Litigii cu profesioniştii - nulitate act juridic.

Jurisprudenţă şi speţe de drept civil (II)

Curtea de Apel BUCUREŞTI Decizie nr. 716 din data de 20.04.2016

Litigii cu profesioniștii - nulitate act juridic.

(CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A VI-A CIVILĂ

DECIZIA CIVILĂ NR. 716 A din 20.04.2016)

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 București la data de 05.12.2014, sub nr.23243/303/2014, reclamanții H.C.F. și H.L. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtele C E B NV și C E I IFN SA, constatarea nulității absolute a clauzelor cuprinse în art.5.1 lit. b) din contractul de facilitate de credit și de garanție nr.103693/07.02.2008, art.5.1 lit. c) din contractul de facilitate de credit și de garanție, art.I5.1 lit. c) din actul adițional nr.2 din data de 19.08.2011 și art. II 5.1 lit. c) din actul adițional nr.3 din data de 20.08.2012, art. II 5.1 lit. f) din actul adițional nr.1 din data de 20.08.2010 la contractul de facilitate de credit și de garanție, art. I5.1 lit. f din actul adițional nr.2 din data de 19.08.2011 la contractul de facilitate de credit și de garanție și art. II5.1 lit. f din actul adițional nr.3 din data de 20.08.2011 la contractul de facilitate de credit și de garanție, art.4.4, art.6.4 din contractul de facilitate de garanție nr.103693/2008, art.8.4 din contractul de facilitate de credit și de garanție, art.8.14 din contractul de facilitate de credit și de garanție, art.8.15 din contractul de facilitate de credit și de garanție nr.103693/07.02.2008, art.8.16 din contractul de facilitate de credit și de garanție, art.8.3 din Anexa 1 la Contractul de facilitate de credit și de garanție, obligarea pârâtelor, în solidar, la plata sumei de 3.830,40 CHF, reprezentând contravaloarea comisionului de acordare credit abuziv percepută la data de 07.02.2008, sumă ce urmează a fi actualizată în funcție de indicele de inflație de la data restituirii, 12.286,68 CHF, reprezentând contravaloarea comisionului de acordare credit abuziv percepută la data de 07.02.2008, sumă ce urmează a fi actualizată în funcție de indicele de inflație de la data restituirii, 1.538,60 lei, reprezentând contravaloarea comisionului de acordare credit abuziv percepută la data de 07.02.2008, precum și la plata comisionului de reeșalonare calculat în continuare începând cu luna decembrie 2014 și până la încetarea acestuia, sumă ce urmează a fi actualizată în funcție de indicele de inflație de la data restituirii, a dobânzii legale aferente acestor sume, calculate începând cu data de 05.12.2014, până la data plății efective, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, reclamanții au arătat că părțile au încheiat la data de 07.02.2008 contractul ce face obiectul cauzei, ce cade sub incidența prevederilor Legii nr.193/2000.

Apreciază reclamanții că sunt întrunite cerințele prevăzute la art.4 alin.1 din legea menționată întrucât nu au avut posibilitatea negocierii clauzelor contractuale.

Cu referire la prevederea privind comisionul de acordare s-a arătat că este de natură să creeze un dezechilibru întrucât comisionul dovedește prin însăși denumirea lui că acordarea creditului depindea de acceptarea comisionului.

În plus, se arată că art.15 din Legea nr.190/1999 interzice acest comision.

Cu privire la comisionul de administrare s-a arătat că nu respectă exigențele bunei-credințe, banca urmărind în realitate obținerea unui avantaj disproporționat față de prestația oferită.

În plus, motivul perceperii acestuia nu se regăsește în cuprinsul contractului de credit, clauza nefiind clară și inteligibilă, ci dând posibilitatea băncii să o interpreteze în interes propriu.

Cu privire la comisionul de reeșalonare s-a arătat că nu au avut posibilitatea negocierii, reclamanții fiind obligați să accepte actele adiționale deoarece acordarea reeșalonării era condiționată de semnarea acestora.

Și în acest caz, consideră reclamanții, suntem în prezența unei dobânzi mascate față de valoarea comisionului.

Cu privire la riscul contractual, reclamanții au arătat că este suportat în întregime de aceștia prin contractul de ipotecă încheiat asupra imobilului finanțat și prin garanția reală mobiliară constituită prin contract.

Cu privire la clauzele prevăzute la art.4.4 și art.6.4 din contract, s-a arătat că sunt abuzive întrucât îndeplinesc cerințele prevăzute în dispozițiile art.4 alin.1 și art.1 lit. r) din Legea nr.193/2000.

Cu privire la clauza prevăzută la art.8.4 din contract, s-a arătat că sunt de natură să creeze un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților deoarece ar trebui să vizeze exclusiv raporturile contractuale dintre părți.

În privința art.8.14, art.8.15 din contract și art.8.3 din anexa 1, s-a arătat că sunt abuzive întrucât permit comerciantului să stabilească unilateral momentul scadenței anticipate.

În sfârșit, cu privire la art.8.16 din contract s-a arătat că este abuziv întrucât la momentul încheierii contractului reclamanții au avut o poziție inegală în raport cu profesionistul, neavând posibilitatea de a negocia vreo clauză sau de a participa la conceperea modelului de contract.

În drept, au fost invocate prevederile art.194 Cod procedură civilă, Dispozițiile Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993, Legea nr.193/2000, Legea nr.190/1999, art.1170, art.1357 Cod civil.

Pârâtele au formulat întâmpinare solicitând respingerea cererii de restituire a comisionului de administrare perceput începând cu luna a 14-a și a comisionului de reeșalonare perceput început cu rata 67, pentru lipsa calității procesuale pasive a pârâtei C I IFN SA, iar a cererii de restituire a comisionului de acordare și a celui de administrare perceput în luna a 13-a, pentru lipsa calității procesuale pasive a pârâtei C E B NV.

Pe fond, pârâtele au solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată arătând, în esență, că prevederile contestate nu îndeplinesc cerințele prevăzute de lege privind caracterul abuziv și în plus, cele privind comisioanele sunt asociate obiectului principal al contractului, fiind excluse de la controlul acestui caracter.

Cu privire la clauzele care reglementează valoarea penalităților s-a arătat că nu creează un dezechilibru semnificativ întrucât sunt legate de un caz de neîndeplinire a unei obligații corelative.

În privința clauzelor referitoare la scadența anticipată s-a arătat că reprezintă o aplicare a dispozițiilor legale care reglementează decăderea din beneficiul termenului.

Cu referire la clauza prevăzută la art.8.16 s-a arătat că a fost însușită de reclamanți prin semnătură.

În privința dobânzii legale, s-a arătat că dispozițiile legale invocate de reclamanți sunt aplicabile exclusiv sumelor în lei, nefiind incidente în cauza de față întrucât s-ar ajunge la o dublă reparație a aceluiași prejudiciu.

Reclamanții au formulat răspuns la întâmpinare.

Prin Sentința civilă nr.2467/02.04.2015 s-a admis excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Sectorului 6 București și s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Dosarul a fost înaintat Tribunalului București unde a fost înregistrat pe rolul Secției a VI-a Civilă, la data de 15.05.2015, sub nr.18150/3/2015.

Prin încheierea de la 16.06.2015 a fost respinsă ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtelor, pentru considerentele arătate în cuprinsul încheierii.

Prin Sentința civilă nr.5381/06.10.2015 pronunțată în dosarul nr.18150/3/2015 Tribunalului București - Secția a VI-a Civilă a admis, în parte acțiunea, a constatat nulitatea absolută a clauzelor prevăzute la art.4.4, art.6.4, art.8.14 și art.8.15 din Contractul de facilitate de credit și de garanție nr.103693/07.02.2008 și art.8.3 din Condițiile generale de creditare si a respins, în rest, acțiunea ca neîntemeiată, precum și cererea pârâtelor de acordare a cheltuielilor de judecată.

Pentru a pronunța această soluție tribunalul a reținut că reclamanții au contractat un împrumut în valoare de 191.520 CHF, în vederea achiziționării unui imobil, în temeiul contractului de facilitate de credit și de garanție nr.103693/07.02.2008, încheiat cu pârâta C E I IFN SA, pe o durată de 360 luni.

Potrivit prevederilor art.4.1 din contract, dobânda creditului va fi dobânda anuală de 4,50% p.a., se va aplica la soldul creditului și se va calcula la un număr de 360 zile pe an.

În baza cererilor de reeșalonare formulate de reclamanți (nr.1858/13.08.2010, nr.2098/ 16.08.2011 și nr.2701/14.08.2012), părțile au semnat 3 acte adiționale la contractul de facilitate de credit și de garanție menționat, prin care au modificat unele dintre prevederile cuprinse în acesta.

Creditul contractat de reclamanți a fost cesionat către pârâta C E B NV, prin contractul de cesiune încheiat la 31.03.2009.

S-a mai reținut că nu există dovezi în sensul că cesiunea a fost notificată debitorului cedat, înscrisul depus în copie necertificată pentru conformitate cu originalul la fila 222, intitulat "borderou de prezentare a trimiterilor prioripost";, neputând fi avut în vedere.

Cu toate acestea, a indicat tribunalul, lipsa dovezii cu privire la notificarea cesiunii nu afectează valabilitatea raporturilor dintre părți.

S-a mai reținut că în prezenta cauză, reclamanții contestă următoarele clauze contractuale: art.5.1 lit. b din contract - referitor la comisionul de acordare aferent creditului, de 3830,40 CHF, reprezentând 2% din valoarea totală a creditului, plătibil integral la data semnării contractului sau cel târziu la data primei trageri; art.5.1 lit. c din contract, art. I5.1 lit. c din actul adițional nr.2, art. II5.1 lit. c din actul adițional nr.3 - referitoare la comisionul de administrare lunar, de 0,15% plătibil începând cu scadența a 13-a/20.09.2012/20.09.2013; art. II5.1 lit. f din actul adițional nr.1, art. I5.1 lit. f din actul adițional nr.2, art. II5.1 lit. f din actul adițional nr.3 - referitoare la comisionul de reeșalonare, de 0,7% p.a, aplicat la soldul creditului; art.4.4 și art.6.4 din contract - referitoare la dobânda majorată, în cuantum de 10% p.a, peste dobânda curentă, datorată pentru plata cu întârziere a oricăror sume ce decurg din contract, de la scadența oricăror sume, fără îndeplinirea vreunei formalități prealabile; art.8.4, art.8.14, art.8.15 din contract și art.8.3 din Anexa 1 - referitoare la declararea scadenței anticipate a creditului; art.8.16 din contract - care conține o declarație a împrumutaților în sensul că au citit, înțeles și acceptat clauzele contractuale și că acestea au fost negociate.

Fiind în prezența unui contract de credit ipotecar pentru investiții imobiliare, în înțelesul art.2 lit. c din Legea nr.190/1999, încheiat între un consumator și un comerciant, s-a indicat că raporturile juridice dintre părți cad sub incidența prevederilor Legii nr.190/1999 și nr.193/2000 (forma în vigoare la data încheierii actului), inclusiv art.4 alin.6 din Legea nr.193/2000.

Pe fond, instanța a reținut cu caracter prealabil că prevederile contestate se regăsesc într-un contract standard preformulat, astfel încât se prezumă a nu fi fost negociate, conform art.4 alin.2 din Legea nr.193/2000, proba contrară ce cădea în sarcina băncii nefiind prezentată, considerațiile teoretice ale pârâtei din cuprinsul întâmpinării, referitoare la voința juridică sau la obligația de transparență a clauzelor, neavând natura unei probe contrare, în sensul legii.

În același timp, existența unei multitudini de oferte pe piața bancară, minima diligență de care trebuia să dea dovadă consumatorul sau capacitatea acestuia de înțelegere a clauzelor contractuale, împrejurarea că oferta de credit a fost adusă la cunoștința împrumutaților anterior încheierii contractului și a fost valabilă 30 de zile, s-a apreciat ca nu constituie dovezi ale negocierii directe.

De asemenea, s-a indicat, clauza cuprinsă în art.8.16 din contract care cuprinde declarația împrumutaților în sensul că au citit, înțeles și acceptat clauzele contractuale și că acestea au fost negociate, nu face prin ea însăși dovada negocierii, fiind, la rândul său, preformulată și inclusă într-un contract standard, al cărui conținut era impus ca atare împrumutaților.

În privința celorlalte cerințe impuse de art.4 alin.1 din Legea nr.193/2000 pentru a fi în prezența unor clauze abuzive, instanța a apreciat că prevederile contractuale referitoare la comisioane nu pot face obiectul analizei din perspectiva dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar bunei credințe, întrucât se opun dispozițiile art.4 alin.6 din lege, potrivit cărora nu este admisibilă evaluarea naturii abuzive a clauzelor care privesc "caracterul adecvat al prețului sau al remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte";, dacă acestea sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.

Astfel, cu privire la comisionul de acordare, tribunalul a constatat că prevederea contestată enunță, în mod clar, care sunt consecințele economice pe care le poate suferi consumatorul în situația în care se hotărăște să încheie contractul de credit. Astfel, clauza arată în mod clar și neechivoc valoarea comisionului de acordare și scadența obligației de plată.

Pe de altă parte, s-a mai adăugat, scopul pentru care se percepe comisionul, respectiv contraprestația băncii în schimbul perceperii acestuia rezultă din însăși denumirea sa, împrejurarea că, în contract, nu este definită noțiunea de "acordare a creditului"; nefiind de natură să conducă la concluzia că prevederea nu ar fi suficient de clară, nefiind în prezența unei terminologii specializate care să impună explicații suplimentare pentru a putea fi înțeleasă.

De altfel, nici termenul de "dobândă"; nu este definit în contract și, cu toate acestea, scopul perceperii sale este necontestat.

Prin urmare, s-a apreciat că de la momentul acceptării ofertei și a semnării contractului, un consumator mediu, normal informat și suficient de atent și de avizat, putea cunoaște faptul că prin semnarea contractului se obligă la plata sumei menționate care devenea scadentă la data semnării contractul sau cel târziu la data primei trageri din creditul aprobat, în schimbul serviciilor prestate de bancă în vederea acordării creditului.

În ce privește contraprestația, respectiv serviciul prestat de către comerciant pentru care se percepe comisionul, tribunalul a reținut, cu privire la comisionul de acordare a creditului, faptul că perceperea sumei este justificată prin prisma demersurilor efectuate de pârâta CEI IFN SA, anterior încheierii creditului, pentru verificarea bonității clienților, verificări care se impuneau a fi făcute având în vedere suma substanțială împrumutată și perioada lungă de timp pentru care era solicitat creditul.

În ce privește argumentul reclamantei, potrivit căruia comisionul de acordare ar fi interzis de lege, tribunalul a reținut că art.15 din Legea nr.190/1999 se referă doar la cheltuielile aferente unor operațiuni conexe desfășurate în vederea acordării creditului, care pot fi puse în sarcina împrumutatului, iar nu și la eventualele comisioane care sunt incluse în costul total al creditului.

În ce privește comisionul de administrare, tribunalul a apreciat că, din cuprinsul clauzelor contestate rezultă că împrumutatul datora băncii un comision lunar de administrare este de 0,15%, aplicat la soldul creditului și scadent la termenele expres prevăzute.

Prin urmare, s-a constatat că simpla lecturare a contractului, chiar și în absența graficului de rambursare, putea conduce consumatorul mediu, normal informat și suficient de atent și de avizat la concluzia că prin încheierea contractului de credit, acesta se obligă la plata lunară a unui comision de administrare în cuantum de 0,15% care se aplică debitului rămas de achitat și care începe a fi perceput odată cu scadența celei de a 13-a rată, respectiv de la 20.09.2012 și 20.09.2013.

Pe de altă parte, s-a mai adăugat, scopul pentru care se percepe comisionul, respectiv contraprestația băncii în schimbul perceperii acestuia rezultă din însăși denumirea sa, împrejurarea că, în contract, nu este definită noțiunea de "administrare"; nefiind de natură să conducă la concluzia că prevederea nu ar fi suficient de clară, nefiind în prezența unei terminologii specializate care să impună explicații suplimentare pentru a putea fi înțeleasă.

Tribunalul a mai reținut că, și în acest caz, există o contraprestație din partea băncii, respectiv operațiunile de administrare a creditului.

Deși OUG nr.50/2010 nu este incidentă contractului încheiat de părți, întrucât contractul a fost încheiat anterior intrării în vigoare acestui act normativ, tribunalul a reținut, ca argument, faptul că acest act normativ prevede posibilitatea inserării comisionului de administrare (art.36), ceea ce întărește concluzia că legiuitorul nu a avut în vedere, prin Legea nr.193/2000, și această clauză printre cele care prezintă caracter abuziv. Această concluzie se impune și în cazul legiuitorului european în ceea ce privește Directiva 93/13/CEE, deoarece OUG nr.50/2010 reprezintă tot o transpunere a Directivei 2008/48/CE. Altfel spus, comisionul de administrare a creditului este inclus în costurile pe care banca le are pentru a pune la dispoziția clientului suma împrumutată pentru o perioadă îndelungată de timp, iar pentru această sumă există contraprestație din partea sa care constă în operațiunile de administrare a contului de credit.

În aceste condiții, tribunalul a constatat că sunt îndeplinite și în cazul comisionului de administrare criteriile stabilite în jurisprudența Curții cu privire la clauzele ce nu pot face obiectul controlului pe fond al clauzelor abuzive, deoarece aceste clauze sunt redactate în mod clar și previzibil pentru un consumator mediu, normal informat și suficient de atent și de avizat, iar comisionul perceput în baza lor reprezintă o contraprestație pentru un serviciu prestat de către pârâtă.

Nu au fost analizate și celelalte argumente ale reclamanților ce privesc neîntrunirea cerințelor prevăzute la art.4 alin.1 din Legea nr.193/2000, această analiză devenind superfluă, în condițiile în care, pentru considerentele expuse mai sus, tribunalul a reținut că prevederea contractuală contestată cade sub incidența art.4 alin.6 din lege, neputând face obiectul analizei caracterului abuziv.

În ce privește comisionul de reeșalonare, tribunalul a apreciat că, din cuprinsul clauzelor contestate rezultă că, odată cu încheierea primului act adițional la contract, împrumutatul datora băncii un comision aferent serviciilor suplimentare solicitate în mod expres, constând în reeșalonarea creditului, de 0,7% p.a, aplicat la soldul creditului, începând cu 20.09.2011/ 20.09.2012/20.09.2013.

Prin urmare, s-a constatat că simpla lecturare a contractului, chiar și în absența graficului de rambursare, putea conduce consumatorul mediu, normal informat și suficient de atent și de avizat la concluzia că prin încheierea contractului de credit, acesta se obligă la plata lunară a unui comision de reeșalonare, în cuantumul și la termenele menționate în mod expres.

Pe de altă parte, scopul pentru care se percepe comisionul, respectiv contraprestația băncii în schimbul perceperii acestuia rezultă din însăși denumirea sa, respectiv ca urmare a prestării serviciilor suplimentare prestate de bancă, la cererea împrumutatului, constând în reeșalonarea creditului.

Tribunalul a reținut că, și în acest caz, există o contraprestație din partea băncii.

În aceste condiții, tribunalul a constatat că sunt îndeplinite și în cazul comisionului de reeșalonare criteriile stabilite în jurisprudența Curții cu privire la clauzele ce nu pot face obiectul controlului pe fond al clauzelor abuzive, deoarece aceste clauze sunt redactate în mod clar și previzibil pentru un consumator mediu, normal informat și suficient de atent și de avizat, iar comisionul perceput în baza lor reprezintă o contraprestație pentru un serviciu prestat de către pârâtă.

În privința clauzei cuprinse în art.8.4 din contract, instanța a considerat că nu are caracter abuziv, nefiind de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, întrucât declararea scadenței anticipate este consecința declarării scadenței anticipate a altor credite acordate cu aceeași bancă sau cu instituții financiare care fac parte din același grup, banca fiind îndreptățită să se asigure împotriva riscului ca datoria împrumutatului să se majoreze.

De altfel, din interpretarea per a contrario a dispozițiilor art.40 alin.4 lit. c din OUG nr.50/2010, s-a apreciat, rezultă că și în prezent este permisă declararea scadenței anticipate a creditului în cazul în care consumatorul nu și-a îndeplinit obligațiile conform altor contracte de credit încheiate cu același creditor.

Pe de altă parte, argumentul întemeiat pe lipsa compensațiilor și pentru reclamanți, nu a fost primit, clauza contestată neavând un astfel de obiect.

În sfârșit, susținerea că banca ar putea să declare scadența anticipată chiar și în cazul lipsei culpei împrumutaților, nu a fost primită, clauza contractuală având ca premisă declararea scadenței altor credite în condițiile legii, respectiv pentru neîndeplinirea culpabilă a obligațiilor.

În privința clauzei cuprinse în art.8.16 din contract, instanța a constatat că aceasta conține o declarație a împrumutaților în sensul că au citit, înțeles și acceptat clauzele contractuale și că acestea au fost negociate.

Nefiind vorba de o clauză care dă naștere unor drepturi sau obligații în favoarea/sarcina părților, instanța a apreciat că, ab initio, nu se poate vorbi despre un dezechilibru semnificativ între drepturi și obligații, în înțelesul art.4 alin.1 din Legea nr.193/2000.

Faptul că reclamanții nu au putut influența conținutul clauzei respective, s-a adăugat, nu este prin el însuși un argument pentru a o constata ca fiind abuzivă, această susținere fiind oricum valorificată cu prilejul analizei cerinței negocierii.

În privința clauzelor care îndreptățesc banca să perceapă o dobândă majorată, de 10% p.a., peste dobânda curentă, pentru plata cu întârziere a oricăror sume ce decurg din contract, instanța a apreciat că sunt de natură să creeze o dezechilibru semnificativ între drepturi și obligații, contrar cerințelor bunei credințe, înscriindu-se în ipoteza avută în vedere de art.1 lit. i din Anexa Legii nr.193/2000, potrivit căruia, sunt considerate abuzive acele prevederi care obligă consumatorul la plata unor sume disproporționat de mari în cazul neîndeplinirii obligațiilor contractuale de către acesta, comparativ cu pagubele suferite de profesionist.

Nu s-a putut reține incidența art.4 alin.6 din lege în acest caz întrucât dobânda majorată reglementată de clauza contestată nu reprezintă o componentă a prețului contractului, ca în cazul dobânzii curente, ci are natura unor daune interese disproporționat de mari prin raportare la paguba suferită de profesionist prin neplata la scadență a unor sume de bani, ce poate fi evaluată la nivelul dobânzii legale.

Cu privire la clauzele ce reglementează posibilitatea declarării scadenței anticipate a soldului creditului, pentru neîndeplinirea oricărei obligații a împrumutatului rezultând din contract, s-a reținut că deși pârâta pretinde că ar reprezenta transpunerea în materie a prevederilor art.1025 Codul civil, în realitate nu conțin nicio referire la insolvabilitatea împrumutatului sau la micșorarea garanțiilor acordate băncii.

În cazul de față, în temeiul clauzelor contestate, banca este îndreptățită să declare creditul scadent anticipat pentru neîndeplinirea oricărei obligații a împrumutatului rezultând din contract, nu doar pentru neîndeplinirea obligației de plată a ratelor de credit, ceea ce, în opinia tribunalului, în niciun caz, nu se poate considera o transpunere a dreptului comun în materie (chiar și în cazul rezilierii judiciare, neexecutarea trebuie să privească o obligație esențială), fiind evidentă disproporția semnificativă dintre drepturile și obligațiile părților, consumatorul fiind expus riscului de a-și vedea creditul scadent anticipat chiar și în cazul neexecutării unei obligații neesențiale și chiar atunci când nu este insolvabil, iar garanțiile acordate băncii nu au suferit modificări.

Pentru considerentele expuse, tribunalul a constatat că prevederile contractuale prevăzute la art.4.4, art.6.4, art.8.14 și art.8.15 din Contractul de facilitate de credit și de garanție nr.103693/07.02.2008 și art.8.3 din Condițiile generale de creditare, sunt abuzive, astfel încât acestea nu vor mai produce efecte asupra consumatorului, în mod retroactiv, fiind lovite de nulitate absolută, acțiunea fiind respinsă în rest, ca neîntemeiată (văzând și caracterul accesoriu al cererilor având ca obiect pretenții).

Deși culpa procesuală aparține reclamanților, în limita capetelor de cerere respinse, s-a indicat ca aceștia nu vor fi obligați la plata cheltuielilor de judecată către pârâte, în condițiile art.453 alin.2 Cod de procedură civilă, nefiind făcută dovada cheltuielilor, astfel cum impun dispozițiile art.452 Cod de procedură civilă.

S-a avut în vedere faptul că documentele justificative depuse de pârâte privesc un alt dosar decât cel de față, astfel încât cheltuielile nu pot fi puse în sarcina reclamanților, nefiind prilejuite de prezenta cauză.

Împotriva acestei soluții, în termenul legal, la datele de 29 decembrie 2015, respectiv 06.01.2016, au declarat apel ambele părți, cererile de apel fiind înregistrate pe rolul Curții de Apel București - Secția a VI-a Civilă la data de 18 ianuarie 2016.

Prin apelul declarat, apelanții - reclamanți au solicitat schimbarea, în parte, a hotărârii apelate în sensul admiterii și a capetelor de cerere privind constatarea ca nule absolut a următoarelor clauze abuzive cuprinse în: art.5.1. lit. b - comisionul de acordare; art.5.1 lit. c din Contractul de facilitate de credit și garanție nr.103693/07.02.2008, art.I.5.1. lit. c din actul Adițional nr.2 din data de 19.08.2011, art.II.5.1 lit. c din Actul Adițional nr.3 din data de 20.08.2012 care prevăd comisionul de administrare; art.II.5.1 lit. f din Actul Adițional nr.1 din data de 20.08.2010 la Contractul de facilitate de credit și garanție, art.I.5.1 lit. f din Actul adițional nr.2/19.08.2011 și art.II.5.1 lit. f din Actul adițional nr.3/20.08.2012 în care este prevăzut comisionul de reeșalonare; art.8.4 și art.8.6 din Contractul de facilitate de credit și garanție nr.103693/07/02/2008; obligarea pârâtelor în solidar, la restituirea sumelor achitate cu titlu de comision de acordare, administrare și reeșalonare, plus dobândă legală aferentă calculată începând cu data de 05.12.2014 și până la data plății efective.

În dezvoltarea motivelor de apel se arată că instanța de fond, prin refuzul de a analiza caracterul abuziv al acestor clauze, a încălcat dispozițiile Legii nr.193/2000, art.11 alin.1 și art.20 din Constituție, precum și prevederile Directivei 93/2013 și ale jurisprudenței CJUE.

Se subliniază că, în cauză, contractele încheiate sunt contracte de adeziune, clauzele fiind stabilite în mod unilateral de către bancă, posibilitățile de negociere fiind extrem de reduse sau lipsind cu desăvârșire.

Făcând referire la prevederile Legii nr.193/2000, ale Directivei 93/2013/CEE și ale jurisprudenței CJUE, apelanții reclamanți arată că orice clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale să poate fi controlată pentru aprecierea eventualului sau caracter abuziv.

Mai arată apelanții - reclamanți că instanța de fond, în mod greșit, a apreciat că aceste comisioane fac parte din prețul contractului, că sunt justificate de contraprestația băncii și că nu creează un dezechilibru între obligațiile părților contractante.

Se arată în acest sens că împrejurarea prin care clauza contestată a putut fi cunoscută de către reclamanți de la momentul încheierii contractului nu este suficientă pentru a înlătura lipsa negocierii, în condițiile în care aceștia nu au posibilitatea de a influența conținutul respectivei clauze.

Se mai adaugă, cu privire la comisionul de acordare, că reclamanții au plătit și comisionul de analiză, reclamanții achitând astfel toate spezele, iar banca neavând niciun risc, creându-se astfel disproporții vădite între drepturile și obligațiile celor două părți. Se subliniază, față de prevederile Legii nr.190/1999, că legiuitorul a dorit să limiteze doar în cazul creditelor ipotecare, cheltuielile ce pot fi reținute în sarcina clientului.

Referitor la comisionul de administrare se arată că din ansamblul actului adițional nr.3 la contract rezultă că ceea ce percepe pârâta cu titlu de comision de administrare ar fi în realitate un comision de risc.

În ceea ce privește comisionul de reeșalonare se arată că la momentul încheierii contractului acest comision nu exista, iar clauza nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, nefiind respectate cerințele bunei-credințe, echilibrului și transparenței.

Referitor la clauza prevăzută de art.8.4 din contract se arată că instanța de fond consideră în mod greșit că nu are caracter abuziv, raportându-se la OUG nr.50/2010, act normativ despre care recunoaște că nu este incidentă în cauză.

În fine, o ultimă critică vizează clauza prevăzută de art.8.16, în analiza căreia instanța de fond are o motivare contradictorie.

În drept au fost invocate prevederile art.466 și urm. C.pr.civ.

Cererea de apel este scutită de la plata taxei judiciare de timbru.

Prin apelul declarat, apelantele - pârâte au solicitat modificarea, în parte, a hotărârii apelate în sensul respingerii, integral, a cererii de chemare în judecată și obligarea intimaților-reclamanți la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea cauzei.

În dezvoltarea motivelor de apel se arată că instituția de credit și-a îndeplinit obligația de transparență și de a nu stipula clauze abuzive. Se afirmă că obligația de transparență a clauzelor contractuale nu trebuie interpretată ca o obligație de educare a consumatorilor cu privire la contractele ce urmează a fi încheiate. Nu trebuie confundată obligația de transparență cu o așa-zisă obligație a băncii de a fi avocatul consumatorului.

Mai adaugă apelantele - pârâte că atât legea nr.193/2000 cât și Directiva 93/13 nu reprezintă instrumente prin care se interzice încheierea de contracte tip, standard, cu clauze preformulate sau de adeziune.

Susțin apelantele - pârâte că prevederile prevăzute la art.4.4, art.6.4, art.8.14 și art.8.15 din contractul de credit și art.8.3 din condițiile generale nu sunt clauze abuzive, în sensul art.4 din Legea nr.193/2000.

Sub acest aspect apelantele - pârâte solicită instanței de apel să constate că prevederile art.4.4 și art.6.4 din contract referitoare la penalitățile de întârziere, fac parte din obiectul principal al contractului, acestea fiind enunțate în mod clar și neechivoc.

În subsidiar, în măsura în care se va aprecia că aceste prevederi nu fac parte din obiectul principal al contractului se solicită să se constate că aceste clauze reprezintă o aplicare a dispozițiilor legale în vigoare (art.1535 C.civ. și art.1 alin.1 din OG nr.13/2011), ce conduc la aceeași finalitate, respectiv excluderea clauzelor de la controlul privind domeniul clauzelor abuzive.

Se mai adaugă că nu se poate reține existența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, cât timp dobândă majorată reprezintă, în fapt, o clauza penală prin care părțile au evaluat anticipat eventualul prejudiciu pe care îl va suferi creditorul, în situația în care debitorul nu își îndeplinește obligațiile asumate.

În ceea ce privește cerința ca respectiva clauză să fie negociată, se subliniază că unitatea bancară a demarat demersurile de negociere, înaintând intimaților oferta de credit prin care se rezumau cele mai importante dispoziții contractuale referitoare la preț.

Referitor la prevederile art.8.14 și art.8.15 din contract și art.8.3 din condițiile generale se solicită să se observe că aceste clauze nu pot avea caracter abuziv de vreme ce chiar vechiul C.civ. și C.pr.civ. prevăd sancțiuni energice în cazul în care debitorul nestatornic nu își îndeplinește în mod corespunzător obligațiile contractuale, fiind decăzut din beneficiul termenului suspensiv sau al termenului de gratie.

Se mai arată instanței de apel că toate obligațiile asumate de intimații-reclamanți sunt obligații esențiale, în legătură cu utilizarea și rambursarea creditului, astfel încât este justificată sancțiunea prevăzuta de părți în contract, respectiv declararea scadenței anticipate a creditului, pentru neexecutarea oricărei obligații asumate.

O ultimă critică formulată de apelantele - pârâte privește respingerea cererii de obligare a reclamanților la plata cheltuielilor de judecată, arătându-se că atât factura cât și extrasul de cont fac referire la numărul de dosar de la Judecătoria Sectorului 6 București, instanță pe rolul căreia s-a înregistrat inițial cauza.

În drept au fost invocate prevederile art.466 și urm. C.pr.civ.

La data de 28 ianuarie 2016, prin serviciul Registratură, s-a depus la dosarul cauzei întâmpinarea formulată de apelanții - reclamanți față de apelul formulat de apelantele - pârâte, prin care s-a solicitat respingerea apelului declarat de pârâte.

În combaterea motivelor de apel formulate de pârâte se arată că acestea nu au făcut dovada că prin notificarea din data de 08.04.2009 s-ar fi adus la cunoștință reclamantului împrejurarea că drepturile ce decurg din contractul de credit ar fi fost cesionate unei alte părți.

Se mai adaugă că perceperea comisionului de acordare este nu numai abuzivă, ci și nelegală, având în vedere că profesionistul a încasat acest comision deși acest lucru este interzis potrivit art.15 din Legea nr.190/1999.

Apelanții - reclamanți afirmă că pârâtele aveau obligația de informare a reclamanților, că în cauză suntem în prezența unor contracte standard, preformulate, iar reclamanții nu au putut face vreo contraofertă băncii sau influența conținutul contractului de credit.

Referitor la acordarea cheltuielilor de judecată se arată că sunt incidente prevederile art.451 alin.2 și art.453 alin.2 teza I C.pr.civ.

În drept au fost invocate prevederile art.471 alin.5 C.pr.civ.

La data de 08 februarie 2016, prin serviciul Registratură, s-a depus la dosarul cauzei întâmpinarea formulată de apelantele - pârâte prin care s-a solicitat respingerea apelului declarat de apelanții - reclamanți ca nefondat și obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată.

În apărare apelantele - pârâte arată că toate clauzele referitoare la dobândă, comisioane precum și moneda în care s-a stabilit restituirea creditului sunt elemente care formează costul total al creditului. Acest cost, împreună cu marja de profit a băncii formează prețul contractului de credit, acesta din urmă reprezentând componenta esențiala a obiectului contractului de credit de consum.

Se mai adaugă că niciuna dintre clauzele atacate nu creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, aceste clauze, perfect legale fiind negociate și aduse la cunoștința reclamanților.

Referitor la comisionul de acordare se arată că atât timp cât legea a permis anterior intrării în vigoare a OUG nr.50/2010, iar ulterior a confirmat legalitatea acestor costuri, clauzele criticate nu pot fi considerate ca fiind abuzive.

Cu privire la clauzele care reglementează comisionul de administrare se arată că acestea au fost redactate în mod clar, prin exprimarea unui procent matematic a cărui valoare putea fi calculată chiar la momentul încheierii actului, iar acest comision nu poate reprezenta o dobândă mascată, întrucât cele două costuri sunt percepute din rațiuni diferite.

Mai adaugă apelantele - pârâte că face parte din obiectul principal la contractului comisionul de reeșalonare, care a fost achitat în baza unui serviciu suplimentar solicitat în mod expres de client.

Referitor la capătul de cerere prin care se solicită constatarea caracterului abuziv al clauzelor prevăzute de art.8.4 se arată că această clauză nu este de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Prevederile criticate nu pot fi considerate abuzive întrucât ele sunt permise de legislația aplicabilă în materie, neputând fi considerate de plano abuzive.

În fine, se arată cu privire la constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute în art.8.16 din contract că apelanții nu au fost obligați să semneze contractul de credit în această formă, însă, prin semnare, și-au însușit dispozițiile contractuale, inclusiv pe cea cu privire la declararea că au citit, înțeles și acceptat clauzele contractuale.

În drept au fost invocate prevederile art.471 și urm. și art.451 C.pr.civ.

În apel nu au fost administrate probe noi.

Analizând apelurile în raport de actele și lucrările dosarului, de criticile formulate și cu observarea prevederilor art.476 N.C.pr.civ., Curtea, constată următoarele:

Asupra apelului declarat de apelanții - reclamanți Hora Ciprian Florin și Hora Laura:

1. Criticile referitoare la greșita respingere a capătului de cerere privitor la constatarea caracterului abuziv al comisioanelor de acordare, administrare și reeșalonare prevăzute în contractul de credit și actele adiționale, nu vor fi primite.

Cu titlu preliminar Curtea constată că se impune a se analiza dacă aceste comisioane fac parte din obiectul principal al contractului pentru a se stabili dacă, în mod corect, au fost analizate de tribunal prin raportare la prevederile art.4 alin.6 din Legea nr.193/2000, ori dacă se impune analiza acestora prin prisma prevederilor art.4 alin.1 din Legea nr.193/2000, astfel cum au solicitat apelanții.

Potrivit art.4 alin.2 din Directiva 93/13/CE "Aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil";.

Această prevedere a fost transpusă în dreptul intern prin art.4 alin.6 din legea nr.193/2000, potrivit căruia evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului nici cu calitatea de-a satisface cerințele de preț și plată, pe de-o parte, și nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte. Singura condiție pe care legea o impune este ca aceste clauze să fie exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.

Pe cale de consecință, odată constatată încadrarea unei anumite clauze în cadrul obiectului principal al contractului, sunt excluse de la analiză condițiile prevăzute la art.4 alin.1 din legea nr.193/2000.

Totodată trebuie avută în vedere la stabilirea obiectului principal al contractului natura juridică specifică a contractului de credit, care se deosebește de contractul de împrumut (ce creează obligații doar în sarcina împrumutatului), constând în restituirea sumei împrumutate și a dobânzii aferente. Natura juridică a contractului de credit este una mult mai complexă întrucât nu se limitează doar la acordarea împrumutului și restituirea acestuia cu dobândă, obligații care, indiscutabil, fac parte din obiectul principal al contractului de credit, ci și la efectuarea unor alte prestații aflate în strânsă legătură cu acordarea creditului, astfel încât se poate considera și în privința acestora că au fost considerate ca fiind esențiale de către părți la încheierea contractului, astfel încât fac parte din obiectul principal al contractului.

Deși fac referire la exceptarea de la analiza caracterului abuziv al clauzei ce definește obiectul contractului, în condițiile în care sunt exprimate în mod clar și inteligibil, nici legea nr.193/2000 și nici Directiva 93/13 nu definesc noțiunea de "obiect al contractului";. Însă, în cauza Kasler (C-26/13), CJUE a oferit unele criterii de interpretare a acestei noțiuni care trebuie avute în vedere ținând seama de cerințele aplicării uniforme a dreptului Uniunii, în măsura în care termenii unei dispoziții de drept ale Uniunii (respectiv Directiva 93/13) care nu face nicio trimitere expresă la dreptul statelor membre în sensul de-a stabili domeniul de aplicare al acesteia trebuie să primească o interpretare autonomă și uniformă. În acest sens, CJUE a reținut că în fapt clauzele contractuale care se circumscriu noțiunii de "obiect principal al contractului";, în sensul acestei dispoziții, trebuie înțelese ca fiind cele care stabilesc prestațiile esențiale ale acestui contract și care, ca atare îl caracterizează.

Având în vedere susținerile din cererea de apel se poate deduce că apelanții - reclamanți apreciază că obiectul principal al contractului de credit este acordarea împrumutului și plata dobânzii, restul comisioanelor fiind accesorii, motiv pentru care nu pot fi incluse în obiectul principal al contractului. Cu toate acestea contractul de credit se caracterizează prin aceea că este un contract complex, astfel că nu se poate susține în mod rezonabil că acesta se limitează doar la acordarea împrumutului și restituirea acestuia cu dobândă, ci se referă și la efectuarea unor alte prestații aflate în strânsă legătură cu acordarea creditului.

Pe cale de consecință se apreciază că, în mod corect, a concluzionat tribunalul că și celelalte prestații care au strânsă legătură cu acordarea creditului fac parte din obiectul principal al contractului.

Atât comisionul de acordare cât și comisionul de administrare și cel de reeșalonare se încadrează în "obiectul principal al contractului"; putând fi calificate drept o prestație esențială stabilită în sarcina împrumutatului.

Dată fiind rațiunea perceperii acestora, respectiv pentru verificarea bonității clientului, a efectuării de operațiuni în scopul utilizării/rambursării creditului, și a reeșalonării creditului, la solicitarea clientului, cele trei tipuri de comisioane au fost percepute de către bancă fiind în strictă legătură cu acordarea, respectiv reeșalonarea creditului, astfel încât aceste prestații pot fi considerate în lumina caracterului complex al contractului de credit ca fiind esențiale astfel încât caracterizează contractul.

În ceea ce privește exceptarea de la analiza caracterului abuziv al clauzelor referitoare la raportul preț - calitate, contrar opiniei apelanților, Curtea apreciază că există din partea băncii o contraprestație atât pentru comisionul de acordare cât și pentru cel de administrare și cel de reeșalonare.

Simplul fapt că aceste comisioane nu sunt definite ca atare prin convenția de credit nu poate echivala cu lipsa unei contraprestații. Astfel, după cum rezultă chiar din denumire, comisionul de acordare vizează demersurile efectuate de bancă anterior încheierii creditului pentru verificarea bonității clientului, iar existența unui comision de analiză nu exclude de plano posibilitatea achitării și a unui comision de acordare. Potrivit contractului, comisionul de analiză, în cuantum de 100 lei, se achită la data depunerii cererii de credit, iar comisionul de acordare este de 2% din valoarea creditului plătibil la data semnării contractului sau cel mai târziu la data primei trageri. Astfel, atât valoarea cât și modul în care se percep aceste comisioane denotă servicii diferite, însă asupra contraprestației băncii în cazul comisionul de analiză, plătibil la depunerea cererii de creditare, instanța nu se poate pronunța, întrucât nu a fost investită cu o asemenea cerere.

Comisionul de administrare privește efectuarea de operațiuni de cont bancar de către creditor, în scopul utilizării creditului, urmărirea modului în care creditul este rambursat. În analiza comisionului de administrare nu se poate face abstracție de durata creditului, care se întinde pe o perioadă de 360 de luni, perioadă în care se pot efectua diverse operațiuni de cont care, în mod evident, implică o contraprestație din partea creditorului.

De asemenea, în cazul comisionului de reeșalonare, acesta este achitat ca urmare a unor servicii suplimentare solicitate de către apelanții - reclamanți, și anume modificarea contractului inițial de credit și garanție. Or, reeșalonarea creditului implică activități de cont, emiterea de noi grafice de rambursare, verificarea bonității clientului, activități ce reprezintă o contraprestație a băncii. În mod corect banca nu a perceput acest comision, încă de la încheierea contractului inițial de cred și garanție, ci numai la momentul la care reclamanții au solicitat reeșalonarea, comisionul fiind evidențiat în cele trei acte adiționale încheiate între părți, prin care, la solicitarea împrumutatului, s-au modificat costurile inițiale.

Nefondate sunt și criticile formulate de apelanții - reclamanți referitoare la caracterul "clar și inteligibil"; al clauzelor, prin care se arată că prin modul de redactare al clauzelor contractuale nu se asigură informarea completă și corectă a consumatorilor despre obligațiile asumate, limbajul folosit de bancă fiind neclar și echivoc.

În interpretarea prevederilor art.4 alin.2 din Directiva 93/13/CEE în cauza Kasler CJUE a mai stabilit că "Articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că, în ceea ce privește o clauză contractuală precum cea în discuție în litigiul principal, cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie redactată în mod clar și inteligibil trebuie înțeleasă ca impunând nu numai ca respectiva clauză să fie inteligibilă pentru consumator din punct de vedere gramatical, ci și ca contractul să expună în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului la care se referă clauza respectivă, astfel încât acest consumator să poată să evalueze, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl privește.";

Aplicând aceste reguli la litigiul de față se constată că în contractul de credit se menționează, în mod expres, că împrumutatul datorează un comision de acordare de 3.830,4 CHF, care se achită la data semnării contractului sau cel mai târziu la data primei tragerii, precum și un comision de administrare lunar de 0,15% plătibil începând cu a 13-a scadență. Procentul inițial stabilit pentru comisionul de administrare a fost păstrat și prin actele adiționale, acte prin care s-a indicat în mod expres și valoarea comisionului de reeșalonare - 0,7 % p.a. aplicabil la valoarea soldului.

În atare condiții Curtea, în acord cu tribunalul, apreciază că aceste trei clauze au fost exprimate într-un mod clar și inteligibil, astfel încât consumatorul a fost în măsură a cunoaște, chiar de la data încheierii contractului, întinderea obligației asumate.

Nu pot fi primite nici criticile apelanților în sensul că prevederea care vizează comisionul de acordare ar fi în contradicție cu prevederile Legii nr.190/1999 deoarece art.15 prevede că "în sarcina împrumutatului vor fi puse numai cheltuielile aferente întocmirii documentației de credit și constituirii ipotecii și altor garanții, după caz";. Astfel, solicitarea unei sume pentru demersurile efectuate de creditoare anterior încheierii creditului, pentru verificarea bonității clienților, se încadrează în noțiunea de cheltuieli aferente întocmirii documentației de credit, din moment ce această noțiune se referă, evident, la aspectele anterioare acordării creditului, în scopul acordării acestuia.

De asemenea, nu se poate susține, în mod întemeiat, că prin comisionul de administrare banca solicită, în realitate, un comision de risc, deoarece, în primul rând, comisionul de risc nu este prin el însuși un comision interzis de prevederile legale pentru a fi necesară deghizarea acestui comision prin intermediul unui alt comision. În al doilea rând, după cum s-a indicat mai sus instanța apreciază că în cauză suntem în prezența unui comision de administrare, prevăzut în contract cu respectarea dispozițiilor legale, astfel că nu se impune modificarea hotărârii tribunalului sub acest aspect.

2. Criticile referitoare la greșita respingere a capătului de cerere privitor la constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art.8.4 din contractul de credit și de garanție sunt fondate.

Potrivit acestei clauze creditorul are dreptul să declare exigibil anticipat creditul, fără îndeplinirea niciunei formalități, în cazul în care orice alte credite acordate de creditor sau de instituții financiare care fac parte din grupul creditorului, sunt declarate exigibile anticipat, în condițiile stabilite în respectivele contracte de credit.

Față de aspectele reținute mai sus (în analiza primei critici), Curtea constată că prevederea cuprinsă la art.8.4 din contractul de facilitate de credit și garanție nu face parte din obiectul principal al contractului, fiind o clauză cuprinsă într-un contract preformulat prin care se creează o situație defavorabilă consumatorului, care este suspus riscului declarării scadenței anticipate în situații care nu au legătură cu contractul de față.

Nu pot fi considerate drept clauze conforme cu drepturile conferite consumatorului, prevederile care permit băncii să declare scadența anticipată pentru nerespectarea de către împrumutat a unor clauze din alte convenții încheiate cu banca sau chiar cu alte societăți financiare aflate în grupul creditorului.

Susținerile apelantelor - pârâte în sensul că această clauză reia prevederile cuprinse în art.1025 C.civ. ori art.263 și 382 C.pr.civ. nu vor fi primite deoarece dispozițiile legale referitoare la condiția suspensivă ori acordarea termenului de grație, ori decăderea din acest termen nu au nicio legătură cu îndeplinirea obligațiilor rezultate dintr-un contract de credit.

În concluzie, sub acest aspect Curtea a apreciat întemeiat apelul declarat de către apelanții - reclamanți urmând a modifica sentința de fond în sensul constatării caracterului abuziv al clauzei cuprinse la art.8.4. din contractul de facilitate de credit și garanție nr.103693/07.02.2008 și constatării nulității absolute a acestei clauze.

2. Critica referitoare la greșita respingere a capătului de cerere privitor la constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art.8.16 din contractul de facilitate de credit și de garanție este nefondată.

Potrivit acestei clauze împrumutatul a declarat că a citit, înțeles și acceptat clauzele contractului, și că acestea au fost negociate cu CEI în conformitate cu prevederile Legii nr.193/2000.

Curtea constată că prin cererea de apel, apelanții - reclamanți, cu privire la această clauză, invocă o motivare contradictorie a tribunalului, critică ce nu poate fi primită.

Tribunalul a reținut că prevederile art.8.16 din contractul de facilitate de credit și garanție nu dau naștere la drepturi și obligații în sarcina părților, astfel că nu se poate vorbi de un dezechilibru contractual, iar faptul că reclamanții nu au putut influența conținutul clauzei nu este prin el însuși un argument pentru a constata clauza ca fiind abuzivă.

Considerentele tribunalului nu sunt contradictorii, ci doar explică faptul că o clauză nu poate fi considerată ca fiind abuzivă numai prin prisma faptului că este inclusă într-un contract nenegociat, ci trebuie să fie îndeplinite toate cele trei condiții impuse de art.4 alin.1 din Legea nr.193/2000.

Analizând mențiunile din cererea de chemare în judecată Curtea constată că apelanții - reclamanți nu au susținut și nici nu au încercat să dovedească în ce mod această clauză creează un dezechilibru între părțile contractante, limitându-se la a afirma că nu au participat la conceperea modelului de contract.

Or, în acord cu soluția tribunalului, Curtea reține că lipsa negocierii nu conduce la anularea clauzei în măsura în care nu se poate reține existența unui dezechilibru între drepturile și obligațiile părților.

Chiar dacă apelanții - reclamanți, prin semnarea contractului de facilitate de credit și garanție, și-au însușit și clauza contestată, nu se poate reține că aceștia au suferit o vătămare, odată ce toate criticile formulate prin cererea de chemare în judecată le-au fost analizate, fără a le fi opusă clauza prevăzută de la art.8.16 din contract.

În concluzie, Curtea nu a modificat soluția tribunalului în cazul clauzei prevăzută la art.8.16 din contract.

Asupra apelului declarat de apelantele - pârâte C I IFN SA și C E B NV:

1. Criticile referitoare la greșita constatare a caracterului abuziv al clauzelor prevăzute la art.4.4 și art.6.4 din contractul de credit, sunt fondate.

În dezvoltarea acestei critici apelantele - pârâte, invocă, cu titlu preliminar, că fac parte din obiectul principal al contractului cele două clauze a căror nulitate a fost constatată de către tribunal, motiv pentru care se impune a se analiza dacă se impune analiza acestor clauze în conformitate cu prevederile art.4 alin.1 sau cu prevederile art.4 alin.6 din Legea nr.193/2000.

Având în vedere considerentele arătate în analiza primului motiv de apel al apelanților - reclamanți, precum și statuările CJUE din cauza Kasler, dar și din cauza Matei, prin care se aduc explicații suplimentare referitoare la comisioanele ori prevederile care pot fi incluse în noțiunea de "obiect principal al contractului";, se apreciază că prevederile contractuale declarate nule de tribunal, care reglementează dobânda majorată în caz de întârziere la plată precum și punerea în întârziere a debitorului în caz de neexecutare a obligațiilor contractuale, nu fac parte din obiectul principal al contractului.

Contrar opiniei apelantelor - pârâte se impune a se verifica dacă aceste clauze respectă prevederile art.4 alin.1 din Legea nr.193/2000 potrivit cărora "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților";.

Referitor la condiția negocierii Curtea reține că negocierea presupune ocazia oferită destinatarului de a influența efectiv conținutul și numărul clauzelor. Apelantele - pârâte nu a făcut însă dovada schimbării/ modificării vreunei clauze din inițiativa destinatarului ofertei, respectiv a faptului că aceasta din urmă a avut și alte opțiuni decât cea de a adera în integralitate la clauza prestabilită sau de a o refuza tot în integralitate.

Opțiunea consumatorului de a încheia sau nu contractul nu înlătură caracterul său abuziv, întrucât art.4 din Legea nr.193/2000 nu impune condiția inexistenței unei opțiuni pentru alt comerciant care vinde produse ori prestează servicii similare. Ceea ce sancționează legea este că, în măsura în care consumatorul dorește să beneficieze de produsele sau serviciile unui anumit comerciant, trebuie să accepte, în bloc, condițiile generale practicate de acesta, materializate într-un contract cu clauzele prestabilite, unele dintre acestea fiind abuzive, sau să renunțe cu totul la a beneficia de respectivele produse sau servicii.

Această opțiune nu poate fi considerată mulțumitoare, întrucât legislația pentru protecția consumatorului urmărește să-l pună pe consumator în situația de a beneficia fără restricții de produsele sau serviciile oferite pe o anumită piață, fără a fi nevoit să accepte clauze care creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul său și contrar cerințelor bunei-credințe. De aceea, acceptarea de către debitor a clauzelor în discuție, nu înlătură nici aplicabilitatea art.4 din Legea nr.193/2000 și nici caracterul abuziv al clauzei.

În cazul contractului încheiat între părțile cauzei, în mod corect, s-a constatat că acesta este un contract de adeziune, întrucât clauzele nu au fost negociate direct cu consumatorul, ci au fost preformulate de către bancă, în condițiile generale de finanțare practicate de aceasta, ceea ce atrage incidența prevederilor Legii nr.193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori.

Faptul că debitorii au acceptat clauzele contractului prin semnare, nu înseamnă că nu se poate aprecia asupra caracterului abuziv al unor clauze. De asemenea, faptul că apelanții - reclamanți au acceptat și o clauză prin care se prevede în mod expres că au citit, înțeles și negociat contractul nu îi lipsește pe aceștia de posibilitatea de a contestat caracterul abuziv al clauzelor contractuale. Soluția contrară ar lipsi de control efectiv actele juridice încheiate cu comercianți, întrucât legitimitatea procesuală este recunoscută doar părților contractante, un consumator neputând ataca în justiție decât un act la încheierea căruia a luat parte.

De altfel, o astfel de interpretare contravine și jurisprudenței Curții Europene de Justiție, care a stabilit în cauza Murciano Quintero, că protecția recunoscută consumatorilor prin Directiva 93/13/CE presupune ca instanța națională să poată verifica din oficiu dacă o clauză a contractului dedus judecății are caracter abuziv. Curtea a statuat că: "În ce privește problema dacă o instanță învestită cu un litigiu decurgând dintr-un contract încheiat între un comerciant și un consumator poate verifica din oficiu în ce măsură clauzele cuprinse în acest contract au caracter abuziv, trebuie constatat că sistemul de protecție introdus prin directivă pornește de la premisa potrivit căreia consumatorul se află, din punctul de vedere al echilibrului contractual și al forței de a negocia, într-o poziție dezavantajoasă față de comerciant și deține un nivel mai scăzut de cunoștințe față de acesta, ceea ce duce la acceptarea unor clauze prestabilite de comerciant, fără posibilitatea de a influența conținutul acestora";.

Împrejurarea că debitorul are studii superioare sau cunoștințe de specialitate juridică sau chiar economică, nu constituie, în sine, un motiv de a considera că nu are calitatea de consumator și ar fi lipsit de protecția instituită de Legea 193/2000, din moment ce acesta a acționat în afara activității sale profesionale (pârâtele nu au invocat și dovedit contrariul), respectându-se prevederile art.2 alin.1 din Legea 193/2000. Iar faptul că în concret consumatorul a putut înțelege conținutul clauzelor contractului, dată fiind profesia sa, nu poate determina lipsa de incidență a prevederilor Legii nr.193/2000.

A valida un astfel de raționament, ar echivala cu lipsirea, în mare parte, de aplicabilitate a dispozițiilor acestui act normativ, în condițiile în care, prin edictarea sa, legiuitorul a urmărit să protejeze tocmai consumatorii care deja au încheiat contracte ce ar putea conține clauze abuzive. Codul civil consacră principiul libertății contractuale, dar art.969 C.civ. conferă putere de lege doar convențiilor legal făcute, Legea nr.193/2000 reglementând tocmai situații în care clauze contractuale consimțite de parte prin asumarea contractului nu au caracter legal, fiind considerate abuzive.

În concluzie, în acord cu susținerea apelanților - reclamanți, Curtea reține caracterul ne-negociat al clauzelor constatate de tribunal ca a fi abuzive, însă atrage atenția asupra faptului că simpla constatare a lipsei caracterului negociat al contractului nu conduce de plano la constatarea caracterului abuziv al clauzelor contestate.

Verificând îndeplinirea condiției existenței unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, Curtea constată că prevederile art.4.4 și art.6.4 din contractul de facilitate de credit și garanție nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

În dovedirea caracterului abuziv al clauzelor, reclamanții au invocat caracterul disproporționat al penalizării în cazul întârzierii la plată precum și faptul că nu există o sancțiune corelativă și în cazul în care banca nu își execută propriile obligații.

Curtea constată că prevederile criticate, pe de o parte, stabilesc faptul că debitorii sunt de drept în întârziere în cazul în care nu își execută obligațiile contractuale, iar pe de altă parte, reprezintă, în fapt, o evaluare convențională a prejudiciului suferit de bancă în cazul în care apelanții - reclamanți nu își achită obligațiile de plată la scadență.

Faptul că prin contract, în caz de neachitare la termen a obligațiilor apelanții pot plăti o dobândă majorată (penalizatoare) nu atrage de plano constatarea unui dezechilibru între drepturile și obligațiile părților. De asemenea, faptul că în contract nu este prevăzut și un comision de penalizare și în ipoteza în care banca nu își îndeplinește obligațiile este justificată se faptul că acest comision se aplică numai în situația în care împrumutații nu achită la scadentă ratele nu și în situația neîndeplinirii altor obligații. De altfel, acest comision este un procent din suma datorată. Cum banca nu are obligația de a achita reclamanților succesiv sume de bani, este firesc să nu fie stipulat un asemenea comision de penalizare în sarcina băncii. Obligația bănească a băncii constă în punerea la dispoziția împrumutatului a sumei de bani, iar această obligație se execută imediat după încheierea contractului, banca nemaiavând alte obligații pecuniare, ulterioare, în raport de care să se prevadă o dobândă sau un comision penalizator.

În sensul acestei soluții, se mai reține și că Directiva Parlamentului European și a Consiliului privind contractele de credit pentru consumatori permite inserarea în contractele de credit a dobânzii penalizatoare.

În concluzie, Curtea a modificat soluția tribunalului în sensul că va respinge capătul de cerere prin care se solicită constatarea caracterului abuziv al clauzelor prevăzute la art.4.4 și art.64. din contractul de facilitate de credit și garanție nr.103690/07.02.2008.

2. Criticile referitoare la greșita constatare a caracterului abuziv al clauzelor prevăzute la art.8.14 și art.8.15 din contractul de facilitate de credit și garanție și art.8.3 din condițiile generale de creditate, sunt, de asemenea, fondate.

Se reține că potrivit art.8.14 din contractul de credit debitorul renunță la beneficiul termenului, astfel că CEI își rezervă dreptul de a declara scadența anticipată în cazul neîndeplinirii oricărei obligații, la termenele și condițiile prevăzute în contract, art.8.15 definește cazul de culpă, iar art.8.3 din condițiile generale de creditare, anexă la contractul de facilitate de credit și garanție, menționează, de asemenea, posibilitatea CEI de a declara scadența anticipată în cazul în care nu se respectă obligațiile contractuale.

Având în vedere considerentele de mai sus, Curtea constată că dispozițiile art.8.14 și art.8.15 din contractul de facilitate de credit și garanție și art.8.3 din condițiile generale de creditate nu fac parte din obiectul principal al contractului și sunt prevederi incluse într-un contract ne-negociat cu consumatorul.

Cu toate acestea Curtea constată, și în acest caz, că prevederile contractuale contestate nu creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanții susțin că aceste clauze permit comerciantului să stabilească unilateral momentul scadenței anticipate, inclusiv în situații care ar excede culpei împrumutaților.

În dezacord cu susținerile apelanților - reclamanți Curtea reiterează considerentele de mai sus potrivit cărora contractul de credit este un contract complex, care nu se limitează doar la acordarea împrumutului și restituirea acestuia cu dobândă, ci vizează și la efectuarea unor alte prestații aflate în strânsă legătură cu acordarea creditului. Neîndeplinirea obligațiilor contractuale, astfel cum a fost definit drept caz de culpă, poate atrage scadența anticipată a creditului, la momentul nerespectării obligațiilor asumate. O asemenea interpretare nu echivalează cu dreptul băncii de a stabili unilateral momentul scadenței, iar în cazul în care banca ar utiliza în mod abuziv dreptul conferit prin contract, reclamanții au la îndemână contestația la executare pentru a cere sancționarea atitudinii abuzive a băncii.

Contractul de credit stabilește în mod expres o serie de obligații în sarcina împrumutatului, iar acesta prin simpla lecturare a convenției poate înțelege cu ușurință care este sancțiunea care intervine în caz de culpă contractuală.

Curtea mai notează că respectivele clauze care dau dreptul băncii să declare creditul scadent anticipat au fost redactate în mod clar, au fost aduse la cunoștința împrumutatului la momentul încheierii contractului astfel că nu se poate reține nici un argument care să conducă la calificarea clauzelor ca a fi abuzive.

Totodată, Curtea reamintește că a amendat prevederea contractuală care permite băncii să declare scadența anticipată în cazul nerespectării obligațiilor asumate de consumator printr-un alt contract.

3. Critica referitoare la greșita respingere a cererii de acordarea a cheltuielilor de judecată, nu este fondată.

Apelantele - pârâte susțin că factura fiscală și extrasul de cont depusă la dosarul tribunalului se referă la numărul de dosar de la Judecătoria Sectorului 6 București, instanță pe rolul căreia a fost înregistrat inițial dosarul.

O asemenea critică nu poate fi primită deoarece acțiunea a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 București sub nr.23243/303/2014, iar în factura fiscală nr.FF15-398 se menționează că a fost emisă pentru asistență și reprezentare în dosarul nr.10299/303/2015 - JS6 CEI contra G.A. Aceleași mențiuni referitoare la dosarul nr.10299/303/2015 privind-o pe G.A. se regăsesc și în extrasul de cont.

În atare condiții rezultă. în mod clar că dovada cheltuielilor de judecată prezentate în fața instanței de fond privesc un alt dosar.

Potrivit art.452 C.pr.civ. partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului, prevedere legală, prin raportare la care, în mod corect, tribunalul a respins cererea pârâtelor de acordare a cheltuielilor de judecată.

Având în vedere toate considerentele prezentate mai sus, cu observarea prevederilor art.480 alin.2 C.pr.civ., Curtea a admis ambele apeluri și a schimbat în parte sentința civilă atacată în sensul că a admis în parte cererea de chemare în judecată și a constatat nulitatea absolută a clauzei cuprinse la art.8.4 din contractul de facilitate de credit și garanție nr.103693/07.02.2008, a respins în rest cererea de chemare în judecată. Totodată au fost menținute dispozițiile tribunalului referitoare la respingerea cererii pârâtelor de obligare a reclamanților la plata cheltuielilor de judecată.

Față de soluția pronunțată de instanța de apel, constatând că nu se poate reține culpa procesuală a apelanților - reclamanți odată ce au fost admise ambele căi de atac promovate, în temeiul art.453 C.pr.civ., Curtea a respins cererea apelantelor - pârâte de obligare a apelanților - reclamanți la plata cheltuielilor de judecată.

← Litigii cu profesioniştii - pretenţii . Jurisprudență		Nsolvenţă – procedură civilă. încălcarea principiului... →

Litigii cu profesioniştii - nulitate act juridic.

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre Litigii cu profesioniştii - nulitate act juridic.