Cerere de încuviinţare a executării silite. Poprire. Lipsa învestirii cu formulă executorie. Hotărâri executorii provizoriu
| Comentarii |
|
Potrivit dispoziţiilor art. 374 alin. I C. pr. civ. nici o hotărâre judecătorească nu se va putea executa dacă nu este învestită cu formulă executorie, cu excepţia încheierilor executorii, a hotărârilor executorii provizoriu şi a altor hotărâri prevăzute de lege care se execută fără formulă executorie.
în speţă, hotărârile invocate nu se încadrează în situaţiile de excepţie reglementate de lege întrucât nu au caracterul unor încheieri executorii şi nu se află în situaţia unei executări vremelnice conform art. 278 C. pr. civ., în condiţiile în care sunt definitive şi irevocabile conform menţiunilor şi nu s-a solicitat executarea lor în timpul exercitării căii de atac.
(Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 1580 R din 11 septembrie 2002)
TRIBUNALUL,
Prin încheierea din 26.04.2002 Judecătoria Sector 3 Bucureşti a respins ca neîntemeiată cererea
formulată de creditoarea B. C. de încuviinţare a executării silite a sentinţei civile nr. 6873/2000 şi deciziei nr. 1708R/24.11.2000 a Tribunalului Bucureşti prin înfiinţarea popririi asupra conturilor debitoarei B. C. R. la terţul poprit B. N. R. reţinând că nu sunt îndeplinite dispoziţiile art. 374 C. pr. civ întrucât hotărârile nu sunt învestite cu formulă executorie.
împotriva încheierii a declarat apel creditoarea cu motivarea că hotărârea a fost dată cu interpretarea greşită a art. 374 C. pr. civ. întrucât încheierile executorii, hotărârile executorii provizoriu şi alte hotărâri se execută fără formulă executorie.
De asemenea, s-a arătat că au fost încălcate dispoziţiile art. 278 pct. 1 C. pr. civ. întrucât hotărârile erau executorii de drept, fiind de execuţie nevremelnică iar daunele-interese desprinse din dispoziţie sunt accesorii drepturilor salariale şi urmează regimul lor juridic.
La termenul de judecată din 11.09.2002 tribunalul a calificat calea de atac ca fiind recurs, faţă de regimul juridic al actelor procesuale în materia executării silite, care cunosc două grade de jurisdicţie şi analizând hotărârea recurată prin prisma criticilor formulate a constatat că recursul nu este fondat.
Astfel, petentul a solicitat executarea silită a unor hotărâri judecătoreşti, sentinţa nr. 6873/11.05.2000 şi decizia nr. 1708R/24.11.2000 definitive şi irevocabile, fără însă ca acestea să poarte formula executorie prevăzută de art. 269 alin. 1 C. pr. civ.
Potrivit dispoziţiilor art. 374 alin 1 C. pr. civ. nici o hotărâre judecătorească nu se va putea executa
dacă nu este învestită cu formulă executorie cu excepţia încheierilor executorii, a hotărârilor executorii provizoriu şi a altor hotărâri prevăzute de lege care se execută fără formulă executorie.
în speţă, hotărârile invocate nu se încadrează în situaţiile de excepţie reglementate de lege întrucât nu au caracterul unor încheieri executorii şi nu se află în situaţia unei executări vremelnice conform art. 278 C. pr. civ., în condiţiile în care sunt definitive şi irevocabile conform menţiunilor şi nu s-a solicitat executarea lor în timpul exercitării căii de atac.
De asemenea, deşi au ca obiect plata unor drepturi izvorâte din raporturi juridice de muncă, nu există o dispoziţie derogatorie expresă în legea specială nr. 168/1999 sau în codul de procedură civilă care să prevadă înlăturarea obligaţiei de învestire cu formulă executorie în cazul acestor hotărâri.
în consecinţă, având în vedere faptul că în speţa dedusă judecăţii cererea de executare silită nu are ca obiect hotărâri judecătoreşti de natura celor exceptate expres de la învestirea cu formulă executorie, tribunalul constată că prima instanţă a apreciat corect incidenţa dispoziţiilor art. 374 C. pr. civ. şi va respinge recursul ca nefondat, urmând ca cererea de executare silită să fie reiterată după îndeplinirea procedurii de învestire a hotărârilor judecătoreşti.
NOTĂ
Prin cererea înregistrată sub nr. 555/2002, petentul I. D. a solicit Judecătoriei sectorului III Bucureşti a încuviinţeze executarea silită a sentinţei civile nr. 6873/11.05.2000, pronunţată de aceeaşi instanţă, prin care pârâta S. C. X. S. A. a fost obligată la plata unor sume de bani, cu titlu de indemnizaţie datorată de angajator pentru sărbătorile legale, stabilite potrivit contractului colectiv de muncă.
Prin încheierea pronunţată la 26.04.2002, Judecătoria sectorului 3 a respins cererea de încuviinţare a executării silite, ca neîntemeiată.
Pentru a dispune în acest sens, instanţa a reţinut că, potrivit art. 374 C. pr. civ, nici o hotărâre judecătorească nu se va putea executa dacă nu este învestită cu formula executorie prevăzută la art. 269 alin. 1 C. pr. civ. Constatând că atât sentinţa civilă, cât şi decizia pronunţată de instanţa de recurs (care a menţinut soluţia primei instanţe) nu sunt învestite cu formulă executorie, instanţa a reţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 374_ C. pr. civ şi, în consecinţă, a respins cererea ca neîntemeiată.
în dispozitivul încheierii s-a prevăzut că împotriva acesteia se poate formula apel în 15 zile de la comunicare.
Creditorul I. D. a declarat apel împotriva acestei încheieri, motivând, în esenţă, că nu era necesară învestirea cu formulă executorie a sentinţei a cărei executare a solicitat să-i fie încuviinţată, întrucât aceasta era executorie de drept, în temeiul art. 278 pct. 1 C. pr. civ., fiind vorba despre o indemnizaţie cuvenită salariatului conform contractului colectiv de muncă, accesorie drepturilor salariale, cu consecinţa recunoaşterii aceluiaşi regim de favoare în ceea ce priveşte executarea, întocmai ca şi pentru salarii.
Tribunalul Bucureşti, învestit cu soluţionarea apelului declarat de creditor, l-a calificat ca fiind recurs şi l-a respins, ca nefondat, prin decizia civila nr. 1580 R/11.09.2002.
Cu privire la calificarea căii de atac ca fiind recurs, nu apel, astfel cum a stabilit prima instanţă în dispozitiv şi cum şi-a calificat partea calea de atac, instanţa de recurs a stabilit că regimul juridic al actelor procesuale în materia executării silite se caracterizează prin existenţa a două grade de jurisdicţie.
Cu privire la fondul recursului, instanţa a apreciat că acesta nu este fondat, întrucât, în speţă, hotărârile invocate nu se încadrează în situaţiile de excepţie reglementate de lege, întrucât nu au caracterul unor încheieri executorii şi nu se află în situaţia unei executări vremelnice, conform dispoziţiilor art. 278 C. pr. civ., în condiţiile în care sunt definitive şi irevocabile, conform menţiunilor şi nu s-a solicitat executarea lor în timpul exercitării căii de atac.
De asemenea, instanţa de recurs a reţinut că, deşi au ca obiect plata unor drepturi izvorâte din raporturi juridice de muncă, nu exista o dispoziţie derogatorie expresă în legea specială, Legea nr. 168/1999 sau în Codul de procedură civilă care să prevadă înlăturarea obligaţiei de învestire cu formulă executorie în cazul acestor hotărâri.
Speţa expusă mai sus ridică o serie de probleme de procedură în legătură cu regimul căilor de atac în materia executării silite precum şi cu aprecierea condiţiilor în care se poate solicita încuviinţarea executării unei hotărâri judecătoreşti care beneficiază de privilegiul execuţiei vremelnice, de drept sau judecătoreşti, astfel cum aceasta este reglementată de art. 27’8 şi 279 C. pr. civ.
A. Căile de atac prevăzute de lege în materia încuviinţării executării silite
şi în materia învestirii cu formulă executorie a unei hotărâri judecătoreşti
După cum s-a observat, prima instanţă şi cea de recurs au avut, în speţa relatată mai sus, puncte de vedere diferite cu privire la calea de atac care poate fi exercitată împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de încuviinţare silită, judecătoria stabilind că împotriva încheierii se poate exercita calea de atac a apelului, în 15 zile de la comunicare, tribunalul stabilind că împotriva acestui act jurisdicţional se poate exercita recursul.
Prin urmare, se pune, în primul rând, problema de a şti care este calea de atac ce poate fi exercitată împotriva unei încheieri prin care se respinge o cerere de încuviinţare a executării silite1.
în raport de dispoziţiile legale aplicabile în materie, se impune constatarea că regimul juridic al căilor de atac este diferit, după cum este vorba despre exercitarea căii de atac împotriva unei încheieri prin care se respinge cererea de învestire cu formulă executorie a unei hotărâri judecătoreşti sau a unei încheieri prin care s-a respins cererea de încuviinţare a executării silite a unui titlu executoriu.
Prealabil, trebuie precizat că ambele măsuri, prin care se soluţionează o cerere de încuviinţare a executării şi o cerere de învestire cu formulă executorie a unei hotărâri judecătoreşti sau a altui act pentru care legea prevede o astfel de formalitate (de exemplu, în cazul hotărârii arbitrale, pentru care art. 3671 C. pr. civ. dispune că “la cererea părţii câştigătoare hotărârea arbitrală se învesteşte cu formulă executorie.”) se judecă potrivit regulilor procedurii necontencioase, reguli cuprinse în Cartea III din Codul de procedură civilă.
Deşi doctrina de drept procesual civil a stabilit caracterul necontencios al procedurii doar pentru cazul în care se solicită încuviinţarea executării silite2, este incontestabil că şi procedura de învestire cu formulă executorie, fiind o măsură de autorizare, se supune regulilor cuprinse în cartea III din Codul de procedură civilă, privitoare la procedura necontencioasă.
Apartenenţa acestor cereri la categoria celor care se judecă după procedura necontencioasă impune, în privinţa căilor de atac, concluzia că, în măsura în care legea nu prevede altfel, se vor aplica normele comune din art. 336 C. pr. civ. care consacră în materia contencioasă calea de atac a apelului şi recursului împotriva încheierilor pronunţate în materie necontencioasă dar prevede, diferit faţă de procedura necontencioasă, un alt punct de plecare pentru termenul de apel. în acest sens, art. 336 alin. 3 C. pr. civ. dispune că termenul de apel va curge de la pronunţare pentru cei care au fost de faţă şi de la comunicare, pentru cei care au lipsit.
Aceasta va fi concluzia în ceea ce priveşte încheierea prin care se respinge cererea de încuviinţare a executării silite, întrucât dispoziţiile art. 3731 C. pr. civ. nu cuprind vreo prevedere legală referitoare la căile de atac.
Art. 3731 C. pr. civ. dispune doar că cererea de executare silită se depune la executorul judecătoresc, dacă legea nu dispune altfel. Executorul judecătoresc, potrivit aceluiaşi text de lege, va solicita încuviinţarea executării de către instanţa de executare, căreia îi va înainta, în copie, cererea creditorului urmăritor şi titlul executoriu.
Instanţa va încuviinţa executarea silită prin încheiere dată în camera de consiliu, fără citarea părţilor.
După încuviinţarea cererii, instanţa va întocmi un dosar privind executarea la care executorul judecătoresc este obligat să depună un exemplar al fiecărui act de executare în termen de 48 de ore de la efectuarea acestuia.
După cum lesne se poate constata, textul citat nu cuprinde dispoziţii cu privire la regimul căilor de atac care pot fi exercitate împotriva încheierii prin care instanţa încuviinţează executarea silită sau respinge o astfel de cerere (textul face referire numai la aptitudinea instanţei de a încuviinţa executarea silită, ceea ce nu înseamnă însă că aceasta nu are dreptul şi de a respinge cererea de încuviinţare silită, tot printr-o încheiere, şi tot fără citarea părţilor).
In aceste condiţii, împotriva încheierii prin care s-a încuviinţat sau s-a respins cererea de încuviinţare a executării silite, părţile au dreptul de a exercita calea de atac a apelului şi apoi au dreptul de a recura decizia pronunţată în apel, în baza textului comun aplicabil în materie, respectiv, a art. 336 C. pr. civ.
Termenele de apel şi de recurs vor curge, invariabil, de la comunicarea încheierii, întrucât instanţa va soluţiona cererea de încuviinţare a executării silite fără citarea părţilor, ceea ce impune comunicarea hotărârii, ca punct de plecare al termenului de apel. în ceea ce priveşte punctul de plecare al termenului de recurs, în lipsa unei norme speciale, derogatorii de la dreptul comun, se vor aplica dispoziţiile art. 102 C. pr. civ, care prevede că termenele încep să curgă de la comunicarea actelor de procedură, dacă legea nu prevede altfel.
Desigur, nimic nu împiedică părţile ca, în condiţiile în care nu au fost citate, să fie prezente la pronunţarea încheierii în şedinţă publică, conform art. 121 alin. 3 C. pr. civ., situaţie în care se va putea lua act de manifestarea lor de voinţă de a declara apel sau, dimpotrivă, de a renunţa la apel. în această ipoteză, termenul pentru apel, în primul caz, va începe să curgă de la data exercitării căii de atac.
O ultimă problemă legată de exercitarea dreptului de a declara apel sau recurs împotriva încheierii prin care s-a respins sau s-a admis cererea de încuviinţare a executării silite o reprezintă stabilirea punctului de plecare al termenului de apel în raport de modalitatea în care se realizează comunicarea.
Mai precis, se pune problema de a şti dacă instanţele de judecată sesizate cu cereri de încuviinţare a executării silite au obligaţia de a comunica încheierile prin care se admite sau, dimpotrivă, se respinge o astfel de cerere, iar în cazul în care se stabileşte obligaţia comunicării, se pune problema de a şti dacă această comunicare se va face la sediul executorului judecătoresc care a solicitat încuviinţarea executării sau la domiciliul ori sediul părţilor din faza executării silite.
în practică se obişnuieşte, uzual, ca încheierea de admitere sau respingere a cererii de încuviinţare a executării silite să se comunice executorului judecătoresc sau angajaţilor biroului executorului judecătoresc, ceea ce impune constatarea că se recunoaşte obligaţia comunicării unor astfel de încheieri.
Soluţia comunicării este în concordanţă cu dispoziţiile art. 266 alin. 3 C. pr. civ, care prevede ca hotărârile se comunică părţilor, în copie, în cazul când aceasta este necesar pentru curgerea termenului de declarare a apelului sau a recursului. Aceste dispoziţii, deşi sunt cuprinse în partea din legea procesual civilă privitoare la procedura contencioasă sunt totuşi aplicabile, în lipsa unor norme speciale în Cartea III din Codul de procedură civilă privitoare la procedura necontencioasă, astfel cum o prevede, de altfel, art. 338 alin. 1 C. pr. civ.
Prin urmare, se impune ca încheierea de încuviinţare sau de respingere a cererii de încuviinţare a executării silite să fie comunicată, pentru a se asigura accesul părţilor la căile de atac.
Cu privire la modalitatea de comunicare a încheierii de admitere sau de respingere a cererii de încuviinţare silită, deşi soluţia comunicării încheierii la biroul executorului judecătoresc poate părea în interesul creditorului, permiţând realizarea în condiţii facile a actelor de executare silită, de lege lata, este lipsită de temei legal. Chiar dacă legea prevede dreptul şi obligaţia executorului judecătoresc de a formula în numele creditorului cererea de încuviinţare a executării silite, aceasta nu înseamnă că executorul judecătoresc devine un mandatar al părţii sau că se transformă într-o parte a raportului juridic execuţional. Cel mult, această soluţie ar putea fi adoptată în cazul în care creditorul ar avea dreptul de a-şi alege domiciliul sau sediul la biroul executorului judecătoresc, cu toate avantajele sau riscurile care decurg dintr-o alegere de domiciliu (oricum, în ceea ce ne priveşte apreciem ca fiind nelegală această posibilitate, în condiţiile în care executorul judecătoresc este un liber profesionist, care realizează o activitate de interes public, nu în serviciul uneia dintre părţile raportului de executare silită).
în literatura de specialitate s-a precizat că instanţa are datoria de a înmâna un exemplar din încheiere debitorului, nefiind obligată să comunice încheierea şi creditorului sau debitorului.
Se arată că „numai în măsura în care se exercită o cale de atac împotriva acestei încheieri, ea trebuie comunicată celui interesat, la cererea sa”.
O astfel de soluţie, fundamentată probabil pe principiul simetriei - actul se comunică numai executorului judecătoresc, nu şi părţilor din raportul de executare silită, de vreme ce numai executorul a fost cel care a depus cererea - este eficientă, însă poate pune unele probleme în legătură cu stabilirea punctului de plecare al termenului de apel.
Astfel, în măsura în care încheierea se înmânează executorului judecătoresc, se poate considera - nelegal, în aprecierea noastră - că a început să curgă termenul de apel împotriva creditorului, pe considerentul că executorul a fost, într-un fel, mandatarul executorului judecătoresc.
Tot astfel, nu se poate stabili care este raţiunea pentru care se înmânează o încheiere executorului, de vreme ce acesta nu are dreptul de a exercita calea de atac în locul creditorului care a depus cererea de executare silită la biroul său. Ar urma, în considerarea dreptului părţii de a lua cunoştinţă despre hotărârea instanţei, ca executorul judecătoresc să fie obligat să comunice, la rândul său, către creditor, încheierea care i-a fost înmânată, în condiţiile în care nu există un text care să-l oblige pe executorul judecătoresc să facă un astfel de demers.
De aceea, până la o eventuală modificare a legislaţiei, care să prevadă pentru executorul judecătoresc obligaţia de comunicare către creditor a încheierii prin care s-a respins cererea de încuviinţare a executării silite (întrucât numai în acest caz se poate vorbi despre un interes al acestuia pentru exercitarea căii de atac, pe de o parte, iar faţă de debitor, astfel cum rezultă din practică, încheierea de admitere a cererii de încuviinţare a executării se comunică o dată cu somaţia şi cu copia titlului executoriu), ar fi în interesul creditorului ca încheierea prin care i-a fost respinsă cererea de încuviinţare a executării silite, depusă prin intermediul executorului judecătoresc, să-i fie comunicată de către instanţă. O astfel de soluţie ar avea, de altfel, un temei legal, articolul 266 alin. 3 C. pr. civ. prevăzând obligaţia instanţei de a comunica hotărârea, când este necesar pentru curgerea termenului de exercitare a apelului sau recursului.
In ceea ce priveşte cererea pentru învestirea cu formulă executorie a unei hotărâri judecătoreşti sau a unui înscris pentru care legea prevede o astfel de formalitate, există o normă specială, în art. 3731 C. pr. civ, care reglementează procedura de soluţionare a unei astfel de cereri.
în acest sens, dispoziţiile art. 3731 C. pr. civ. prevăd că „dacă preşedintele instanţei respinge cererea de învestire cu formulă executorie a unei hotărâri judecătoreşti sau a altui înscris, în cazurile prevăzute de lege, încheierea poate fi atacată cu recurs. Termenul de recurs curge de la pronunţare, pentru creditorul prezent, şi de la comunicare, pentru creditorul
lipsă”.
Se impune precizarea că textul reglementează numai dreptul creditorului de a recura încheierea prin care s-a respins cererea de învestire cu formulă executorie a unei hotărâri judecătoreşti sau a unui alt înscris pentru care legea prevede această cerinţă. în consecinţă, s-ar putea trage concluzia că debitorul are dreptul de a exercita calea de atac a apelului şi mai apoi, a recursului, în condiţiile procedurii comune, necontencioase, din Cartea III a Codului. O astfel de soluţie nu este acceptată în literatura de specialitate, care recunoaşte dreptul debitorului de a critica eventualele neregularităţi ale procedurii de învestire cu formulă executorie numai pe calea contestaţiei la executare, întrucât în această materie mijlocul procedural folosit de cei nemulţumiţi este contestaţia reglementată de art. 399-405 C. pr. civ.
Prin urmare, în raport de aceste dispoziţii speciale, care consacră o cale de atac diferită de cea comună, nu vor fi aplicabile prevederile art. 336 C. pr. civ, ci cele cuprinse în norma specială, făcându-se aplicarea adagiului „specialia generalibus derogant”. Creditorul va avea, în consecinţă, deschisă calea recursului, în condiţiile speciale reglementate de art. 3731 C. pr. civ, iar debitorul va avea deschisă calea contestaţiei la executare, în condiţiile art. 399 şi următoarele din Codul de procedură civilă, dar numai după începerea executării silite.
în consecinţă, ţinând cont de regimul juridic diferit al căilor de atac reglementat de lege pentru cele două cereri (de învestire cu formulă executorie a unei hotărâri sau a unui înscris pentru care legea prevede o astfel de cerinţă), rezultă că, în ceea ce priveşte cererea de învestire cu formulă executorie a hotărârilor judecătoreşti şi a altor înscrisuri pentru care legea prevede această cerinţă, calea de atac care poate fi exercitată de către creditor va fi apelul, în condiţiile art. 336 C. pr. civ, iar în ceea ce priveşte cererea de încuviinţare a executării silite, soluţia pronunţată de instanţă în această materie va fi recursul, în condiţiile reglementate de art. 3731 C. pr. civ.
în raport de aceste concluzii, rezultă că în speţa mai sus relatată, în ceea ce priveşte calificarea căii de atac care trebuia exercitată împotriva încheierii prin care a fost respinsă cererea de încuviinţare, soluţia corectă a fost adoptată de către prima instanţă, care a dispus ce măsură poate fi atacată pe calea apelului.
în mod corespunzător, soluţia tribunalului, de calificare a apelului ca fiind recurs este greşită, cum, de altfel, este greşită şi motivarea.
Particularităţile căilor de atac în materia executării silite, determinate de necesitatea asigurării unei celerităţi a fazei executării titlurilor executorii, raţiune care a justificat înlăturarea apelului în unele cazuri în această materie, nu are nimic comun cu motivarea instanţei de recurs, care a apreciat că apelul declarat este, în realitate, recurs.
Motivarea instanţei de recurs, pentru a califica astfel calea de atac, intitulată aşa de către parte, este eronată, de vreme ce dublul grad de jurisdicţie este recunoscut în doctrina de drept procesual civil acolo unde legea recunoaşte posibilitatea exercitării căii de atac a apelului împotriva unei hotărâri de primă instanţă.
Dimpotrivă, în măsura în care legiuitorul, pentru motive care sunt lăsate la libera sa apreciere, doreşte să suprime dublul grad de jurisdicţie, înlătură calea de atac a apelului, recunoscând părţii doar dreptul de a recura hotărârea judecătorească.
Constantă, doctrina de drept procesual civil6 a stabilit că reintroducerea apelului, în anul 1993, nu a însemnat instituirea triplului grad de jurisdicţie, ci doar a dublului grad de jurisdicţie, înţeles, corect, doar că posibilitatea rejudecării pricinii în calea de atac a apelului. în aceste condiţii, recursul a fost recunoscut, după reintroducerea apelului, doar ca o formă de control suplimentar de legalitate.
B. Cu privire la legalitatea soluţiei de respingere a cererii de execuţie vremelnică a hotărârilor judecătoreşti ce cuprind dispoziţii de plată a salariilor şi a altor drepturi salariale
Prealabil analizării legalităţii hotărârilor judecătoreşti prin care cele două instanţe au respins cererea de încuviinţare a executării silite a hotărârii prin care creditorul obţinuse obligarea unităţii la plata unor drepturi salariale, se impun câteva precizări în legătură cu execuţia vremelnică.
Regula impusă de art. 372 C. pr. civ, în sensul că executarea silită se va efectua numai în temeiul unei hotărâri judecătoreşti ori a altui înscris care, potrivit legii, constituie titlu executoriu, necesită în primul rând, stabilirea unei distincţii între noţiunea de titlu executoriu şi cea de hotărâre executorie (de drept sau încuviinţată judecătoreşte).
Doctrina de drept procesual civil, remarcând lipsa unei definiţii legale a titlului executoriu, a statuat că acesta este înscrisul care, alcătuit în conformitate cu prevederile legii de către organul competent, permite punerea în executare silită a creanţei pe care o constată.7
După cum se poate constata din analiza art. 372 C. pr. civ., legea recunoaşte existenţa a două categorii de titluri executorii: hotărârile judecătoreşti şi înscrisurile care, potrivit legii, sunt considerate a fi titluri executorii (potrivit aceloraşi autori, nefiind admisă înţelegerea contractuală a părţilor ca actul încheiat între ele să constituie titlu executoriu).
Fiind principalul titlu executoriu, hotărârea judecătorească trebuie să îndeplinescă condiţia de a fi definitivă sau irevocabilă, precum şi pe aceea de a fi format obiectul procedurii de constituire a titlului executoriu.
De la ambele condiţii, legea instituie o importantă derogare, în ceea ce priveşte încheierile pregătitoare şi hotărârile executorii provizoriu.
In anumite cazuri, legea procesual civilă recunoaşte părţii care a obţinut o hotărâre de
primă instanţă posibilitatea de a o pune în executare chiar dacă împotriva acesteia se
exercita căile de atac de reformare.
în aceste situaţii, prin definiţie, execuţia vremelnică poate fi admisă doar în cazul
sentinţelor pentru care legea nu a suprimat calea de atac a apelului, întrucât hotărârile cu privire la care legea nu prevede calea de atac a apelului pot fi puse în executare chiar dacă împotriva lor se exercită calea de atac a recursului, iar legea nu prevede caracterul suspensiv de executare al recursului.
în cauza soluţionată de cele două instanţe, în fond şi în recurs, se punea problema de a
şti dacă era necesară învestirea cu formula executorie a sentinţei care obligă la plata unor
drepturi asimilate salariului, în condiţiile în care executarea sentinţei nu fusese solicitată pe perioada în care se judecau căile de atac de reformare.
Răspunsul este negativ, de vreme ce execuţia vremelnică reglementată de art. 278 şi
279 C. pr. civ. nu este condiţionată de existenţa sau inexistenţa pe rolul instanţelor a unor căi de atac. Astfel, ori de către ori instanţa de judecată va încuviinţa execuţia vremelnică în pricini privitoare la bunuri sau în cazurile de la art. 278 C. pr. civ., beneficiul execuţiei vremelnice va funcţiona în favoarea creditorului, indiferent de împrejurarea că pe rolul instanţei de reformare se află înregistrată o cale de atac şi, mai mult, chiar dacă o astfel de cale de atac a fost epuizată sau nu a fost exercitată.
Această concluzie se impune, din perspectiva interpretării gramaticale a textului de lege care reglementează instituţia titlurilor executorii, precum şi interpretării teleologice a acestui text de lege.
Sub aspectul primei interpretări, se impune constatarea că legiuitorul nu a înţeles să condiţioneze calificarea unei hotărâri judecătoreşti că fiind titlu executoriu, cu consecinţa înlăturării cerinţei învestirii cu formulă executorie a hotărârilor care au fost pronunţate în condiţiile art. 278 şi 279 C. pr. civ. de epuizarea căilor de atac de reformare sau de retractare de către părţile interesate în cauză.
Sub aspectul interpretării gramaticale, se poate constata că legiuitorul a conferit caracterul de titlu executoriu hotărârilor judecătoreşti în materiile avute în vedere de către legiuitor în art. 278 C. pr. civ. şi a celor apreciate de către judecător în condiţiile art. 279 C. pr. civ.
Acest privilegiu al hotărârilor pronunţate în materiile sau în condiţiile avute în vedere de către legiuitor nu este condiţionat de exercitarea sau epuizarea unei căi de atac, astfel încât singura condiţie impusă de lege pentru dobândirea caracterului de titlu executoriu al unei astfel de hotărâri constă în îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 278 sau de art. 279 C. pr. civ., fără a interesa dacă împotriva acestor hotărâri s-a exercitat sau a fost epuizată calea de atac a apelului sau a recursului.
în ceea ce priveşte interpretarea teleologică, se poate observa din simpla enumerare a materiilor în care legiuitorul a permis executarea silită a hotărârilor pronunţate că în aceste categorii de situaţii s-a prezumat nevoia punerii în executare a unor astfel de hotărâri judecătoreşti, în materii ca plata salariilor sau a unor alte drepturi băneşti din raporturile de muncă, a pensiilor de întreţinere, a despăgubirilor pentru accidentele de muncă ori pentru caz de moarte sau vătămare a integrităţii corporale ori sănătăţii sau în ipoteza pronunţării unor hotărâri parţiale, avută în vedere de art. 270 C. pr. civ.
în aceste situaţii, legiuitorul, fără a condiţiona caracterul executoriu al hotărârilor pronunţate de alte împrejurări privitoare la exercitarea unor căi de atac, a înţeles să dea prioritate dreptului creditorilor în raport cu posibilitatea exercitării unor căi de atac, indiferent de calea de atac exercitată.
în fine, raţionamentul instanţei de recurs, analizat în prezenta notă, contravine logicii juridice, de vreme ce executarea silită a unei hotărâri în această materie, neînvestită cu formulă executorie, ar urma să fie paralizată prin epuizarea căilor de atac, ceea ce ar duce la concluzia inadmisibilă ca, în ipoteza în care s-ar epuiza calea de atac a apelului sau recursului, după caz, chiar finalizată prin respingerea acestor căi de atac, debitorul să aibă posibilitatea de a invoca excepţia lipsei titlului executoriu.
Or, această posibilitate, fundamentată pe considerentul că s-a finalizat, irevocabil, judecata asupra pretenţiilor de natura celor avute în vedere de art. 278 şi 279 C. pr. civ., ar duce la reluarea executării silite, cu alte cuvinte, rămânerea definitivă şi devenirea irevocabilă a unei astfel de hotărâri care beneficiază de execuţie silită vremelnică ar fi un eveniment care ar crea, ca în speţa mai sus amintită, o situaţie mai grea părţii, consecinţă de neacceptat.
în concluzie, în raport de datele speţei mai sus arătate, se impune concluzia că atât instanţa fondului cât şi instanţa de recurs au socotit, nelegal, fie că hotărârile pronunţate în materiile şi situaţiile avute în vedere de art. 278 şi 279 C. pr. civ. nu pot fi titluri executorii, fie că îşi păstrează aptitudinea de a fi titluri executorii numai dacă procesul se mai află în curs.
| ← Contract de locaţiune. închiriere. Apartament. Titular. Fiu... | Casă naţionalizată. Naţionalizare. Absenţă a titlului.... → |
|---|
