Cerere acordare drepturi de natură salarială. Vouchere de vacanţă pe anul 2014. Nelegalitatea cererii.
| Comentarii |
|
Tribunalul TELEORMAN Sentinţă civilă nr. 1513 din data de 08.10.2015
Prin acțiunea înregistrată sub nr. … reclamantul B.V. a chemat în judecată pe pârâții MINISTERUL JUSTIȚIEI, CURTEA DE APEL BUCUREȘTI, TRIBUNALUL TELEORMAN și MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR solicitând instanței ca, prin sentința ce se va pronunța, să se dispună obligarea acestora la acordarea unei despăgubiri echivalente cu contravaloarea voucher-ului de vacanță pentru anul fiscal 2014 în sumă de 6 salarii de bază minime brute pe țară, garantate în plată la data de 04.07.2014.
În motivarea acțiunii arată reclamantul a arătat că neacordarea voucherelor de vacanță în anul 2014 i-a adus un prejudiciu material, care este cert și constă în privarea nejustificată a dreptului de a primi aceste vouchere pentru anul fiscal 2014, deși în cauză sunt incidente prevederile art. 1 pct. 2 din Legea nr. 94/2014 coroborat cu dispozițiile art. 1 alin. 1 din H.G. nr. 871/2013, din examinarea cărora rezultă că dreptul de a beneficia de acestea pentru anul 2014 s-a născut începând cu data de 4.07.2014, iar cuantumul acestora a fost de 5400 lei.
De asemenea, reclamantul a susținut că dreptul de a beneficia de un voucher de vacanță, are configurația unui drept special, conferit în condiții expres reglementate, beneficiar fiind o persoană ce are calitate de salariat, cel obligat a-l acorda fiind angajatorul, iar acordarea voucher-ului de vacanță nu a fost prohibită de vreo dispoziție legală, inclusiv vreuna legată de restricții financiar-bugetare.
Totodată, reclamantul a învederată că obligația efectuării demersurilor legale în asigurarea fondurilor pentru acordarea acestor vouchere, incumbă pârâților, încă de la adoptarea bugetului pe anul 2014, iar susținerea acestuia că fondurile necesare nu au fost prevăzute în proiectul de buget nu constituie motive întemeiate pentru neplata unui drept garantat de lege în vigoare - deoarece pârâta cunoștea aceste prevederi și avea obligația de a le cuprinde în buget.
În fine, având în vedere că potrivit dispozițiilor art. 40 alin. 2 lit. c) din Codul Muncii, angajatorul are obligația de a acorda salariaților, pe lângă drepturile ce decurg din contractul individual de muncă și toate drepturile ce decurg din lege, reclamantul a arătat că lipsa fondurilor ori neprevederea lor în buget în vederea achitării drepturilor salariaților nu poate împiedica plata acestor drepturi legal conferite, întrucât în alcătuirea bugetelor ordonatorii de credite au obligația de a respecta inclusiv prevederile legislației conexe privind drepturile salariaților cum este O.U.G. nr. 8/2009, aprobată cu modificări prin Legea nr. 94/2014.
Pârâtul MINISTERUL JUSTIȚIEI a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, pe considerentul că este organul de specialitate al administrație publice centrale cu personalitate juridică în subordinea Guvernului și are anumite atribuții specifice strict determinate de lege prevăzute în anexa 3 din H.G. nr. 652/2009, astfel că între această instituție și instanțele judecătorești nu există raporturi de subordonare.
Cu privire la fondul cauzei, pârâtul a solicitat respingerea ca neîntemeiată a acțiunii, arătând în esență că MINISTERUL JUSTIȚIEI are exclusiv rolul de a asigura fondurile necesare instanței și instituțiilor din subordonare, neputând fi obligat direct la plata sumelor solicitate, iar de vreme ce nu au fost alocate sume cu această destinație în bugetul pârâților nu pot fi acordate tichete de vacanță, respectiva prevedere fiind o vocație a salariatului și nu un drept al său, care poate fi acordat doar dacă sunt îndeplinite condițiile legale.
Totodată, pârâtul a învederat că, în intervalul 2012 - 2014, anual, prin dispoziții legale succesive - O.U.G. nr. 80/2010, O.U.G. nr. 84/2012 și O.U.G. nr. 103/2013, s-a prevăzut în mod expres și imperativ faptul că în bugetele instituțiilor publice nu se prevăd sume pentru acordarea tichetelor de vacanță personalului din cadrul acestora, iar prin O.U.G. nr. 83/2014 s-a prevăzut faptul că, în bugetele pe anul 2015 ale instituțiilor și autorităților publice, nu se prevăd sume pentru acordarea de tichete cadou, tichete de vacanță și vouchere de vacanță.
În fine, pârâtul a învederat că tichetele de vacanță au aceeași natură juridică cu cea a tichetelor de masă devenind astfel aplicabilă Decizia nr. 14/18 februarie 2008, a ICCJ, precum și decizia nr. 21/18.11.2013 pronunțată de ICCJ prin care s-a statuat că drepturile salariale suplimentare cum sunt primele, sporurile sau adaosurile prevăzute în acte normative nu constituie drepturi fundamentale consacrate în constituție, care nu ar mai putea fi modificate sau chiar anulate, astfel că modificarea sau suprimarea pentru viitor a unui premiu nu afectează dreptul fundamental al salariatului de a primi contraprestația pentru munca depusă.
Având în vedere că și Curtea Constituțională a statuat că statul are deplină legitimitate constituțională de a acorda sporuri, stimulente, premii, adaosuri la salariul de bază personalului plătit din fonduri publice, în funcție de veniturile bugetare pe care le realizează, pârâtul a solicitat respingerea acțiunii, drepturile salariale solicitate neconstituind drepturi fundamentale, ci drepturi salariale suplimentare.
Pârâta CURTEA DE APEL BUCUREȘTI a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea ca neîntemeiată a acțiunii, susținând, în esență, că reclamantul nu are vocația la dobândirea vouchere-lor de vacanță aferente anului 2014, acest drept fiind înlăturat de legiuitor prin O.G. nr. 29/2013, air în condițiile în care pentru anul 2014 au existat dispoziții legale care să prevadă faptul că în bugetele instituțiilor publice nu se pot aproba sume pentru acordarea tichetelor de vacanță, întrucât în buget nu sunt prevăzute sume cu această destinație, este cert că orice instituție publică finanțată de la bugetul de stat a fost în imposibilitate de a acorda asemenea drepturi.
La rândul său, pârâtul MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE a formulat întâmpinare prin care a invocat, în raport de prevederile art. 267 din Codul muncii, a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, susținând că, în condițiile în care dreptul solicitat este un drept de natură salarială, părți în această cauză pot fi numai reclamantul și pârâții care au atribuții în ceea ce privește salarizarea acesteia.
Cu privire la fondul cauzei, pârâtul MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE a solicitat respingerea acțiunii, ca nefondată, susținând că nu sunt îndeplinite condițiile impuse de art. 1 alin. 1 și alin. 2 din O.U.G. nr. 8/2009 ș ide art. 6 din Normele Metodologice privind acordarea tichetelor de vacanță, întrucât, pe de o parte, reclamantul nu are încheiat cu angajatorul un contract individual de muncă, iar pe de altă parte, aceasta face din categoria personalului plătit din fonduri publice, astfel cum este definit prin Legea nr. 284/2010, în privința căruia, prin art. 9 alin. 2 din O.U.G. nr. 103/2013, s-a prevăzut expres că, în anul 2014, nu se acordă premii și prime de vacanță.
Examinând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele:
Reclamantul este salariatul Judecătoriei V., având funcția de șofer, iar prin prezenta acțiune a solicitat obligarea pârâților la acordarea unei despăgubiri echivalente cu contravaloarea voucher-ului de vacanță pentru anul fiscal 2014 în sumă de 6 salarii de bază minime brute pe țară, garantate în plată la data de 04.07.2014, susținând, în esență, că, prin neacordarea voucherelor de vacanță în anul 2014 i s-a adus un prejudiciu material, care este cert și constă în privarea nejustificată a dreptului de a primi aceste vouchere pentru anul fiscal 2014.
Prin încheierea din data de 27.08.2015, pentru considerentele expuse în aceasta, excepția lipsei calității procesuale pasive a fost respinsă ca nefondată.
Referitor al fondul cauzei, Tribunalul constată acțiunea neîntemeiată și, din considerentele ce se vor expune, va fi respinsă ca fiind nefondată.
Conform art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 8/2009 privind acordarea voucherelor de vacanță, cu modificările și completările ulterioare, începând cu data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, pentru recuperarea și întreținerea capacității de munca a personalului salarial, angajatorii care încadrează personal prin încheierea unui contract individual de muncă pot acorda, în condițiile legii, bonuri de valoare, denumite în continuare vouchere de vacanță, iar în alin. (2) sunt menționate categoriile de personal care pot beneficia de tichete de vacanță.
De asemenea, din prevederile art. 1 alin. 3 și 4 din același act normativ rezultă că voucherele de vacanță se acordă în limitele sumelor prevăzute cu această destinație în bugetul de stat sau, după caz, în bugetele locale, pentru unitățile din domeniul bugetar, și în limitele sumelor prevăzute cu această destinație în bugetul de venituri și cheltuieli aprobat, potrivit legii, pentru celelalte categorii de angajatori, iar nivelul maxim al sumelor care pot fi acordate salariaților sub formă de vouchere de vacanță reprezintă contravaloarea a 6 salarii de bază minime brute pe țară garantate în plată, pentru un salariat, în decursul unui an fiscal.
În același sens, art. 6 din Normele metodologice privind acordarea tichetelor de vacanță, aprobate prin H.G. nr. 215/2009 prevede că "Pentru instituțiile publice tichetele de vacanță se acordă în limita sumelor prevăzute distinct cu această destinație în bugetele de venituri și cheltuieli aprobate, potrivit legii, fiecărui ordonator de credite.";
Prin urmare, textele de lege menționate susțin concluzia că, pentru acordarea de către instituțiile publice de vouchere de vacanță, personalul trebuie să aibă calitatea de salariat la una din entitățile publice și private menționate în art. 1 alin. 1 și 2 din O.U.G. nr. 8/2009, iar sumele cu destinația de vouchere de vacanță să fie prevăzute distinct cu această destinație în bugetele de venituri și cheltuieli aprobate, potrivit legii, fiecărui ordonator de credite, condiții neîndeplinite în cauză.
În plus, textele de lege menționate și pe care reclamantul își întemeiază pretențiile nu pot susține concluzia că prin acestea se fixează în sarcina angajatorului obligația de acordare a voucher-ului de vacanță și un drept corelativ în beneficiul angajatului, ci, dimpotrivă, permit concluzia că dreptul la vouchere se poate realiza doar în condițiile prevederii în bugetul de stat a unor sume cu această destinație.
Pe de altă parte, din prevederile art. 4 alin. 4 din O.U.G. nr. 8/2009 rezultă că nivelul maxim al sumelor care pot fi acordate cu acest titlu reprezintă contravaloarea a 6 salarii minime brute pe țară, garantate în plată, ceea ce susține concluzia existenței doar a unei vocații la acordarea voucherelor.
În raport de cele expuse și în condițiile în care, potrivit prevederilor legale, doar angajatorul poate hotărî asupra acordării și cuantumului voucherelor de vacanță, cererea reclamantului de obligare a pârâților la plata maximului prevăzut de lege nu poate fi primită.
Separat, de cele expuse, este de observat că, în perioada 2012 - 2014, prin O.U.G. nr. 80/2010, aprobată prin Legea nr. 283/2011, O.U.G. nr. 284/2012 și O.U.G. nr. 103/2013, s-a prevăzut, în mod expres și imperativ, că în bugetele instituțiilor publice nu se prevăd sume pentru acordarea de tichete de vacanță personalului din cadrul acestora.
De asemenea, din examinarea dispozițiilor art. 5 alin. 2 din O.G. nr. 29/2014, rezultă că, prin acestea, s-a stabilit că instituțiile și autoritățile publice centrale și locale, indiferent de sistemul de finanțare și de subordonare, inclusiv activitățile finanțate integral din venituri proprii, înființate pe lângă instituțiile publice, cu excepția instituțiilor finanțate integral din venituri proprii, în anul 2014 nu vor acorda personalului din cadrul acestora tichete de masă, tichete cadou și tichete de vacanță, așa încât susținerile reclamantului, în sensul că acordarea vouchere-ului de vacanță pentru anul fiscal 2014 nu a fost prohibită de vreo dispoziție legală urmează a fi înlăturate.
Prin urmare, cum dreptul la acordarea voucherelor de vacanță pentru anul 2014 a fost înlăturat de legiuitor prin O.G. nr. 29/2014 și cum acest drept nu este un drept fundamental, ci un drept salarial suplimentar, legiuitorul fiind îndrituit să stabilească atât cuantumul drepturilor suplimentare, cât și modalitatea de plată a acestora, să le modifice în anumite perioade de timp, să le suspende sau chiar să le anuleze, Tribunalul va respinge, ca nefondată, acțiunea formulată de reclamantul B.V. în contradictoriu cu pârâții MINISTERUL JUSTIȚIEI, CURTEA DE APEL BUCUREȘTI și TRIBUNALUL TELEORMAN.
| ← Verificarea măsurii arestarii preventive în cursul judecăţii... | Cerere acordare drepturi de natură salarială. Includerea... → |
|---|
