Competenţa instanţelor române justificată de  dispoziţiile procedurale care reglementează  „forul de necesitate”

Comentarii

0

Curtea de Apel BUCUREŞTI Decizie nr. 219 din data de 18.04.2016

Competența instanțelor române justificată de dispozițiile procedurale care reglementează "forul de necesitate";

Articolului 1070 Noul Cod de procedură civilă stabilește competența instanțelor române, chiar dacă legea nu ar prevedea competența acestora, dacă a) "o cauză prezintă o legătură suficientă"; cu instanța română, b) dacă " se dovedește că nu este posibilă introducerea unei cereri în străinătate"; sau c) " nu se poate pretinde în mod rezonabil ca ea să fie introdusă în străinătate";.

- Articolul 1070 Noul Cod de procedură civilă

Curtea a constatat, în ce privește legătura suficientă cu România, că aceasta a fost pe deplin dovedită, ea rezultând din cel puțin două clauze ale celor trei contracte în care se face trimitere atât la "deplina conformitate cu legile din România"; sau la "conformitatea cu regulamentele din România privitoare la moneda străină";, dar mai ales din împrejurarea că remiterea materială a sumelor împrumutate astfel cum a fost convenită prin contractele de împrumut s-a realizat în contul împrumutatului deschis la o bancă din România, cu sediul în București.

Prin urmare, în condițiile în care remiterea materială a sumelor de bani împrumutate a avut loc în București, România, iar o atare operațiune are natura unei condiții de formă ad validitatem a contractului de împrumut ( chiar potrivit art. 1576 și următoarele din vechiul cod civil - în vigoare la data încheierii celor trei contracte: 2007) rezultă că locul încheierii contractului este în București, România, element ce conturează o legătură foarte puternică a cauzei de față cu instanțele din România.

(CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A V-A CIVILĂ,

DECIZIA CIVILĂ NR.219 din 18.04.2016)

Prin sentința civilă nr.3147/05.06.2015, pronunțată de Tribunalul București Secția a VI-a Civilă în dosarul nr.27237/372014 a fost admisă excepția necompetenței internaționale, a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanta T. P.L., în contradictoriu cu pârâtul P. R. I., ca nefiind de competența jurisdicției române.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București Secția a VI-a Civilă sub nr. 27237/3/2014, reclamanta T. P. L.a chemat în judecată pârâtul P. R. I., solicitând instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să se dispună obligarea acestuia la plata sumei de 4.067.644,19 Euro și la 755.556,19 Euro dobândă; la plata dobânzii legale de 6% pe an aferente debitului principal, de la data scadenței și până la data plății efective, precum și la cheltuieli de judecată.

În motivarea acțiunii s-a arătat că în anul 2007 părțile au încheiat trei contracte de împrumut având ca obiect sumele de 600.000 Euro, 2.000.000 Euro și 712.000 Euro. Transferul sumelor s-a efectuat către pârât direct din contul reclamantei deschis la B. C., în contul acestuia deschis la B. L. (România). Scopul împrumuturilor l-a constituit achiziționarea de către pârât a unor imobile în România. În considerarea acestui scop, părțile au stabilit de comun acord că legea aplicabilă celor 3 contracte să fie cea română (art.4 alin.2 din contracte). Totodată, s-a avut în vedere ca reclamanta să aibă ca garanție imobilele în cazul nerestituirii sumelor iar prin art.5 pârâtul s-a obligat să depună toate diligențele în conformitate cu regulamentele din România privitoare la moneda străină de plată pentru executarea în bune condiții a contractelor. Pârâtul s-a obligat, de asemenea, să restituie sumele împrumutate cu o dobândă anuală de 3% plus Euribor. Data scadenței împrumuturilor a fost 10.02.2014 însă pârâtul nu a procedat la restituirea sumelor și a dobânzilor aferente, nici după notificările expediate de reclamantă.

Cu privire la dreptul aplicabil fondului litigiului, reclamanta a arătat că față de data încheierii celor 3 contracte de împrumut (în cursul anului 2007), în speța sunt aplicabile dispozițiile Convenției de la Roma (1980) privind legea aplicabila obligațiilor contractuale (80/934/EEC).

Împrejurarea că părțile contractante au ales ca lege aplicabilă celor 3 contracte de împrumut legea română, adică un alt sistem de drept decât dreptul statului de apartenență al fiecărei parți, nu este de natură a impieta în nici un fel clauza de alegere, câtă vreme Convenția de la Roma (1980) prevede în mod expres aceasta posibilitate.

Atât Convenția de la Roma (1980), cât și reglementările ulterioare ale dreptului U.E. prevăd expres posibilitatea părților de a alege în mod liber legea aplicabila contractului. În acest sens este și Regulamentul (CE) nr. 593/2008 al Parlamentului European și al Consiliului din 17 iunie 2008 privind legea aplicabila obligațiilor contractuale - ROMA I - regulament care înlocuiește Convenția de la Roma (1980) și care se aplica contractelor încheiate după data de 17 decembrie 2009, astfel cum se prevede în mod expres la art. 28.

În ceea ce privește clauza de alegere a dreptului aplicabil (în sensul ca lex voluntatis este legea româna), astfel cum aceasta este formulata în cuprinsul fiecăruia dintre cele 3 contracte de împrumut, reclamanta solicită instanței să constate că aceasta întrunește cerințele de validitate prevăzute de art. 3 din Convenția de la Roma (1980):

"Art. 3 - Libertatea alegerii

1. Un contract trebuie să se supună legii alese de părți. Alegerea trebuie să fie exprimată sau demonstrată cu o certitudine rezonabila în termenii contractuali ori în funcție de circumstanțele cazului."

În speță, s-a arătat, alegerea legii aplicabile este arătată în mod expres în cuprinsul fiecăruia dintre cele 3 contracte de împrumut; în plus, alegerea legii române ca lege aplicabila contractelor rezulta și din termenii contractuali - respectiv din referințele din contract (art. 5 din contract face referire la legile din România în ceea ce privește moneda străina de plata -"(...) Debitorul se obliga de asemenea sa depună toate diligentele în conformitate cu regulamentele din România privitoare la moneda străina de plata pentru executarea în bune condiții a prezentului contract."

Alegerea legii aplicabile rezultă cu o certitudine rezonabilă și din circumstanțele cazului; astfel, scopul contractării de către debitor a împrumuturilor conform celor 3 contracte a fost de a achiziționa imobile în România; în acest scop, transferul sumelor s-a realizat din contul creditoarei în contul debitorului, deschis la o banca din România; debitorul este cunoscut ca om de afaceri și activa pe piața imobiliara din România, fiind familiarizat cu aspecte ale dreptului romanesc;

Alegerea legii române ca lex causae nu duce la încălcarea unor norme imperative ale altor sisteme legislative și nu lipsește partea considerata defavorizata din contract (respectiv debitorul) de protecția pe care i-ar fi oferit-o legea sa naționala (în speța, legea de la locul reședinței sale obișnuite - lex domicilii);

Pe de altă parte, principiul conform căruia contractul este guvernat de legea aleasa de părți (lex voluntatis) este în concordanta cu dreptul român, în care în mod tradițional a prevalat concepția subiectivista privind limitele libertății părtilor în alegerea legii aplicabile în sensul ca nu se impune ca legea aleasa de părți sa aibă o legătura materiala, obiectiva cu contractul.

În speță, lex personalis pentru debitorul P. R. I. este reprezentata de legea statului în care debitorul are reședința obișnuita, adică de lex domicilii. Pentru debitor, lex domicilii este legea din Anglia, respectiv legea statului unde debitorul are reședința obișnuită.

Cu privire la competența instanței române de a soluționa litigiul, reclamanta a învederat că în speță, sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1067 din Noul Cod de proc. civ. (legea aplicabila din punct de vedere al procedurii în fata instanței, în raport de data sesizării instanței), și anume: alin. (1) - părțile au convenit în mod liber asupra competentei instanței romane; alin. (2) alegerea instanței romane nu lipsește în mod abuziv pe una dintre părți de protecția pe care i-o oferă legea română; alin. (3) - instanța aleasa - în speța instanța română, nu se poate declara necompetenta daca una dintre părți are (...) un sediu secundar în circumscripția acestei instanțe; în speța, reclamanta creditoare T. P. L. are un sediu secundar în România, și anume sucursala T. P.L. N. S. B., înregistrata la Oficiul Registrului Comerțului București sub nr. J40/6911/2014, CUI 33265160.

Prin cererea depusă la data de 19.09.2014 (fila 32, vol. I), reclamanta a solicitat acordarea unui termen administrativ cât mai lung pentru a achita taxa judiciară de timbru, deși dispozițiile OUG nr. 80/2013 impun ca aceasta să fie achitată înainte de introducerea acțiunii iar conform art. 200 alin. (3) din Noul Cod de procedură civilă, atunci când cererea nu îndeplinește cerințele art. 194 - 197, reclamantului i se comunică în scris lipsurile, cu mențiunea că ele trebuie complinite în cel mult 10 zile.

În susținerea cererii de chemare în judecată, reclamanta a depus la dosar înscrisuri.

Prin întâmpinare, pârâtul a invocat excepția necompetenței internaționale a instanțelor române și excepția prescripției dreptului material la acțiune.

În motivarea primei excepții s-a învederat că instanța română nu deține competenta internaționala, având în vedere faptul ca pârâtul nu are domiciliul sau reședința obișnuita pe teritoriul României la data introducerii cererii de chemare în judecata, nu a intervenit o prorogare convenționala de competenta și nu sunt incidente nici alte situații reglementate de Codul de Procedura Civila, care sa acorde competenta instanțelor din România.

Conform susținerilor reclamantei, instanțele romane ar fi competente sa judece cauza de fata, în temeiul art. 1067, text expus trunchiat în acțiunea introductiva, și care prevede următoarele:

"Alegerea forului

Art. 1067. - (1) În materie patrimoniala, părțile pot conveni asupra instanței competente sa judece un litigiu actual sau eventual izvorând dintr-un raport cu elemente de extraneitate. Convenția poate fi încheiata prin înscris, telegrama, telex, telecopiator sau orice alt mijloc de comunicare ce permite a-i stabili proba printr-un text. În lipsa de stipulație contrara, competenta forului ales este exclusiva.

(2) Alegerea instanței este fara efect daca ea conduce la lipsirea în mod abuziv a uneia dintre părți de protecția pe care i-o asigura o instanța prevăzuta de legea română. De asemenea, alegerea este fara efect cand instanța aleasa este străina, iar litigiul este de competenta exclusiva a instanțelor romane, precum și când instanța aleasa este română, iar litigiul este de competenta exclusiva a unei instanțe străine.

(3) Instanța aleasa nu se poate declara necompetenta daca:

a) una dintre părți are domiciliul/reședința obișnuita, respectiv un sediu secundar în circumscripția acestei instanțe;

b) dreptul aplicabil litigiului conform dreptului internațional privat roman este legea română."

Textul citat face trimitere la preexistenta convenției părților, în forma scrisa, referitoare la competenta jurisdicției romane.

Astfel, alin. (1) al art. 1067 menționează în mod expres necesitatea existentei convenției părților pentru stabilirea competentei instanței, iar la alin. (3) al aceluiași articol se face referire, din nou, la "instanța aleasa" de catre părți. Prin urmare, nu este suficient ca reclamanta sa aiba sediul secundar în circumscripția instanței romane pentru ca aceasta sa devină competenta, precum susține în mod neîntemeiat reclamanta, textul de lege citat mai sus făcând în mod expres referire la necesitatea existentei convenției părților pentru stabilirea competentei și, doar în cazul existentei unei astfel de convenții a părților, atunci instanța nu s-ar putea declara necompetenta daca una dintre părți ar avea domiciliul, reședința sau sediul secundar în circumscripția acestei instanțe.

Or, contractele de împrumut nu conțin convenția părților cu privire la judecarea litigiilor în România, contrar susținerilor reclamantei din cererea introductiva și, pe cale de consecința, instanța română nu este competenta sa soluționeze prezenta cauza.

Chiar daca acest aspect este suficient în a arata ca art. 1067 nu este incident spetei, pârâtul menționează că, inclusiv sediul secundar al reclamantei constituit pe teritoriul României, a avut ca unic scop crearea aparenta a cadrului procesual pentru a atrage competenta de judecata a instanței romane. Astfel, conform certificatului de înregistrare al T. P. L. N. S. București, seria B nr. 2935299 emis la 13.06.2014 de către ORC București, (depus de reclamanta la dosarul cauzei) sucursala din România a fost înființata în luna iunie 2014, iar sediul social ai acesteia coincide cu sediul profesional ai apărătorului ales al reclamantei. De asemenea, conform informațiilor furnizate de site-ul M.F.P., sucursala nu a depus nici o declarație fiscala de la constituire și până la data prezentei întâmpinări, iar numărul de telefon de contact al "sucursalei", indicat pe site-ul amintit, coincide cu numărul de telefon indicat de apărătorul reclamantei, prin cererea introductiva de instanța.

Chiar dacă reclamanta susține competenta jurisdicționala a instanței romane în baza art. 1067 C.pr.civ, iar acest text de lege nu este incident spetei, deoarece nu exista înțelegerea (convenția) părților privind stabilirea competentei instanțelor romane, menționam ca nu exista nici alte texte normative, din care sa rezulte ca instanța română ar avea competenta jurisdicționala în speța de față.

Pârâtul invocă celelalte prevederi din Codul de Procedura Civila care se refera la competenta internaționala a instanțelor romane, învederând că niciuna dintre aceste situații nu este aplicabila spetei.

A) "Competenta internaționala a instanțelor romane

Dispoziții generale

Competenta întemeiata pe domiciliul sau sediul pârâtului

Art. 1065. - (1) Sub rezerva situațiilor în care legea dispune altfel instanțele romane sunt competente daca pârâtul are domiciliul, iar în lipsa domiciliului, reședința obișnuita, respectiv sediul principal, iar în lipsa sediului principal, un sediu secundar sau fondul de comerț pe teritoriul României la data introducerii cererii. (...)

(3) Instanțele romane sunt de asemenea competente pentru a judeca orice cerere privind activitatea la sediul secundar al unei persoane juridice neavând sediul principal în România, când acest sediu secundar este situat în România la data introducerii cererii.

Pârâtul susține că nu are și nu a avut nici domiciliul și nici reședința obișnuita pe teritoriul României, la data introducerii cererii introductive.

Nici alin. 3 al art. 1065 nu este aplicabil cauzei, dat fiind ca acesta se refera la competenta jurisdicționala a instanței romane, în cazul în care litigiul ar privi activitatea la sediul secundar din România al reclamantului. Or, sediul secundar al reclamantului a fost înființat în anul 2014, în timp ce contractele de împrumut au fost încheiate în cursul anului 2007, fiind astfel evident ca prezentul litigiu nu are nicio legătura și nu privește activitatea la sediul secundar a sucursalei din România a societății reclamante.

B) "Prorogarea voluntara de competenta în favoarea instanței romane

Art. 1066. - (1) Când, în materii având ca obiect drepturi de care ele dispun liber conform legii romane, părțile au convenit valabil competenta instanțelor romane de a judeca litigii actuale sau eventuale privind asemenea drepturi, instanțele romane sunt singurele competente.

(2) Cu excepția cazurilor în care prin lege se dispune altfel, instanța română în fata căreia pârâtul este chemat rămâne competenta de a judeca cererea, daca pârâtul se prezintă în fata instanței și formulează apărări în fond, fără a invoca excepția de necompetenta, cel mai târziu până la terminarea cercetării procesului în fata primei instanțe.

(3) În situațiile prevăzute la alin. (1) și (2), instanța română sesizata poate respinge cererea, când din ansamblul circumstanțelor rezulta ca litigiul nu prezintă nicio legătura semnificativa cu România."

Art. 1066 C.pr.civ se refera din nou la alegerea competentei instanței de către părți și, în cazul de față, nu exista nicio clauza în cuprinsul contractelor de împrumut prin care părțile sa fi convenit cu privire la competenta jurisdicțională a instanțelor romane pentru soluționarea litigiilor decurgând din contractele de împrumut. Așadar, nici acest text de lege nu este aplicabil cauzei.

C) De asemenea, nu sunt aplicabile în prezenta cauza nici dispozițiile art. 1069 C.pr.civ, referitoare la forul de necesitate, întrucât este evident faptul ca reclamantul are posibilitatea de a introduce cererea de chemare în judecata împotriva pârâtului intr-o instanța din străinătate, spre exemplu la instanța de la domiciliul pârâtului din Ierusalim, Israel.

"For de necesitate

Art. 1069. - (1) Instanța română de la locul cu care cauza prezintă o legătura suficienta, devine competenta sa soluționeze cauza, deși legea nu prevede competenta instanțelor române, dacă se dovedește ca nu este posibila introducerea unei cereri în străinătate sau ca nu se poate pretinde în mod rezonabil ca ea sa fie introdusa în străinătate.

(2) În situațiile prevăzute la alin. (1), daca cererea este formulata de un cetățean român apatrid domiciliat în România ori de o persoana juridica de naționalitate română, competența instanței române este obligatorie.

D) Nu sunt incidente în prezenta speța nici prevederile art. 1079 C.pr.civ, referitoare la competenta exclusiva a instanței romane, nefiind întrunita niciuna dintre situațiile prevăzute de acest articol.

Competenta exclusiva în materia unor acțiuni patrimoniale

Art. 1079. - Instanțele romane sunt exclusiv competente sa judece litigii cu elemente de extraneitate referitoare la:

1. imobile situate pe teritoriul României;

2. bunuri lăsate în România de defunctul cu ultimul domiciliu în România;

3. contracte încheiate cu consumatori având domiciliul sau reședința obișnuita în România, pentru prestații de consum curent destinate uzului personal sau familial al consumatorului și fora legătura cu activitatea profesionala sau comerciala a acestuia, daca:

a) furnizorul a primit comanda în România;

b) încheierea contractului a fost precedată în România de o oferta sau o publicitate și consumatorul a îndeplinit actele necesare încheierii contractului.

E) De asemenea, nu sunt incidente nici prevederile art. 1080 C.pr.civ, referitoare la competenta preferențiala a instanțelor romane, nefiind îndeplinita niciuna dintre situațiile expuse limitativ de lege.

Prin răspunsul la întâmpinare, reclamanta a arătat că, în speță sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1067 alin.(1) Cod procedură civilă deoarece părțile au ales prin contracte instanța competentă în cuprinsul art. 4 alin.2 Prin această clauză s-a stipulat că "Debitorul îi garantează creditorului faptul ca termenii prezentului contract și tranzacția la care se refera prezentul contract sunt în deplina conformitate cu legile din România, și își asumă responsabilitatea pentru orice litigiu ar apărea".

Din interpretarea logică a acestei clauze, se poate deduce intenția părților de a se referi spre soluționarea oricărui litigiu decurgând din aceste contracte instanțelor din România, conform legii romane. Prin urmare, intenția comuna a părților, în ciuda formulării aparent neclare, a fost aceea de alegere a jurisdicției instanțelor romane în cazul ivirii unui litigiu între părți rezultând contract. Utilizarea cuvântului "litigiu" (în limba engleza, "dispute") și referințele repetate la România, la legile din România - reprezintă indicii clare ale intenției comune a părților în ceea ce privește alegerea jurisdicției și a dreptului aplicabil. Aceasta interpretare a clauzei contractuale este în conformitate cu unul dintre principiile fundamentale de interpretare a contractelor, și anume interpretarea logica, ceea ce presupune ca actul (în acest caz, clauza de alegere a jurisdicției) sa producă efecte juridice și nu sa nu producă nici un efect. În ciuda formulării neclare, intenția comuna a părților a fost aceea ca toate litigiile în legătura cu contractele de împrumut sa fie deduse spre judecata instanțelor din România, potrivit legilor din România.

Astfel, formularea neclara se datorează faptului ca părțile nu au fost asistate la semnarea acestor contracte de avocați sau alte persoane cu pregătire juridica, semnarea celor 3 contracte de împrumut fiind o operațiune comerciala caracterizata prin celeritate, cum sunt, de regula, raporturile dintre comercianți.

Instanța română nu se poate declara necompetenta, având în vedere ca, în speța, sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1067 alin. (3), lit. a) și b.), respectiv:

În ceea ce privește îndeplinirea condiției prevăzute de art. 1067. alin. (3) lit. a.) din Codul de proc. civ., reclamanta arată că a făcut dovada ca la data introducerii cererii, are pe teritoriul României un sediu secundar (respectiv o sucursala).

În ceea ce privește afirmațiile pârâtului ca sucursala nu ar avea declarații fiscale depuse, arată ca sucursala unei firme nerezidente are un regim fiscal distinct de al societăților comerciale cu sediul în România, de aceea în baza de date a Ministerului Finanțelor nu pot apărea date cu privire la bilanț, vector fiscal s.a. care sunt specifice societăților comerciale cu sediul în România (spre deosebire de acestea, sucursala urmează regimul fiscal al societății-mamă, care în acest caz este în conformitate cu înregistrările de la Autoritățile fiscale din Cipru).

Afirmațiile pârâtului cu privire la faptul ca numărul de telefon indicat de avocat în cererea de chemare în judecata este același cu numărul de telefon care apare ca și număr de contact pe website-ul Ministerului Finanțelor Publice, reclamanta arată următoarele: la înregistrarea oricărei societăți sau sediu secundar al unei societăți la Registrul Comerțului, la Registrul Comerțului se depune o cerere (formular-tip), care are o rubrica pentru "persoana aleasa pentru comunicări". Persoana care se ocupa de înregistrarea la Registrul Comerțului (de regula, un avocat), completează aceasta rubrica cu datele proprii de contact, spre a fi utilizate de personalul angajat al Registrului Comerțului pentru înștiințări cu privire la eventuale probleme cu actele depuse, în cazul în care la termenul stabilit pentru soluționarea cererii s-ar putea constata anumite lipsuri. Ulterior înregistrării societății/sediului secundar, Registrul Comerțului transmite toate datele din sistemul informatic (inclusiv datele de contact) prin import de baza de date, către Ministerul Finanțelor, care le preia și le încarcă pe website-ul propriu ca atare.

Avocatul care o reprezintă pe reclamantă în prezenta cauza, este avocatul cu care aceasta lucrează de obicei (în același mod cum și pârâtul a fost reprezentat la toate înregistrările în Registrul Comerțului de aceeași societate de avocați ca și în prezenta cauza, astfel cum reiese din actele depuse de reclamantă la dosarul cauzei - respectiv copiile certificate emise de Registrul Comerțului București privind firmele în care pârâtul are calitatea de asociat și/sau administrator). Numărul de telefon indicat de avocat la momentul înregistrării la Registrul Comerțului se poate regăsi la un număr foarte mare de societăți comerciale, în funcție de volumul de munca al avocatului, dar acest aspect nu are nicidecum sensul ca avocatul s-ar ocupa de activitatea comerciala a societății. Susține reclamanta că nu se poate retine faptul ca avocatul ales al său ar reprezenta sucursala în relațiile comerciale, astfel cum în mod neîntemeiat susține pârâtul și nici ca sucursala ar fi fost constituita pro causa în scopul promovării prezentei cereri.

În ceea ce privește îndeplinirea condiției prevăzute de art. 1067, alin. (3), lit. a), din Codul de proc. civ., reclamanta arată următoarele:

În acțiunea introductivă, reclamanta susține că a făcut pe larg dovada faptului ca dreptul aplicabil litigiului/conform dreptului internațional privat este dreptul romanesc; a argumentat atât existenta convenției părților, cât și rezultatul la care ar conduce operațiunea logico-juridica de localizare obiectiva a contractului, conform normelor de drept internațional privat (Convenția de la Roma și Regulamentul Roma I), care conțin prevederi de directa aplicare pentru instanțele din România, reprezentând surse primare ale legislației comunitare, aplicabila cu prioritate fata de prevederile legii naționale, fara a fi nevoie de existenta vreunor instrumente legislative de transpunere în legislația naționala. În acest sens sunt și prevederile imperative ale art. 1064 din Codul de proc. civ.

Față de cele arătate, și față de excepția de necompetență a instanțelor romane invocate prin întâmpinare de către parat, reclamanta solicită Instanței sa constate ca, în speța, sunt îndeplinite condițiile prevăzute de Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competenta judiciara, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (cunoscut ca și Regulamentul I Bruxelles).

În subsidiar, în ceea ce privește jurisdicția instanței romane în a judeca prezenta cauza, astfel cum a arătat prin cererea modificatoare, formulata în temeiul art. 204 alin. (1) din Codul de proc. civ., și astfel cum este necesar sa invoce, în raport de excepția ridicata de parat cu privire la lipsa de jurisdicție a instanțelor romane, reclamanta invocă:

- prevederile art. 23 precum și celelalte prevederi aplicabile din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competenta judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (cunoscut ca și Regulamentul I Bruxelles). Acest text din legislația comunitara este aplicabil cu prioritate fata de legislația naționala; precum și

- prevederile art. 1069 din Codul de proc. civ., precum și prevederile art. 1066 din Codul de proc. civ.

Prezenta cauza prezintă o legătura suficientă cu România, deoarece România este locul încheierii celor 3 contracte de împrumut; contul bancar al pârâtului în care au fost transferate sumele împrumutate conform celor 3 contracte este deschis la o banca din România - și anume Bank Leumi - Sucursala Aviatorilor; scopul pentru care banii au fost transferați în contul debitorului deschis la o banca din România, a fost acela ca pârâtul urma sa achiziționeze niște imobile în România, din banii împrumutați, asigurându-se în acest fel o garanție pentru rambursarea împrumutului; în fiecare dintre cele 3 contracte se prevede expres clauza de alegere a dreptului aplicabil ca fiind dreptul romanesc; în fiecare dintre cele 3 contracte face referire la moneda naționala din România - lei; fiecare dintre cele 3 contracte face referire la regulamentele din România privind transferurile - "regulamentele din România privitoare la moneda străina de plata pentru executarea în bune condiții a prezentului contract".

În raport de prevederile art. 5 și art. 23 din Regulamentul Bruxelles I, reclamanta arată ca este îndeplinita și condiția potrivit căreia nu este posibila introducerea unei cereri în străinătate sau că nu se poate pretinde în mod rezonabil ca ea să fie introdusă în străinătate, pentru următoarele motive: în cazul contractelor de împrumut, locul de executare a obligației nu se poate determina. În plus, fata de prevederile art. 23, exista în contract clauza de alegere a jurisdicției instanțelor romane. În mod rezonabil, prezenta cauza este de competenta instanței romane, având în vedere faptul ca în România se găsesc și se pot administra probele prin care se pot dovedi pretențiile solicitate prin cererea introductiva.

În plus, în scopul de a demonstra instanței ca nu se poate pretinde în mod rezonabil ca reclamanta să introducă cererea în străinătate, aceasta a solicitat și a obținut atestări ale conținutului legii străine pentru celelalte doua state cu privire la a căror jurisdicție pârâtul ar putea invoca argumente în favoarea jurisdicției acestora, și anume:

- ISRAEL - pretinsul stat de domiciliu al pârâtului (cu privire la care pârâtul invoca faptul ca instanțele din acest stat ar fi competente sa judece prezenta cauza); arată în acest sens prevederile relevante ale legii naționale a acestui stat în opinia în care este atestat conținutul legii Statului Israel cu privire la jurisdicție.

Cu privire la pretinsa jurisdicție a instanțelor din Israel, pârâtul invoca ca singur argument faptul ca ar avea domiciliul în Israel, aspect cu privire la a cărui veridicitate se discuta în cele ce urmează.

- ANGLIA - statul cu privire la care reclamanta a făcut dovada ca pârâtul își are reședința obișnuita, cu înscrisuri emanate de la autoritățile competente (Registrul Comerțului din Anglia, Biroul de Carte Funciara) cât și cu acte emise de la însuși pârâtul (declarațiile date în forma autentica, pe proprie răspundere, în limba română și în limba engleza, folosite în fata Registrului Comerțului din România, în care pârâtul declara ca are reședința permanenta în Anglia); arată în acest sens prevederile relevante ale legii acestui stat în opinia în care este atestat conținutul legii aplicabile - în acest caz, legislația comunitara și anume Regulamentul Bruxelles I.

Față de susținerile pârâtului, expuse în întâmpinarea depusa potrivit cărora "reclamantul are posibilitatea de a introduce cererea de chemare în judecata împotriva subsemnatului (n.n. împotriva pârâtului) .... la instanța de la domiciliul subsemnatului din Ierusalim, Israel", reclamanta arată instanței ca aceste susțineri ale pârâtului cu privire la faptul ca domiciliază pe teritoriul Statului Israel sunt false. Reclamanta probează contrariul cu actul original emis de Direcția de Evidenta a Populației, din cadrul Ministerului de Interne din Israel, act emis ca urmare a solicitării reprezentantului reclamantei reclamante la data de 01.02.2015, care atesta faptul ca pârâtul a încetat să mai locuiască în Israel de la data de 27 Martie 1988 (!!!), iar ultimul domiciliu al pârâtului în Israel, până la data menționata, la care a încetat sa mai locuiască în Israel, a fost la adresa din str. Ravad nr. 27, localitatea Bnei Brak, cod poștal 5146910. Fata de acest act emis de Autoritățile competente din cadrul Ministerului de Interne din Israel, solicită instanței să constate că pârâtul încearcă să "inducă în eroare (n.n. sa mintă) instanța în sensul ca la data introducerii cererii ce face obiectul prezentului dosar, pârâtul ar domicilia la adresa arătata în partea introductiva a întâmpinării, și anume în Israel, str. Yakonshon nr. 1, Ierusalim, cod poștal 95313. Continuarea acestor false ale pârâtului ar fi fost în mod sigur prezentarea de către parata a unor acte false cu care sa dovedească așa-zisul domiciliu din Israel.

Este mai mult decât evident faptul ca, prin susținerile mincinoase, pârâtul urmărește sa tergiverseze judecata prezentei cauzei și sa inducă instanței ideea lipsei de jurisdicție folosindu-se de minciuni și falsuri. Reclamanta solicită instanței sa constate reaua-credința și conduita procesuala a pârâtului lipsita de orice urma de corectitudine.

La data de 5.02.2015 reclamanta a depus o cerere modificatoare în care a arătat că își întemeiază acțiunea, în subsidiar, pe dispozițiile art. 1069 NCPC, art. 1067 Cod procedură civilă și pe dispozițiile Regulamentului I Bruxelles. Totodată, a arătat că solicită obligarea pârâtului la plata sumelor din cererea introductivă.

S-a arătat că sunt îndeplinite cerințele art. 1069 NCPC deoarece cauza prezintă o legătură suficientă cu România (s-au adus aceleași argumente) iar în raport de prevederile art.5 și art. 23 din Regulamentul Bruxelles I este îndeplinită și condiția potrivit căreia nu este posibilă introducerea unei acțiuni în străinătate sau că nu se poate pretinde în mod rezonabil ca ea să fie introdusă în străinătate deoarece în cazul contractelor de împrumut, locul de executare nu se poate determina. În plus, în contract există clauză de alegere a jurisdicției instanțelor române iar în România se găsesc și se pot administra probele prin care reclamanta să-și dovedească pretențiile. În speță sunt îndeplinite condițiile prevăzute de Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din data de 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială.

Ulterior, reclamanta a depus precizări în care a arătat că, în raport de abrogarea Regulamentului 44/2001 și intrarea în vigoare a Regulamentului UE nr. 1215/2012, începând cu data de 15.01.2015, conform art. 80 din acest act, trimiterile la Regulamentul Bruxelles I, se interpretează ca trimiteri la Regulamentul nr. 1215/2012 (fila 76, vol. III).

Prin încheierea de ședință din data de 13.03.2015, tribunalul a admis proba cu înscrisuri în vederea soluționării excepției necompetenței internaționale, a respins ca neutilă soluționării acestei excepții probele cu interogatoriul pârâtului și testimonială, a pus în vedere pârâtului să depună copia pașaportului menționat în întâmpinare și a celui indicat în contractele de la dosar iar reclamanta să depună înscrisuri din care să rezulte neîndoielnic că pârâtul are domiciliul în Marea Britanie.

Analizând excepția invocată, tribunalul a reținut următoarele:

Pretențiile reclamantei se întemeiază pe încheierea, la data de 4.06.2007, respectiv 19.06.2007, a unor contracte de împrumut prin care T. P. L., societate de naționalitate cipriotă, a acordat pârâtului, cetățean german, două linii de credit, în valoare de 2 milioane Euro și 712.000 Euro.

Apărările formulate de reclamantă față de excepția necompetenței internaționale au avut în vedere dispozițiile art. 1064, 1067 NCPC (actualele 1065 și art. 1068 NCPC) și art. 1069 NCPC (actualul 1070 NCPC) dar și dispozițiile Regulamentului (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 (Bruxelles 1).

În concret s-au învederat următoarele aspecte: transferul sumelor împrumutate pârâtului s-au făcut din contul reclamantei deschis la Bank Of Cyprus în contul pârâtului deschis la Bank Leumi (România); scopul împrumuturilor l-a constituit achiziționarea de către pârât a unor imobile în România; pârâtul este asociatul și administratorul mai multor societăți din România; părțile au ales prin contracte instanțele competente; la data introducerii acțiunii reclamanta avea deschisă o sucursală în România; dreptul aplicabil litigiului este cel românesc; potrivit voinței părților; contractele de împrumut s-au încheiat în România; nu este posibilă introducerea unei acțiuni în străinătate sau nu se poate pretinde în mod rezonabil ca ea să fie introdusă în străinătate.

Față de temeiurile de drept invocate, apărările formulate și probele administrate pe excepție, tribunalul reține cu prioritate dispozițiile art. 1065 alin.1 NCPC (fostul art. 1065 NCPC) care prevăd că, sub rezerva situațiilor în care legea dispune altfel, instanțele române sunt competente dacă pârâtul are domiciliul/reședința obișnuită/sediul principal/sediul secundar/fondul de comerț pe teritoriul României la data introducerii acțiunii.

Prin urmare, competența instanțelor române în această situație se raportează la momentul introducerii acțiunii. În cauză acțiunea s-a introdus la data de 7 august 2014, înainte de 10 ianuarie 2015 când a fost abrogat Regulamentul 44/2001 al Consiliului (Bruxelles 1) prin Regulamentul 1215/2012 al Parlamentului și al Consiliului Uniunii Europene.

Tribunalul a apreciat că se aplică, în materie de competență prevederile primului Regulament, nr.44/2001.

Articolul 1066 (fost 1065) NCPC reprezintă o transpunere a Regulamentului (art.2 și secțiunile 2-7 din Capitolul II) care a fost considerată necesară din perspectiva alinierii legislației interne la normele europene, Regulamentele fiind de directă aplicare fără a fi necesară o implementare în dreptul național.

Din înscrisurile depuse la dosar rezultă neîndoielnic că pârâtul are domiciliul în Anglia (orașul Londra) din anul 2001. Pașaportul nr.3560561033 eliberat la data de 5.06.2001 este valabil până în anul 2019, deci partea era domiciliată în Anglia și la momentul încheierii celor două contracte de împrumut (fila 144 vol. III). Rezidența în Israel (țară membră UE) a pârâtului a încetat în anul 1988 (fila 58, vol. III).

Prima condiție a textului de lege nu este astfel îndeplinită.

Privitor la cerința ca pârâtul să aibă reședința obișnuită/sediul principal/sediul secundar/fondul de comerț pe teritoriul României, se reține că nu s-a făcut dovada reședinței din România iar restul prevederilor se referă la persoanele juridice, pe când pârâtul chemat în judecată și cel care a semnat contractul este o persoană fizică. Conform actului depus la fila 8, vol. IV reședința părții este la Londra, Hackney.

Articolul 1068 (fostul 1067) NCPC reprezintă o preluare a art.23 din Regulament și are în vedere ipoteza în care părțile au convenit asupra instanței competente.

Din lecturarea atentă a celor 2 contracte de împrumut nu rezultă un asemenea fapt, chiar dacă părțile au convenit asupra aplicării dreptului material român.

Clauza de la art.4 alin.2 (din fiecare contract) arată numai faptul că pârâtul a garantat reclamantei că toate prevederile convenției respectă legile din România - dreptul material ales - și, "își asumă responsabilitatea pentru orice litigiu";.

Nu există, raportat la această clauză, nicio "Convenție atributivă"; în sensul art.23 din Regulament, contrar opiniei reclamantei și a membrului Cabinetului de avocatură Assenson din Londra (fila 49 și urm., vol. II), mai ales că nu există nicio dovadă că cele 2 contracte s-au încheiat măcar în România.

Acest ultim aspect este avut în vedere și în legătură cu invocarea "forului de necesitate"; (art.1070, fostul art. 1069 NCPC).

Cauza nu privește o "legătură suficientă"; cu instanța română și este posibilă sesizarea instanței străine (engleze).

Deosebit de faptul că nu rezultă locul în care s-au încheiat contractele, se reține că, potrivit chiar susținerilor reclamantei și, actelor depuse la dosar, pârâtul nu are afaceri (desfășoară activități de comerț) doar în România, dar și în Anglia, unde și-a cumpărat o casă în anul 2014 (susținerea reclamantei coroborată cu înscrisurile depuse la filele 114 și urm., vol.III).

În cele două contracte nu este specificată destinația împrumuturilor iar susținerea reclamantei (scopul achiziționării unor imobile în România) chiar reală fiind, nu prezintă relevanță față de aspectul enunțat anterior (necontestat pârâtul deține mai multe societăți și în u.k.).

Cu privire la faptul că transferul sumelor împrumutate s-a făcut din contul reclamantei deschis la o bancă din Cipru în contul pârâtului deschis la o bancă din România (de fapt o sucursală a Leumi Bank), aspectul nu are nicio relevanță, mai ales că, printr-o Notificare, depusă la fila 63-64, vol. I, reclamanta îi solicită pârâtului să efectueze restituirea împrumuturilor la banca din Cipru (loc de executare a obligației).

La data încheierii contractelor reclamanta nu avea vreun sediu secundar în România. Intr-adevăr, conform susținerilor pârâtului reclamanta și-a deschis un sediu secundar în România în luna iunie 204 (fila 16, vol. III). Nu se poate stabili că există o legătură între deschiderea sediului din România în iunie 2014 și introducerea acțiunii în august 2014 doar pentru a se putea atrage competența instanțelor române dar existența acestui sediu secundar nu poate fi hotărâtoare în stabilirea competenței iar condiția impusă de lege este aceea ca "legătura"; să facă imposibilă introducerea unei acțiuni în străinătate.

Acțiunea poate fi introdusă în străinătate se poate pretinde rezonabil aceasta chiar și "în pofida"; opiniei avocatului englez deoarece acesta a plecat de la premisa că a existat o "convenție atributivă"; printr-o interpretare personală făcută asupra modului de exprimare al părților în limba engleză.

Opinia instanței române, întemeiată pe texte de lege și pe dovezi este aceea că nu a existat o astfel de convenție în cele două contracte și, în consecință, construcția juridico-lingvistică efectuată de avocatul britanic nu poate fi luată în considerare.

Pentru toate argumentele expuse, tribunalul a admis excepția și a respins acțiunea ca nefiind de competența jurisdicției române.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs recurenta reclamantă T. P. L., cauza fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel București - Secția a V- a Civilă, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate.

În motivarea recursului se arată că hotărârea atacată conține erori evidente (ca s-ar fi încheiat doar 2 contracte de împrumut între părți, în loc de 3, că Israelul este Stat Membru al UE, că "locul executării obligației debitorului" - și anume obligația de rambursare a sumelor împrumutate - ar fi statul Cipru - pentru simplu motiv ca pârâtului i s-a comunicat să facă plata sumelor datorate într-un cont al recurentei deschis la Bank of Cyprus, faptul că din înscrisul depus de recurenta reclamantă T. P. L., emis de Biroul de Carte Funciara din Anglia, ar rezulta că pârâtul și-a cumpărat o casă în anul 2014 - această constatare a instanței este complet eronata s.a.).

În cauză s-a administrat exclusiv proba cu înscrisuri. Deși recurenta a solicitat și proba testimonială și proba cu interogatoriul pârâtului și a justificat relevanța și utilitatea acestora, instanța de fond nu a încuviințat administrarea și a acestor probe, care ar fi contribuit la clarificarea mai multor aspecte ale speței.

De asemenea, recurenta susține că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Astfel, se susține, la pagina 12 din hotărârea atacată, paragraful 5 și paragraful 6, instanța de fond dă o interpretare eronată a dispozițiilor legale aplicabile în speță: la paragraful 5, arată că în materie de competență, ar fi aplicabile prevederile Regulamentului 44/2001, iar în paragraful 6, arată că ar fi aplicabile prevederile art. 1066 (actualmente art. 1067) din Noul Cod de proc. civ., contrazicându-se în mod evident în argumentarea dată.

Recurenta susține de asemenea netemeinicia motivării instanței de fond în ceea ce privește textele de lege aplicabile prezentei cauze.

În mod greșit, arată recurenta, instanța a aplicat actualul art. 1064 (actualmente art. 1065) din Noul Cod de proc. civ., care prevede:

"Art. 1064 (actualmente art. 1065) Domeniul de aplicare

Dispozițiile prezentei cărți se aplică proceselor de drept privat cu elemente de extraneitate în măsura în care prin tratatele internaționale la care România este parte, prin dreptul Uniunii Europene sau prin legi speciale nu se prevede altfel.

Or, astfel cum a arătat atât în cadrul susținerilor orale în fața instanței la momentul când i s-a acordat cuvântul asupra excepției de necompetență a instanțelor romane, cât și în concluziile scrise depuse în cadrul ședinței de judecata (la termenul din 05.06.2015), în tratatele internaționale la care România este parte, prin dreptul Uniunii Europene, există prevederi aplicabile în materia competentei judiciare. Aceste prevederi ale Regulamentului european se aplică în mod prioritar față de dreptul intern.

În ceea ce privește materia competentei judiciare, în speța sunt aplicabile dispozițiile din tratatele internaționale la care România este parte, dreptul Uniunii Europene.

Astfel cum a arătat atât în cererea introductiva, cât și în cererea precizatoare, precum și în răspunsul la întâmpinare, prevederile aplicabile în ceea ce privește jurisdicția exista în Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (cunoscut ca și Regulamentul I Bruxelles) - în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată, care a fost abrogat o dată cu punerea în aplicare începând cu data de 10.01.2015 a Regulamentului (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 12 decembrie 2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială

De asemenea, recurenta susține că în mod greșit, instanța a considerat că, față de data introducerii acțiunii, ar fi putut fi cel mult aplicabil Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 (Regulamentul Bruxelles I) și nu Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 12 decembrie 2012, care este de directă și imediată aplicare de la data de 15 ianuarie 2015. Această constatare a instanței de fond este totodată și în totală contradicție cu constatarea aceleiași instanțe de fond, potrivit căreia în speță este aplicabil art. 1064 (actualmente art. 1065) din Noul Cod de proc. civ.

Solicită instanței de recurs să constate că în speță, la data pronunțării hotărârii instanței de fond, era aplicabil Regulamentul (UE) nr. 1215/2012. În conformitate cu art. 80 din acest al doilea Regulament menționat, trimiterile la Regulamentul Bruxelles 1 se interpretează ca trimiteri la Regulamentul UE nr. 1215/2012.

Preambulul Regulamentul UE nr. 1215/2012 conține următoarele prevederi:

- punctul (6) ; "(...) este necesar și oportun ca normele care reglementează competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor, să fie reglementate de un instrument juridic al Uniunii cu caracter imperativ și de aplicare directa";

- punctul (13): "(...) ar trebui să se aplice normele comune privind competența judiciară, atunci când pârâtul are domiciliul pe teritoriul unui stat membru";

- punctul (14): "Un pârât care nu are domiciliul pe teritoriul unui stat membru ar trebui, în general, să între sub incidența normelor naționale privind competență judiciară aplicabile pe teritoriul statului membru unde se află instanța sesizată. Cu toate acestea (...) pentru a respecta autonomia părților, anumite norme de competență judiciară din prezentul regulament ar trebui să se aplice indiferent de domiciliul pârâtului.

- punctul (15): "Normele de competență ar trebui să prezinte un mare grad de previzibilitate și să se întemeieze pe principiul conform căruia competența este determinată, în general, de domiciliul pârâtului. Astfel, competența ar trebui să fie întotdeauna determinată pe baza acestui criteriu, cu excepția câtorva situații bine definite în care materia litigiului sau autonomia părților justifică un alt punct de legătură (...)";

- punctul (16): ..în afară de instanța domiciliului pârâtului, ar trebui să existe și alte instanțe autorizate în temeiul unei legături strânse între instanță și acțiune sau în scopul bunei administrări a justiției. Existența unei legături strânse ar trebui să asigure securitatea juridică și să evite posibilitatea de a se introduce o acțiune împotriva pârâtului în fața unei instanțe dintr-un stat membru care nu era previzibilă în mod rezonabil de către acesta.

- punctul (19): "Autonomia părților la un contract, altul decât un contract de asigurare, un contract încheiat cu consumatorii sau un contract de muncă, în cazul cărora este permisă numai o autonomie limitată de stabilire a instanței competente, ar trebui să fie respectată, sub rezerva temeiurilor de competență exclusive ale instanțelor prevăzute în prezentul regulament.";

- punctul (24): "La momentul luării în considerare a bunei administrări a justiției, instanța din statul membru în cauză ar trebui să evalueze toate circumstanțele cazului respectiv. Aceste circumstanțe pot include legăturile dintre elementele de fapt ale cazului, părți și statul terț în cauză, etapa la care a ajuns procedura în statul terț în momentul inițierii procedurii în fața instanței din statul membru și dacă se preconizează sau nu că instanța din statul terț va pronunța sau nu o hotărâre într-un interval de timp rezonabil. Această evaluare poate include, de asemenea, analiza aspectului dacă instanța din statul terț are competență exclusivă în cazul respectiv în circumstanțe în care o instanță a unui stat membru ar avea competență exclusivă."

În Capitolul 1 - Domeniu de aplicare și definiții, la articolul 1 (l)din Regulamentul 1215/2012, se prevede după cum urmează:

"Prezentul regulament se aplică în materie civilă și comercială, indiferent de natura instanței...).

Secțiunea 7 - Prorogarea de competență Articolul 25 (1): "Dacă prin convenția părților, indiferent de domiciliul acestora, competența de soluționare a litigiului care a survenit sau poate surveni în legătură cu un raport juridic determinat revine instanței sau instanțelor dintr-un stat membru, competența revine acelei instanțe sau instanțelor respective, cu excepția cazului în care convenția este nulă și neavenită în privința condițiilor de fond în temeiul legislației statului membru respectiv. Această competență este exclusivă, cu excepția unei convenții contrare a părților. Convenția atributivă de competență se încheie: (a) în scris sau verbal cu confirmare scrisă"

Prevederile mai sus citate, care sunt de directă și imediată aplicare, se circumscriu obiectivului Uniunii Europene de facilitare a accesului la justiție. Tratatul european precizează în mod expres faptul ca, pentru determinarea competentei instanței, este necesara analiza și evaluarea tuturor circumstanțelor cauzei.

În speță, în raport de prevederile atât ale Regulamentului 44/2001 în vigoare la data introducerii cererii, cât și în raport de prevederile Regulamentului 1215/2012, în vigoare la data pronunțării hotărârii instanței de fond, susține recurenta, instanța română este competenta sa soluționeze prezenta cauza, pentru următoarele argumente:

1. pârâtul are naționalitatea unui stat membru (Germania) și domiciliul pe teritoriul alt stat membru (Anglia);

2. pârâtul a fost legal citat și este reprezentat în procesul promovat în fata instanțelor romane, având oportunitatea să își prezinte poziția;

3. există o clauză validă de alegere a competentei instanței române în cele 3 contracte de împrumut, față de care se impune respectarea principiului autonomiei de voința a părților

În ciuda formulării clauzei de alegere a jurisdicției - art. 4, alin. 2 din fiecare dintre cele 3 contracte, din interpretarea logica a acesteia reiese intenția comuna a părților:

"Debitorul îi garantează creditorului faptul că termenii prezentului contract și tranzacția la care se referă prezentul contract sunt în deplină conformitate cu legile din România și își asumă responsabilitatea pentru orice litigiu ar apărea".

Din interpretarea logică a acestei clauze, se poate deduce intenția părților de a se referi în vederea soluționării oricărui litigiu decurgând din aceste contracte, instanțelor din România, conform legii romane. Prin urmare, intenția comună a părților, în ciuda formulării aparent neclare, a fost aceea de alegere a jurisdicției instanțelor romane în cazul ivirii unui litigiu între părți rezultând contract. Utilizarea cuvântului "litigiu" (în limba engleza, "dispute") și referințele repetate la România la legile din România, la executarea contractului în raport de regulamentelor din România (norme, în sens larg) - reprezintă indicii clare ale intenției comune a părților în ceea ce privește alegerea jurisdicției instanțelor române și a dreptului aplicabil ca fiind dreptul romanesc. Această interpretare a clauzei contractuale este în conformitate cu unul dintre principiile fundamentale de interpretare a contractelor, și anume interpretarea logica, ceea ce presupune ca actul (în acest caz, clauza de alegere a jurisdicției) sa producă efecte juridice și nu în sensul de a nu produce nici un efect. În ciuda formulării, intenția comună a părților a fost aceea ca toate litigiile în legătură cu contractele de împrumut să fie deduse spre judecată instanțelor din România, potrivit legilor din România.

4. Conform convenției părților, exprimată în mod expres și extrem de clar, dreptul aplicabil celor 3 contracte este dreptul romanesc.

5. Pârâtul a încercat prin fraudă să atragă competența judiciară a unui alt stat, și anume Israel, pretinzând că are domiciliul pe teritoriul acestui stat, indicând o stare de fapt nereală și invocând în probarea acesteia documente false.

Recurenta reclamantă a făcut proba contrară și a depus în acest sens documentul oficial emis de Ministerul de Interne din Israel, în care se precizează faptul că pârâtul nu mai locuiește în Israel de la data de 27 martie 1988.

6. Pârâtul nu a invocat niciodată în cursul procesului competența instanțelor din Anglia. Prin întâmpinarea depusă, acesta invocă faptul că instanța competentă ar fi doar instanța de la domiciliul sau din Israel.

Prin urmare, în situația în care recurenta a probat faptul că pârâtul nu are domiciliul în Israel cu documente oficiale emise de autoritățile competente, rezultă că instanțele din Israel nu au competența să judece prezenta cauză, iar în situația în care pârâtul nu a invocat competența instanțelor dintr-un alt stat, competența îi revine instanței române, câtă vreme pârâtul nu a invocat competența unei alte instanțe (în afară de competența instanțelor din Israel).

7. Intenția de fraudă a pârâtului consideră că este un argument esențial pentru atitudinea acestuia, pârâtul urmărind doar tergiversarea judecării cauzei; este mai mult decât previzibil faptul că, în cazul în care instanța română s-ar declara necompetentă, pârâtul ar persista în atitudinea de fraudă și ar iniția diverse demersuri în scopul invocării necompetenței altor instanțe în fața cărora recurenta l-ar putea acționa, toate aceste demersuri afectându-o în ceea ce privește termenul de prescripție, dreptul său păgubindu-se prin întârziere. În ipoteza în care recurenta va iniția demersuri pentru a-l chema pe pârât în fata altor instanțe și până la soluționarea de către o altă instanță a excepției de necompetență - aceasta ar presupune trecerea unui interval mare de timp (doar de la introducerea acțiunii ce face obiectul prezentei cauze și până la discutarea excepției de necompetență a instanței române a trecut aproape 1 an).

8. În cazul în care instanța română și-ar asuma competenta să judece cauza, iar pârâtul s-ar considera nedreptățit, pârâtul are la îndemână numeroase remedii - și anume să se opună eventualei recunoașteri a hotărârii și/sau punerii în executare a eventualei hotărâri favorabile recurentei, în toate legislațiile naționale existând ca și motiv de refuz al recunoașterii și al punerii în executare a unei hotărâri pronunțate de o instanță străină faptul că acea hotărâre a fost pronunțată de o instanță necompetentă internațional. Prin urmare, pârâtul nu poate indica nici o posibilă în viitor în ceea ce privește faptul că ar fi judecat de o instanță necompetentă internațional.

9. Astfel cum a arătat pe larg în cererea de chemare în judecată, prezenta cauză prezintă o legătură suficienta cu România și nu prezintă nici o legătură cu vreun alt stat:

România este locul încheierii celor 3 contracte de împrumut;

- contul bancar al pârâtului în care au fost transferate sumele împrumutate conform celor 3 contracte este deschis la o bancă din România - și anume Bank Leumi - Sucursala Aviatorilor;

- scopul pentru care banii au fost transferați în contul debitorului deschis la o bancă din România, a fost acela că pârâtul urma să achiziționeze niște imobile în România, din Banii împrumutați, asigurându-se în acest fel o garanție pentru rambursarea împrumutului; în fiecare dintre cele 3 contracte se prevede expres clauza de alegere a dreptului aplicabil ca fiind dreptul romanesc;

- fiecare dintre cele 3 contracte face referire la moneda naționala din România - lei; fiecare dintre cele 3 contracte face referire la regulamentele din România privind transferurile - "regulamentele din România privitoare la moneda străină de plata pentru executarea în bune condiții a prezentului contract".

10. Față de faptul că litigiul are singurele legături cu România, este previzibil faptul că instanța străină s-ar declara necompetentă, s-ar ajunge la un conflict negativ de competența judiciară internațională, lucru care ar avea drept consecință negarea accesului la justiție al recurentei și păgubirea dreptului său prin întârziere, fiind de asemenea previzibil un interval de timp îndelungat pentru soluționarea excepției de necompetenta de către alte instanțe.

În afară de existența unei convenții valabile de alegere a forului, în forma în care se găsește exprimată în cele 3 contracte de împrumut - în subsidiar - recurenta TRIG POINT LIMITED a invocat dispozițiile actualului art. 1070 privitoare la forul de necesitate, cărora instanța de fond le-a dat o interpretare eronată.

Textul actualului art. 1070 prevede ad literam existența unei legături suficiente. Consideră că în speța este îndeplinită cerința existenței unei legături suficiente (între circumstanțele cauzei și statul în care a fost introdusă cererea de chemare în judecată), pentru argumentele pe care le-a expus punctual mai sus. În plus, speța nu prezintă legături mai strânse cu vreun alt stat în afară de România.

A doua condiție - exprimată în teza a 2-a - este aceeași - și anume că nu se poate pretinde în mod rezonabil ca acțiunea să fie introdusă în străinătate. Acest aspect este diferit de cel prevăzut în faza 1 a aceluiași articol - și anume că nu este posibil ca acțiunea să fie introdusă în străinătate.

A demonstrat caracterul "rezonabil" al legăturilor cauzei cu România - atât în ceea ce privește părțile, cât și în ceea ce privește circumstanțele (aspectele de fapt și de drept implicate), precum și elementele obiective ale speței (cadrul și scopul încheierii celor 3 contracte de împrumut). A probat aceste împrejurai cu înscrisuri (extrase din registre publice) emise de autoritatea și instituții.

Clauza de alegere a dreptului romanesc ca fiind dreptul aplicabil celor 3 contracte - este încă un argument fundamental în susținerea atât a legăturii suficiente, cât și a faptului că nu se poate pretinde într-un mod rezonabil ca acțiunea să fie introdusă la o instanță (de exemplu, o instanță din Anglia). Nu poate fi considerat rezonabil ca prezentul litigiu să fie soluționat conform legii române de către o instanță o instanță dintr-o țară care are un sistem de drept radical diferit (commonlaw).

Textul de lege însuși face diferența între 2 situații posibile: (1) "a nu fi posibil" și (2) "a nu se putea pretinde în mod rezonabil". Prima situație se interpretează în sensul că cauza este de competența exclusivă a unei anumite instanțe naționale și într-o astfel de situație nu ar fi posibilă introducerea acțiunii în fața altor instanțe naționale. A doua situație se interpretează în sensul că există o marjă de apreciere în ceea ce privește circumstanțele cauzei, astfel încât nu se poate pretinde în mod rezonabil ca acțiunea să fie introdusă într-un alt stat. Consideră că a adus suficiente argumente pentru a demonstra legătura suficientă dintre circumstanțele prezentei cauze și România și faptul că nu se poate pretinde în mod rezonabil ca acțiunea să fie introdusă la instanțele din Anglia.

În Ioc să analizeze circumstanțele de fapt ale încheierii celor 3 contracte de împrumut, instanța de fond s-a limitat la a consemna în hotărârea atacată la pag. 13, paragraful 6, o simplă frază: "Cauza nu privește o "legătură suficienta" cu instanța română și este posibilă sesizarea instanței engleze".

O altă critică de nelegalitate invocată privește împrejurarea că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii sau străine de natura cauzei

În condițiile formulării nu foarte clare a clauzei de alegere a competenței instanței române, instanța de judecată trebuia să interpreteze în mod logic clauza de alegere a instanței competente, în care se face referire la litigiile ("dispute") rezultând din fiecare dintre cele 3 contracte de împrumut. Instanța de fond trebuia să interpreteze în mod logic intenția părților contractante, respectiv intenția reală a acestora ca eventualele litigii dintre ele să fie soluționate conform dreptului românesc, de instanțele din România. Conform convenției părților, exprimată în mod expres și extrem de clar în cele 3 contracte, dreptul aplicabil celor 3 contracte este dreptul românesc.

Argumentele decisive în favoarea interpretării logice a clauzei de alegere a instanțelor din România ca fiind competente să soluționeze litigiile dintre părți, astfel cum este formulată în cele 3 contracte, sunt următoarele:

(1) Cele 3 contracte de împrumut prezintă cele mai strânse legături cu România.

(2) Părțile contractante au ales dreptul romanesc ca fiind aplicabile celor 3 contracte de împrumut. Astfel cum a demonstrat cu înscrisurile depuse, emanând de la Registrul Comerțului din România, ambele părți contractante activau în domeniul imobiliar în România, fiind familiarizate cu dreptul romanesc, în general.

(3) Nu poate fi primită o interpretare a acestei clauze contractuale în sensul că părțile au ales să se judece în Anglia în conformitate cu dreptul românesc, cu atât mai mult cu cât Anglia este o țară cu sistem juridic radical diferit - commonlaw, care conține dispoziții incompatibile cu cele prevăzute de legea română.

(4) În condițiile în care nici una dintre părți nu este de naționalitate, respectiv cetățenie română, dar au ales dreptul romanesc ca fiind dreptul aplicabil celor 3 contracte. Ce sens ar fi avut ca părțile contractante - nerezidente în România, să aleagă dreptul romanesc, în condițiile în care nu ar fi agreat ca litigiile decurgând din cele 3 contracte să fie judecate de instanțele din România?

Față de argumentele de mai sus, la care se adaugă noțiunile de "certitudine rezonabila" și "legătură suficienta" astfel cum acestea vor fi dezvoltate în cele ce urmează - consideră că rezultă în mod evident faptul că reprezentarea reală a părților și intenția comună a acestora a fost ca eventualele litigii rezultând din cele 3 contracte de împrumut să fie soluționate de instanțele din România, conform dreptului romanesc.

Simplul fapt că pârâtul are domiciliul în Anglia nu este de natură să confere instanțelor din Anglia competența exclusivă în ceea ce privește soluționarea prezentei cauze, având în vedere că pârâtul, deși persoană fizică, în ceea ce privește încheierea celor 3 contracte de împrumut, a acționat în calitate de profesionist. A argumentat pe larg în acțiunea introductivă calitatea de profesionist a debitorului (om de afaceri, asociat și director în mai mult de 30 de societăți comerciale care desfășoară activități în domeniul imobiliar, plus încă 5 societăți comerciale în România - desfășurând același tip de activitate), calitate în care a acționat și la momentul încheierii celor 3 contracte de împrumut cu recurenta creditoare. Sumele împrumutate (prin prisma cuantumului lor) depășesc simpla nevoie și simpla folosință a unei persoane fizice și se circumscriu în exclusivitate scopului profesional (îndeletnicirii de om de afaceri, de investitor în domeniul imobiliar) al debitorului. Scopul contractării acestor 3 împrumuturi (același de a cumpăra bunuri imobile în România) este încă o dovadă a faptului că debitorul a acționat în calitate de profesionist.

Prin urmare, soluționarea prezentei cauze nu ar putea fi considerată ca fiind de competența exclusiv a instanțelor din Anglia, având în vedere că pârâtul nu poate fi privit ca fiind un simplu contractant persoană fizică, fapt ce ar impune chemarea lui în judecată în fața unei instanțe din statul în care își are reședința obișnuită.

Or, astfel cum a arătat și în acțiunea introductivă, doctrina și jurisprudența sunt unanime în a aprecia faptul că reședința obișnuită a unei persoane fizice acționând în calitate de profesionist - apropie persoana fizică de persoana juridică.

În plus, față de constatarea instanței de judecată că pârâtul ar avea domiciliul în Anglia - aspect consemnat de instanța de fond la pag. 13 a hotărârii atacate, paragraful 7) - arată că această constatare este într-o anumită măsură eronată, în măsura în care ceea ce recurenta reclamantă a demonstrat a fost faptul că pârâtul are reședința obișnuită în Anglia. Ca o simplă remarcă, arată că paragraful 7 de la pag. 13 a hotărârii conține și alte erori, care denotă lipsa totală de interes a instanței de fond în analizarea prezentei cauze ("Israelul - tara membra a UE...")

În mod eronat instanța de fond a reținut în motivarea hotărârii atacate faptul că nu rezultă că locul încheierii celor 3 contracte ar fi România (pag. 13 din hotărârea atacată, paragraful 4). Arată că instanța de fond nici nu a pus în discuția părților acest aspect - și anume locul încheierii celor 3 contracte de împrumut, aspect care a fost pe deplin clarificat de recurentă în cererea introductivă, dar care nu a fost invocat de pârât prin întâmpinarea depusă și nici în fața instanței și nici instanța din oficiu nu l-a pus în discuția părților.

După cum a arătat pe larg în cererea introductivă, locul încheierii celor 3 contracte de împrumut nu poate fi determinat. Cele 3 contracte s-au încheiat la distanță (prin fax), între reprezentantul creditorului (aflat în România) și pârât (aflat în Anglia). În speță, locul încheierii contractelor nu poate fi determinat, având în vedere dispozițiile incompatibile ale celor două sisteme de drept cu privire la momentul realizării acordului de voință a părților contractante, care este hotărâtor pentru determinarea locului încheierii contractului (momentul acceptării ofertei de către destinatar conform unui sistem de drept, și momentul recepționării de către ofertant a acceptării ofertei în celalalt sistem de drept).

Astfel de situații sunt frecvent întâlnite în practică, cu precădere în tranzacțiile comerciale, fiind tratate ca atare în jurisprudența comercială, doctrina consacrând situații în care locul contractului nu poate fi determinat. În astfel de cazuri, atât doctrina internațională, cât și jurisprudența, sunt unanime în a considera că trebuie supuse analizei elementele și circumstanțe relevante în ceea ce privește încheierea contractului.

Se mai arată de către recurentă că în mod eronat instanța de fond a reținut în motivarea hotărârii atacate faptul că locul executării obligației contractuale de către debitor ar fi Statul Cipru (pagina 13 a hotărârii atacate, paragraful 9), pentru unicul motiv că reclamanta - creditoare i-a comunicat debitorului prin notificarea privind cu data scadenței, detaliile unui cont bancar deschis la Bank of Cyprus în care debitorului i s-a cerut să efectueze plata.

În speță, în cazul rambursării unei sume de bani, nu se poate vorbi despre un loc al executării obligației de restituire a împrumutului, câtă vreme aceasta se face prin virament într-un cont bancar.

Interpretarea eronată dată de instanța de judecată acestui aspect este mai mult decât evidentă - mai ales dacă ne gândim că, creditorul poate avea conturi bancare deschise la mai multe bănci din mai multe state - astfel încât nu este posibil să ne gândim că locul executării obligației poate fi apreciat ca fiind în oricare stat - în consecință competența instanței să fie lăsată exclusiv la discreția creditorului. Nu se mai întreabă ce s-ar întâmpla în cazul în care creditorul ar putea solicita ca plata să se efectueze către un terț sau că plata să se facă în două sau mai multe conturi bancare deschise la bănci din state diferite...!!! per a contrario, o astfel de interpretare ar conduce la concluzia că orice creditor al unei obligații de plată ar putea să decidă unilateral asupra competenței unei instanțe naționale prin simpla comunicare către creditor a unui cont bancar din statul în care creditorul ar vrea să introducă cererea de chemare în judecată. Este logic faptul că o astfel de interpretare dată de instanța de fond nu poate fi primită.

În speță, în cazul unui contract de împrumut, unde rambursarea se cere a fi efectuată prin virament bancar, nu se poate vorbi de un loc al executării obligației (ca element obiectiv și care să aibă o înrâurire asupra executării obligației), astfel cum este cazul altor tipuri de contracte (executarea obligațiilor decurgând dintr-un contract de transport sau dintr-un contract de antrepriza, în care locul executării obligației implica niște legături efective cu un anumit loc, noțiunea de "loc" al executării obligației având o cu totul alta semnificație etc.)

Pârâtul a invocat prin întâmpinarea depusă, precum și prin susținerile în fața instanței de fond, doar faptul că instanța competentă ar fi cea din Statul Israel, în raport de pretinsul loc de domiciliu al pârâtului.

Nici prin întâmpinarea depusă, și nici în decursul susținerilor în fața instanței de fond, pârâtul nu a invocat faptul că ar fi competente instanțele din Anglia.

Instanța de fond din oficiu (încălcând principiul disponibilității) a considerat că ar fi competente instanțele din Anglia, în lipsa investirii cu o astfel de cerere de către nici una dintre părți.

Prin urmare, (1) pârâtul a invocat excepția de necompetenta a instanței române doar pentru motivul că în speță ar fi competente instanțele din Israel; (2) recurenta reclamanta TRIG POINT LIMITED a făcut dovada că instanțele din Israel nu sunt competente.

Față de cele expuse la punctele (1) și (2) de mai sus, arată recurenta, se pot trage următoarele concluzii logice: câtă vreme recurenta a demonstrat (și instanța de fond a reținut ca atare) că pârâtul nu are domiciliul / reședința în Israel, excepția de necompetenta a instanței române astfel cum a fost formulată de pârât apare ca fiind "lipsită de fundament". Efectul este același ca și când pârâtul nu a invocat excepția de necompetență. Față de acest aspect, chiar și în ideea în care nu ar fi aplicabile în speță textele din legislația comunitară, și nici art. 1066 (actualmente art. 1067) alin. (1), instanța de fond trebuia să constate faptul că instanța română a devenit competentă, în raport de susținerile pârâtului, consemnate ca atare în încheierea de ședință de la primul termen de judecată, că înțelege să formuleze apărări pe fondul cauzei.

Chiar și în condițiile în care instanța de fond ar fi considerat că în speță nu sunt aplicabile prevederile Regulamentelor europene, față de dispozițiile art. 1066 (actualmente art. 1067) clin Noul Cod de proc. civ., alin. (2), recurenta solicită instanței de recurs să constate că instanța română a devenit competentă în a soluționa prezenta cauza:

Art. 1067 din Noul Cod de Proc. civ.:

,,Cu excepția cazurilor în care prin lege se dispune altfel, instanța română în fața căreia pârâtul este chemat, rămâne competentă de a judeca cererea, dacă pârâtul se prezintă în fața instanței și formulează apărări de fond, fără a invoca excepția de necompetență, cel mai târziu până la terminarea procesului în fata primei instanțe.

Textul de lege incident în speță (art. 1067 mai sus citat) nu conferă instanței de judecată prerogativa invocării excepției de necompetență a instanței române, ci doar pârâtului. Or, pârâtul nu a invocat excepția de necompetență a instanțelor române în favoarea instanțelor din Anglia, astfel încât instanța de fond a depășit limitele investirii sale, pronunțându-se în mod eronat peste solicitările părților.

În speță, precizează recurenta, sunt îndeplinite toate condițiile prevăzute de textul de lege mai sus citat: nu se prevede prin nici o lege specială altfel; pârâtul s-a prezentat în fața instanței de fond, a declarat că înțelege să formuleze apărări de fond, lucru consemnat ca arate în încheierea de ședință; pârâtul nu a invocat până la terminarea procesului în fața primei instanțe excepția de necompetență în sensul că ar fi competente instanțele din Anglia.

Prin hotărârea dată, instanța a încălcat normele de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Recurenta reclamantă T.P. L. nu a avut oportunitatea de a preciza poziția față de aceste înscrisuri depuse de pârât în ședința publică, pe care nu a avut nici timpul necesar să le consulte, încălcându-se astfel principiul contradictorialității.

Instanța de fond a încuviințat pentru ambele părți doar proba cu înscrisuri. În cadrul acestei probe, instanța din oficiu a solicitat pârâtului să prezinte cele două pașapoarte - cel vechi și cel actual. Pârâtul a prezentat pașaportul vechi, după ce a susținut că nu îl mai păstrează și că va prezenta doar pașaportul nou. Pârâtul a refuzat ulterior să prezinte pașaportul nou, aducând în schimb o copie legalizată de un notar din Statul Israel. Atât pașaportul vechi, cât și copia legalizată de pe pașaportul actual al pârâtului (înscris în limba engleza), au fost prezentate de reprezentantul pârâtului în ședință publică, fără a se comunica recurentei, încălcându-se în acest mod o regulă esențială de procedură. Deși a solicitat instanței acordarea unui termen de judecată pentru a lua cunoștință de înscrisurile noi depuse și pentru a depune traducerea lor (pașaportul prezentat de pârât conținea mențiuni în limba ebraică, cunoscută de avocatul recurentei - aspect comunicat instanței de judecată cu solicitarea că este necesar ca instanța să aibă cunoștință de traducerea textului respectiv), precum și pentru a demonstra instanței de fond că în raport de data legalizării copiei de pe pașaport, cunoaște împrejurarea că pârâtul nu se afla la acel moment în Statul Israel, instanța de judecată a respins cererea recurentei, motivând că "este deja la al treilea termen de judecată și trebuie să se pronunțe asupra excepției de necompetență internațională a instanțelor române".

Astfel cum a arătat mai sus, instanța de fond a încălcat principiul disponibilității, pronunțându-se asupra excepției de necompetență internațională a instanței române în favoarea instanței din Anglia - excepție care nu a fost invocată de pârât și pe care numai pârâtul o putea invoca, conform art. 1067 alin.(2) din Noul Cod de proc. civ.

Deși recurenta a solicitat încuviințarea probei cu martori, arătând teza probatorie, respectiv pentru lămurirea împrejurărilor de fapt ale încheierii celor 3 contracte de împrumut, instanța de fond a respins această probă. Pentru a demonstra aceste împrejurări, recurenta a depus la dosarul cauzei 2 declarații de martor date în forma autentică, în care, printre altele - este menționat scopul contractării celor 3 împrumuturi de către pârât.

Deși pârâtul nu a probat în nici un fel contrariu, instanța de fond nu a ținut însă cont de aceste probe, menționând în hotărârea atacată (pag. 13 a hotărârii, paragraful 8) faptul că "În cele două (!!!) contracte de împrumut, nu este specificată destinația împrumuturilor, iar susținerea reclamantei (scopul achiziționării unor imobile în România), chiar reală fiind, nu prezintă relevanta..." Consideră că instanța de judecată avea obligația de a lămuri elementele de fapt ale cauzei, sens în care trebuia să dispună ulterior administrarea probei testimoniale solicitate de recurentă, necesitatea acesteia rezultând din dezbateri.

Nu în ultimul rând, solicită instanței de recurs să ia în considerare reaua-credință a debitorului - care a vrut să inducă în eroare instanța de fond prin afirmații false cu privire la statul de domiciliu ca fiind Statul Israel, unicul scop fiind eludarea normelor privitoare la competență internațională cu consecința tergiversării judecății cauzei.

În raport de cele mai sus prezentate, solicită instanței admiterea cererii astfel cum a fost formulată.

În drept: își întemeiază cererea pe dispozițiile art. 496 și 498 din Noul Cod de proc. civ., art. 488 alin. 1, punctele 5, 6 și 7, precum și pe dispozițiile legale aplicabile arătate punctual în argumentarea motivelor de recurs.

Analizând sentința recurată, prin prisma criticilor formulate prin motivele de recurs, a probelor administrate în cauză și a dispozițiilor legale aplicabile, Curtea apreciază că recursul este fondat, astfel că va fi admis pentru următoarele considerente:

Critica recurentei privind aplicarea greșită a normelor procedurale privind competența judiciară a instanței, în raport cu normele de drept internațional, dar și cu normele din dreptul intern, este fondată.

Astfel, așa cum susține și recurenta, instanța de recurs constată că la data pronunțării hotărârii recurate era aplicabil Regulamentul UE nr. 1215/2012, care a înlocuit Regulamentul anterior ( CE) nr. 44/2001 denumit și Regulamentul Bruxelles I.

Pe de altă parte, chiar și în temeiul Regulamentului Bruxelles I, contrar celor reținute de tribunal, competența aparținea instanței române pentru mai mult considerente:

Din înscrisurile existente la dosar rezultă că pârâtul are naționalitatea germană (Germania fiind stat membru al Uniunii Europene) și are domiciliul în Marea Britanie ( de asemenea stat membru al Uniunii Europene) - a se vedea pașaportul depus în original la dosarul Tribunalului ( fila 95 din dosarul Tribunalului - vol. IV).

Este adevărat că aceste date apar înscrise în pașaport la nivelul anului 2011, însă pârâtul a indicat în contractele de împrumut de duse judecății ( filele 36-45 din dosarul Tribunalului - vol. I) aceleași date privind domiciliul și naționalitatea, chiar seria pașaportului și nici nu a probat cu acte de stare civilă schimbarea celor două elemente de identitate ale sale (naționalitatea și domiciliul) pentru a contracara aceste susțineri ale reclamantei, dimpotrivă apărătorul acestuia a oscilat în susținerile sale cu privire la domiciliu , arătând că domiciliul clientului său este " același cu cel declarat în întâmpinarea depusă la dosar…"; ( acesta fiind declarat în Israel, fără o dovadă contrară celei ce rezultă din pașaportul de la dosar și din contractele deduse judecății) fără să afirme și să dovedească împrejurarea certă că domiciliul său este în Israel. Dimpotrivă la dosarul cauzei s-a depus de către reclamantă un răspuns al autorităților din Israel din care rezultă că pârâtul nu mai are reședința în Israel încă de la data de 27.03.1988 ( a se vedea traducerea legalizată și apostilată de la filele 58-61 din dosarul Tribunalului, vol. 3)

Deoarece aspectul privind domiciliul este doar unul dintre elementele de natură a stabili competența instanțelor române, iar pârâtul a indicat un domiciliu ales în România pentru comunicarea actelor de procedură, iar indicarea în întâmpinare a domiciliului în Israel s-a făcut cu rea-credință, în scopul de a induce în eroare instanța cu privire la legăturile sale cu statele membre ale Uniunii Europene, în lipsa unor probe contrare celor care atestă domiciliul pârâtului în Anglia ( înscrisuri) Curtea conchide că acesta se află în Marea Britanie.

În al doilea rând, pârâtul a fost legal citat de către instanța din România, având posibilitatea de a-și exprima poziția față de cererea de chemare în judecată ( chiar prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei - filele 14-24 din dosarul Tribunalului - vol. 3).

În al treilea rând, în cele trei contracte de împrumut deduse judecății fondului, există câte o clauză validă care conduce la concluzia că intenția părților a fost de alegere a competenței instanțelor române ( art. 4 alin. 2), trimiterea părților la conformitatea cu legile din România (aspect ce poate însemna atât legile de drept materiale cât și legile procesuale ce stabilesc și competența instanțelor române) și chiar asumarea responsabilității oricărui litigiu în acest context conducând la o atare concluzie.

Mai mult decât atât, așa cum susține și recurenta-reclamantă, pârâtul în apărările sale cu privire la necompetența instanțelor române, nu indică statul în care ar trebui să se judece prezenta cauză, din atitudinea sa procedurală marcată de rea-credință, rezultând că acesta nu dorește să se judece nicăieri, cu atât mai mult cu cât în Marea Britanie sistemul juridic este total diferit de cel românesc, astfel că nu s-ar putea pretinde instanțelor din această țară să aplice normele dreptului românesc, la care părțile au făcut trimitere expresă în cele trei contracte și cu atât mai puțin instanțelor din Israel.

De asemenea, din conținutul contractelor de împrumut deduse judecății coroborat cu elementele de identificare ale părților, în raport și cu dispozițiile art. 1070 din C.pr. civ., chiar și dacă am considera că elementele de mai sus nu sunt certe ( deși am arătat argumentat că din înscrisurile de la dosarul cauzei coroborate cu conținutul contractelor și cu intenția comună a părților ce rezultă din clauzele acestora aceste elemente conduc la concluzia reținută) competența instanțelor române este justificată și de dispozițiile procedurale evocate care reglementează " forul de necesitate"; .

Astfel, așa cum rezultă din textul de lege, chiar și dacă legea nu ar prevedea competența instanțelor române, acestea sunt competente, dacă o cauză prezintă a)" o legătură suficientă"; cu instanța română, b) dacă " se dovedește că nu este posibilă introducerea unei cereri în străinătate"; sau c) " nu se poate pretinde în mod rezonabil ca ea să fie introdusă în străinătate";.

Toate cele trei condiții sunt întrunite în cauza de față, contrar celor reținute de către prima instanță, care s-a declarat necompetentă general, după cum a arătat și recurenta, după cum urmează:

a) În ce privește legătura suficientă cu România, Curtea constată că aceasta a fost pe deplin dovedită, ea rezultând din cel puțin două clauze ale celor trei contracte ( art. 4 și art. 5) în care se face trimitere atât la " deplina conformitate cu legile din România"; sau la " conformitatea cu regulamentele din România privitoare la moneda străină"; ( filele 37, 40 și 43 din dosarul Tribunalului, vol. I), dar mai ales din împrejurarea că remiterea materială a sumelor împrumutate ( 600.000 de Euro, 2.000.000 de Euro și respectiv 712.000 de Euro) astfel cum a fost convenită prin contractele de împrumut s-a realizat în contul împrumutatului deschis la o bancă din România, respectiv B.L.R. S.A., cu sediul în București, B-dul Aviatorilor nr. 45 ( a se vedea înscrisurile care atestă descrierea transferurilor bancare - filele 48-62 din dosarul Tribunalului - vol. I).

Prin urmare, în condițiile în care remiterea materială a sumelor de bani împrumutate a avut loc în București, România, iar o atare operațiune are natura unei condiții de formă ad validitatem a contractului de împrumut ( chiar potrivit art. 1576 și următoarele din vechiul Cod civil-în vigoare la data încheierii celor trei contracte: 2007) rezultă că locul încheierii contractului este în București, România, element ce conturează o legătură foarte puternică a cauzei de față cu instanțele din România .

b) Cu privire la lipsa posibilității pentru reclamantă de a introduce cererea în străinătate, de asemenea, Curtea reține că o atare posibilitate, în raport cu atitudinea procedurală de rea-credință a pârâtului, care pretinde fără dovezi că are domiciliul în Israel, deși din probele administrate rezultă că acesta are domiciliul în Marea Britanie, nu pare a fi valorificabilă.

c) În fine, în legătură și cu condiția de la punctul b), chiar și admițând că ar exista posibilitatea teoretică de a introduce cererea de chemare în judecată în străinătate, adică fie în Israel, unde pretinde pârâtul că are domiciliul, fie în Marea Britanie, unde rezultă din probe că are domiciliul, nu se poate pretinde " în mod rezonabil"; reclamantei să procedeze astfel, deoarece Israel nu este stat membru al Uniunii Europene, astfel că o instanță din România nu ar putea pretinde nici măcar la nivel teoretic atragerea unei astfel de competențe, în lipsa unor convenții internaționale cu această țară. În ce privește Marea Britanie, de asemenea, aceasta, deși este stat membru al Uniunii Europene, nu are un sistem de drept compatibil cu dreptul românesc, nici din punct de vedere substanțial, nici procedural, astfel că față de convențiile părților privind conformitatea cu legile din România, nu ar fi rezonabilă atragerea competenței acestui stat. Și în legătură cu această condiție, locul încheierii contractului, respectiv București, România, îndreptățește o dată în plus pe reclamantă să se adreseze instanțelor judecătorești din România.

În concluzie, Curtea reținând că în mod greșit prima instanță s-a declarat necompetentă să soluționeze această pricină, respingând cererea ca nefiind de competența instanțelor române, fiind astfel incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. 1 pct. 5 și pct. 8 din C.pr. civ., a admis recursul, a casat sentința recurată și a trimis cauza aceluiași tribunal pentru competentă soluționare.

← Apel admis. trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi...		Litigiu de asigurări sociale reprezentat de contestație la... →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Nsolvenţă – procedură civilă. încălcarea principiului disponibilităţii şi principiului contradictorialităţii de către judecătorul sindic. Litigii cu profesioniştii - nulitate act juridic.