Cerere de despăgubiri pentru amplasarea unui post de transformare energie electrică pe teren proprietate privată. Respectarea dreptului de proprietate prin prisma art.1 din Protocolul 1 CEDO.
| Comentarii |
|
Curtea de Apel CRAIOVA-Secția a II-a Civilă Decizie nr. 534 din data de 18.12.2014
Atât Constituția României în art. 53, cât și art. 1 din Protocolul Adițional la Convenția Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale prevăd posibilitatea privării de proprietate pentru cauză de utilitate publică și reglementarea exercitării acestui drept în conformitate cu interesul general, deci prevăd limite ale exercițiului dreptului de proprietate cu condiția ca privarea să fie prevăzută de lege, să fie impusă de o cauză de utilitate publică și să fie conformă cu principiile generale ale dreptului internațional.
Drepturile fundamentale, în special dreptul de proprietate, nu apar ca prerogative absolute, ci trebuie luate în considerare prin raportare la funcția lor în societate, astfel încât restricțiile ce răspund unor obiective de interes general nu constituie, în raport cu scopul urmărit, o intervenție nemăsurată și intolerabilă care ar aduce atingere însăși substanței dreptului garantat.
În contextul în care reclamantul a dobândit terenul afectat de servitutea legală gratuită și suprafața ocupată de postul de transformare este relativ redusă, raportat la întregul teren, nu se poate reține golirea de conținut a dreptului de proprietate. Reclamantul are posibilitatea să utilizeze terenul, să îl vândă, să îl ipotecheze.
Blocarea accesului nu poate fi reținută ca o limitare a dreptului de proprietate întrucât, așa cum a reținut și instanța de apel, blocarea accesului s-a realizat nu ca urmare a amplasării transformatorului, ci a edificării de către reclamant a unei construcții P+3E, după cumpărarea celor două suprafețe de teren, deci prin fapta reclamantului însuși.
Prin decizia nr. 60 din data de 25.06.2014, Tribunalul Dolj -Secția a II-a Civilă a respins apelul declarat de apelantul reclamant TTA împotriva deciziei nr. 20482/21.12.2011, pronunțată de Judecătoria Craiova în dosarul nr. 36049/215/2010, în contradictoriu cu intimații pârâți SC CDSA, CMB, DA și S.C.DIS.R.L.
A obligat apelantul-reclamant la 3000 lei cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă SCC DS.A.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut următoarele:
Prin sentința ce face obiectul căii de atac, nr. 20482/2011, Judecătoria Craiova a respins acțiunea așa cum a fost precizată de reclamant, de obligare a pârâtei la plata sumelor de 42000 lei despăgubiri pentru lipsa de folosință a terenului ocupat de punctul de transformare folosit de pârâtă anterior promovării acțiunii și 400000 lei pentru perioada ulterioară, dar și cererea reconvențională formulată de pârâtă prin care s-a solicitat constatarea nulității absolute parțiale a contractelor în baza cărora reclamantul a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului.
Prima critică a apelantului - formularea cererii reconvenționale în al doilea ciclu procesual și judecarea alături de cererea principală - a fost apreciată de instanța de apel ca lipsită de interes în condițiile în care cererea reconvențională a fost respinsă.
Referitor la soluția dată asupra cererii reclamantului, s-a constatat că aceasta este corectă.
Starea de fapt reținută de instanța de fond nu a fost contestată de părți, din probele administrate, inclusiv din susținerile părților rezultând că pe terenul achiziționat de reclamant prin contractul autentificat sub nr. 2776/15.11.2007 se află amplasat un transformator.
Acesta, potrivit expertizei efectuate în cauză, afectează o suprafață de teren de 61,60 mp din cel achiziționat de reclamant prin contractul nr. 2776 și de 418,20 mp din terenul achiziționat prin contractul nr. 615/26.03.2004, accesul în curte fiind blocat.
Instanța a constatat că postul de transformare se afla pe teren la data la care reclamantul a devenit proprietar prin cele două contracte, blocarea accesului realizându-se nu ca urmare a existenței acestuia, ci, conform schiței raportului de expertiză, a edificării de către reclamant a unei construcții P+3E în cursul anului 2008, fapt (realizarea construcției) constatat de expertul Pătru - Mic Ion.
S-a mai reținut că existența amplasării pe teren a postului de transformare a fost menționată și în contractele de vânzare-cumpărare, putând fi observată și de reclamant la data dobândirii dreptului de proprietate asupra terenului, iar din raportul de expertiză efectuat de exp. Viorel Nițipir rezultă că postul a fost pus în funcțiune din anul 1995.
Amplasarea acestuia pe terenul deținut acum de reclamant a avut ca efect însă nașterea unui drept de servitute, cu titlu gratuit în beneficiul pârâtei, reclamantul neavând dreptul la despăgubiri (art.16 alin.1-4 din Legea energiei electrice, nr.13/2007). Asupra constituționalității acestui text de lege Curtea Constituțională s-a pronunțat prin decizia nr. 878/2008, stabilind că exercitarea dreptului de uz și servitute asupra proprietăților afectate de capacitățile energetice, cu titlu gratuit pe toată durata existenței acestora, nu reprezintă o expropriere de fapt, proprietarii acestor bunuri putând să dispună de ele, îngrădirea în exercitarea dreptului de proprietate fiind necesară pentru a asigura valorificarea unui bun public, de interes național.
Cum la momentul dobândirii dreptului de proprietate pe teren era amplasat postul de transformare, cererea reclamantului a fost apreciată ca neîntemeiată. Eventuala scădere a valorii bunului sau imposibilitatea folosirii lui cu o anumită destinație nu poate justifica acordarea de despăgubiri. Pe lângă faptul că textul de lege este clar, la achiziționarea bunului s-a avut în vedere valoarea de circulație a terenurilor, afectate de această sarcină, reclamantul având cunoștință de situația de fapt.
Fără a analiza modalitatea achiziționării bunului, nefiind învestită cu o astfel de cerere ca urmare a respingerii reconvenționalei și a nepromovării de către pârâtă a căii de atac, instanța a reținut că asupra terenurilor aflate în proprietatea terților, cuprinse în zonele de protecție și de siguranță, Legea nr.13/2007 stabilește prin art. 20 alin.3 un drept de servitute legală, dreptul de proprietate privată putând să fie limitat potrivit art. 44 alin.7 din Constituția României. Ca atare, restrângerea dreptului reclamantului este una legală, dictată de interese publice și nu contravine Constituției.
Instanța de apel nu a reținut teza reclamantului conform căreia ÎCCJ a stabilit irevocabil dreptul său la despăgubiri. Prin decizia pronunțată această instanță a dispus administrarea tuturor probelor necesare stabilirii afectării folosinței terenului reclamantului prin amplasarea bunului administrat de pârâtă: proporție, consecințe legale, însă în urma administrării probelor s-a constatat că afectarea unei suprafețe atât de mari se datorează reclamantului, care, prin amplasarea construcției sale, și-a blocat practic accesul la partea din spate a terenului. Acesta nu își poate invoca propria culpă pentru a obține despăgubiri de la pârâtă.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul TTA, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În motivele de recurs, recurentul a arătat că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a legii raportat la situația de fapt dedusă judecății, interpretând eronat considerentele deciziei de casare pronunțate de ÎCCJ care a dispus administrarea probatoriului necesar în vederea stabilirii afectării folosinței terenului prin amplasarea bunului administrat de pârâtă.
În opinia recurentului afectarea dreptului său de proprietate nu este proporțională cu interesele legitime ale intimatei pârâte, punctul de transformare îngrădind folosința liberă a unei suprafețe totale de 479,80 mp din terenul dobândit conform contractelor nr. 2776 și 615 din data de 26.03.2004.
A precizat că susținerea potrivit căreia restrângerea dreptului de proprietate este legală și dictată de interese publice apare ca greșită, atât din perspectiva situației de fapt, cât și prin prisma aplicării art. 44 din Constituția României.
A arătat recurentul că instanța de apel a apreciat existența culpei sale în afectarea suprafeței de teren, ignorând faptul că proprietarul trebuie să se bucure de dreptul său fără nici o îngrădire, cu posibilitatea afectării proprietății după nevoile sale.
A invocat inaplicabilitatea dispozițiile Legii nr. 13/2007, întrucât la momentul dobândirii proprietății asupra terenului - 26.03.2004, acest act normativ nu apăruse.
Recurentul a susținut, totodată, că instanța de apel a considerat greșit că situația juridică a terenului se circumscrie dispozițiilor Legii nr.13/2007, încălcând astfel principiul neretroactivității legii civile.
La data de 28.10.2014, intimata pârâtă SCCDSA a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.
În cuprinsul întâmpinării intimata a arătat că din înscrisurile depuse la dosar și expertiza efectuată în cauză rezultă clar că postul electric de transformare exista la data când reclamantul a cumpărat terenul, precum și că blocarea folosinței și accesului cu privire la terenul recurentului reclamant s-a produs chiar prin fapta acestuia constând în amplasarea construcției proprietatea sa.
Tot în întâmpinare, intimata a precizat că nu a comunicat niciodată recurentului reclamant reamplasarea postului pe cheltuiala SCCDSA.
Intimata a invocat dispozițiile Legii nr. 213/1998 și dispozițiile art. 136 din Constituție, precizând că instalația electrică ce se solicită a fi reamplasată sau mutată are natura juridică de bun din domeniul public, fiind inalienabil, insesizabil și imprescriptibil.
Analizând recursul prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor incidente în speță, Curtea a reținut că acesta este nefondat.
În materia dreptului civil este consacrat principiul tempus regit actum: potrivit căruia actele și faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârșite sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârșirii ori producerii lor.
Succesiunea în timp a normele legale speciale referitoare la energia electrică a fost următoarea: Decretul nr.76/1950, privind producerea, transportul, distribuția și vânzarea energiei electrice, OUG nr. 63/1998 privind energia electrica si termica, Legea nr.318/2003 a energiei electrice și Legea nr.213/2007 a energiei electrice.
Deși postul de transformare a fost amplasat pe teren în anul 1995, sub imperiul Decretului nr.76/1950, reclamantul se raportează în criticile din recurs la dispozițiile legale în vigoare la momentul la care a devenit proprietar - 26 martie 2004 (Legea nr.318/2003 ).
Potrivit art.37 alin.4 și 7 din Legea nr.318/2003 terenurile pe care se situează rețelele electrice de distribuție la data intrării în vigoare a legii sunt și rămân proprietate publică, iar cheltuielile pentru modificarea instalațiilor de distribuție ca urmare a racordării de noi utilizatori sau a schimbării caracteristicilor energetice de utilizatorii existenți, inclusiv pentru eliberarea unor amplasamente, se suportă de cel ce le-a generat.
Prevederile legale ce au intrat în vigoare ulterior Legii nr.318/2003, anume cele ale Legii nr.213/2007, la care se raportează instanța de apel, consacră dreptul de uz și servitute asupra proprietăților afectate de capacitățile din domeniul energiei electrice cu titlu gratuit pe toată durata existenței acestora și posibilitatea acordării de despăgubiri numai în situația în care cu ocazia intervențiilor pentru retehnologizări, reparații, revizii, avarii, se produc pagube proprietarilor din vecinătatea capacităților.
În consecință, atât legea invocată de recurent, cât și dispozițiile legale considerate incidente de instanța de apel nu constituie temei legal pentru acordarea de despăgubiri pentru lipsa de folosință a terenului afectat de amplasarea postului de transformare, în contextul din speță.
Niciuna din reglementările care s-au succedat în timp nu conferă proprietarului terenului pe care se află amplasate capacități din domeniul energiei electrice posibilitatea acordării despăgubirilor în situații precum în cauza de față.
Susținerile recurentului privind afectarea dreptului său de proprietate, lipsa de proporționalitate în raport cu interesele legitime ale intimatei și posibilitatea proprietarului de a se bucura de dreptul său fără nici o îngrădire sunt neîntemeiate.
Prin decizia nr. 878/10.07.2008, Curtea Constituțională a statuat, cu valoare de principiu, că legiuitorul ordinar este competent să stabilească cadrul juridic pentru exercitarea dreptului de proprietate, în accepțiunea conferită de Constituție, în așa fel încât să nu vină în coliziune cu interesele generale sau cu interesele particulare legitime, instituind astfel niște limitări rezonabile în valorificarea dreptului de proprietate ca drept subiectiv garantat.
Ca urmare, dispozițiile legale pot aduce limitări în exercitarea dreptului de proprietate privată a persoanelor fizice sau juridice, consacrat și garantat de Codul civil, art. 136 din Constituția României și art. 1 din Protocolul 1 la CEDO.
Atât Constituția României în art. 53, cât și art. 1 din Protocolul Adițional la Convenția Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale prevăd posibilitatea privării de proprietate pentru cauză de utilitate publică și reglementarea exercitării acestui drept în conformitate cu interesul general, deci prevăd limite ale exercițiului dreptului de proprietate cu condiția ca privarea să fie prevăzută de lege, să fie impusă de o cauză de utilitate publică și să fie conformă cu principiile generale ale dreptului internațional.
Condiția privind limitarea adusă prin lege este îndeplinită, limitarea fiind prevăzută de legile care s-au succedat în timp.
Și condiția privind limitarea pentru o cauză de utilitate publică este întrunită în contextul în care transformatorul amplasat pe terenul proprietatea reclamantului deservește o comunitate locală asigurând alimentarea cu energie electrică în zona respectivă.
În speță se pune problema dacă imposibilitatea utilizării de către reclamant a suprafeței ocupate de postul de transformare la care se adaugă suprafața ce constituie zona de protecție reprezintă o limitare a dreptului de proprietate care rupe justul echilibru între interesul general și apărarea dreptului de proprietate al reclamantului și conduce la golirea de conținut a dreptului, afectând dreptul în însăși substanța sa.
Într-o jurisprudență constantă CEDO a statuat că proprietarul nu este privat de dreptul său dacă prin limitarea exercițiului atributelor proprietății pentru asigurarea realizării unui interes general nu se ajunge la golirea de conținut a dreptului de proprietate.
Curtea a reținut că drepturile fundamentale, în special dreptul de proprietate, nu apar ca prerogative absolute, ci trebuie luate în considerare prin raportare la funcția lor în societate, astfel încât restricțiile ce răspund unor obiective de interes general nu constituie, în raport cu scopul urmărit, o intervenție nemăsurată și intolerabilă care ar aduce atingere însăși substanței dreptului garantat.
În speță, potrivit expertizei efectuate în cauză, postul de transformare afectează o suprafață de teren de 61,60 mp din terenul achiziționat de reclamant prin contractul nr. 2776/26.03.2004 și de 418,20 mp din terenul achiziționat prin contractul nr. 615/26.03.2004, accesul în curte fiind blocat prin fapta reclamantului constând în amplasarea construcției proprietatea sa.
Postul de transformare se afla pe teren la data la care reclamantul a devenit proprietar prin cele două contracte, în cuprinsul contractelor fiind menționată existența pe teren a postului de transformare.
În acest context, în care reclamantul a dobândit terenul afectat de servitutea legală gratuită și suprafața ocupată de postul de transformare este relativ redusă raportat la întregul teren, nu se poate reține golirea de conținut a dreptului de proprietate. Reclamantul are posibilitatea să utilizeze terenul, să îl vândă, să îl ipotecheze.
Blocarea accesului nu poate fi reținută ca o limitare a dreptului de proprietate întrucât, așa cum a reținut și instanța de apel, blocarea accesului s-a realizat nu ca urmare a amplasării transformatorului, ci a edificării de către reclamant a unei construcții P+3E în cursul anului 2008, după cumpărarea celor două suprafețe de teren, deci prin fapta reclamantului recurent însuși.
Cât privește susținerea potrivit căreia nu a fost respectată decizia de casare pronunțată de ÎCCJ care a dispus administrarea probatoriului necesar în vederea stabilirii afectării folosinței terenului prin amplasarea bunului administrat de pârâtă, Curtea apreciază că decizia a fost respectată, așa cum rezultă din considerentele expuse mai sus.
În concluzie, Curtea a constatat că soluția instanței de apel, care a menținut hotărârea instanței de fond de respingere a acțiunii precizate privind obligarea pârâtei la plata sumelor de 42.000 lei despăgubiri pentru lipsa de folosință a terenului ocupat de punctul de transformare folosit de pârâtă anterior promovării acțiunii și 400.000 lei pentru perioada ulterioară, este temeinică și legală.
Ca urmare, având în vedere dispozițiile art.304 și 312 Cod procedură civilă 1865, Curtea a respins recursul ca nefundat.
| ← CREDITOR GARANTAT. CONTESTAŢIE PLAN DE DISTRIBUIRE.... | SOMAŢIE EUROPEANĂ DE PLATĂ. OPOZIŢIE. COMPETENŢĂ → |
|---|
