă 5190/2008 a Judecătoriei Focșani, mama poate decide asupra reședinței minorului, fără a fi nevoie de acordul tatălui.
Prin urmare, având un drept exclusiv privind încredințarea, mama a deplasat minorul legal în A., în cursul procesului.
În aceste condiții, dacă dorește drept de vizită, tatăl este cel care trebuie să se deplaseze în A. pentru a vedea copilul sau pentru a-l lua în vacanță în I., conform programului de vizită stabilit de instanțe, neexistând nici un temei legal pentru a obliga pe mamă să deplaseze minorul în România, în vederea exercitării dreptului de vizită.
Libera circulație în spațiul european permite mamei relocarea minorului în A., în condițiile în care sentința judecătorească definitivă nu-i conferea tatălui vreun drept de decizie asupra locului de reședință al minorului.
2) Nici al doilea motiv privind modul de soluționare a cererii de exercitare a autorității părintești nu poate fi primit.
E adevărat că potrivit dispozițiilor articolelor 395 cod civil și 503 cod civil, regula în materie este că autoritatea părintească se exercită în comun de ambii părinți, sub acest aspect fiind consacrat principiul egalității părinților.
Dar, în mod excepțional, în condițiile articolului 398 cod civil "dacă există motive întemeiate, având în vedere interesul superior al copilului, instanța hotărăște ca autoritatea părintească să fie exercitată numai de către unul dintre părinți";, situație în care celălalt părinte păstrează dreptul de a veghea asupra modului de creștere și educare a copilului, precum și de a consimți la adopția acestuia. Aceste situații de excepție, care derogă de la principiul egalității și regula exercitării comune a autorității părintești nu poate fi reținută de instanță doar pe baza susținerii unuia dintre părinți și nici măcar a acordului dintre părți, ci trebuie verificată existența motivelor temeinice.
De asemenea, articolul 507 Cod civil enumeră anumite situații în care exercitarea autorității părintești se face de un singur părinte și anume: celălalt părinte este decedat, declarat mort prin hotărâre judecătorească, pus sub interdicție sau decăzut din drepturile părintești sau în imposibilitatea de a-și exprima voința.
Dincolo de aceste cazuri în care legea prevede expres exercitarea autorității părintești de către un singur părinte, instanța are posibilitatea, analizând individual fiecare speță în parte, să aprecieze asupra existenței unor motive întemeiate care ar justifica această soluție, ținând cont de interesul minorilor.
În cauză, Curtea apreciază că sunt întrunite condițiile de excepție prevăzute de articolului 398 cod civil. Considerentele ce justifică exercitarea autorității părintești exclusive de către mamă sunt: lipsa de interes a tatălui față de minor, pe care l-a vizitat o singură dată, într-un interval de 4 ani, împrejurarea că tatăl și-a întemeiat o altă familie în Italia și nu mai ține legătura cu băiatul său, impedimentele de ordin geografic, precum și dificultățile de ordin practic pe care le-ar întâmpina mama pentru îndeplinirea în A. a tuturor formalităților legate de integrarea copilului în colectivitate (înscriere la școală) efectuarea investigațiilor medicale, deplasarea în spațiul european, formalități ce ar fi condiționate de acordul tatălui, ce locuiește în Italia.
3) Prin analiza de la punctul 1 Curtea a răspuns și motivului 3 de recurs.
4) Cuantumul pensiei de întreținere a fost stabilit corect, luând în considerare existența celuilalt minor aflat în întreținerea reclamantului. Potrivit dispozițiilor articolului 529 NCC când întreținerea este datorată de părinte, ea se stabilește până la o pătrime din venitul net lunar pentru un copil, o treime pentru 2 copii și o jumătate pentru trei sau mai mulți copii. Or, așa cum a reținut Judecătoria Focșani suma de 66.66 Euro, e mult sub nivelul de 1/6 din venitul minim pe economie din I., țară în care locuiește în prezent reclamantul.
5) Raportat la faptul că a fost admis un singur capăt de cerere din cele 3 formulate, instanța a făcut o corectă compensare a cheltuielilor de judecată, suportate de părți, cu respectarea dispozițiilor articolului 274 cod procedură civilă.
6) Contrar celor susținute de recurent, instanțele de fond au indicat dispozițiile legale
aplicabile în cauză.
| ← Opoziţie cambială. Excepţia de nedresare a protestului de... | Recidiva postexecutorie. Jurisprudență Procedură civilă şi... → |
|---|
