Conflict negativ de competenţă-litigii cu profesionişti. cerere de valoare redusă. conflict de competenţă. respingerea sesizării privind soluţionarea conflictului negativ de competenţă. inadmisibilitate.
| Comentarii |
|
Curtea de Apel BUCUREŞTI Decizie nr. 1200 din data de 27.06.2017
.Domeniu: Conflict negativ de competență-Litigii cu profesioniști. Cerere de valoare redusă. Conflict de competență. Respingerea sesizării privind soluționarea conflictului negativ de competență. Inadmisibilitate.
Cum, în speță, nu se regăsește ipoteza avută în vedere de textul art.133 pct.2 NCPC si anume, două sau mai multe instanțe sesizate cu aceeași cauză să-și fi declinat reciproc competența sau, în cazul declinărilor succesive, dacă ultima instanță învestită și-a declinat, la rândul său, competența în favoarea uneia dintre instanțele care anterior s-au declarat competente, pentru a fi în prezența conflictului negativ de competență , astfel cum este definit în art. 133 pct. 2 NCPC, astfel ca sesizarea Curții de Apel București privind soluționarea conflictului negativ de competență este inadmisibilă.
-art. 133, art. 135, art. 1025 și urm. din Noul Cod procedură civilă
(CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A VI-A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 1200 din 27.06.2017)
Prin sentința civilă nr.3439/14 noiembrie 2016 pronunțata de Judecătoria Alexandria, s-a admis în parte cererea având ca obiect cerere de valoare redusă, formulată de reclamanta Î.I. L.P. în contradictoriu cu pârâții P.V. și C. .A.
A obligat pârâții să plătească reclamantei, în solidar, suma de 822 lei reprezentând contravaloare debit principal.
S-a respins capătul de cerere privind plata penalităților de întârziere ca neîntemeiat.
S-a admis în parte capătul de cerere privind acordarea cheltuielilor de judecată
A obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 250 lei cu titlu de cheltuieli de judecată (50 lei taxă judiciară de timbru și 200 lei onorariu avocat).
Analizând înscrisurile depuse la dosar, instanța a reținut următoarele:
Reclamanta invocă o creanță principală în valoare de 822 lei reprezentând contravaloarea mărfurilor livrate pârâților.
În dovedirea pretențiilor sale reclamanta a atașat contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. 34/04.12.2012 (filele 4-5) semnat de către pârâți, precum și factura fiscală D 1313/14.10.2015 (fila 7).
Pe de altă, parte, instanța constată că factura a fost emisă în temeiul relațiilor comerciale contractuale, derulate între părți.
Conform art. 289 alin. 2 Cod procedură civilă, "; Dacă legea nu dispune altfel, biletele, tichetele și alte asemenea documente, utilizate cu ocazia încheierii unor acte juridice sau care încorporează dreptul la anumite prestații, au forța probantă a înscrisurilor sub semnătură privată, chiar dacă nu sunt semnate.";
Din cuprinsul facturilor emise de reclamantă, acestea fiind documente utilizate în mod obișnuit în ocazia încheierii unor act juridice, rezultă atât existența unui temei de natură contractuală ce a stat la baza întocmirii acestora, cât și executarea propriilor obligații, din partea reclamantei. De asemenea, acceptarea facturii poate fi expresă, prin semnare de către reprezentantul societății destinatare, sau tacită, printr-o manifestare neechivocă în acest sens. Factura fiscală a fost însușită de către pârât, prin plata unei câtimi din debit, de 660 lei, iar aceasta se coroborează cu faptul că pârâtul nu au administrat vreo dovadă în sensul achitării datoriei restante sau în sensul stingerii acesteia într-un alt mod admis de lege.
Mai mult, față de dispozițiile art. 255 alin. 2 Cod procedură civilă, instanța constată faptul că existența și întinderea creanței din cererea de chemare în judecată nu au fost contestate de către pârât, prin lipsa formulării oricăror apărări în cauza de față.
În drept, pe fondul cauzei, conform art. 1516 Cod civil, ";(1) Creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă și la timp a obligației.
(2) Atunci când, fără justificare, debitorul nu își execută obligația și se află în întârziere, creditorul poate, la alegerea sa și fără a pierde dreptul la daune-interese, dacă i se cuvin:
1. să ceară sau, după caz, să treacă la executarea silită a obligației.";
De asemenea, conform art. 1350 Cod civil, "; (1) Orice persoană trebuie să își execute obligațiile pe care le-a contractat.
(2) Atunci când, fără justificare, nu își îndeplinește această îndatorire, ea este răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte părți și este obligată să repare acest prejudiciu, în condițiile legii.";
Iar conform art. 1548 Cod civil, "; Culpa debitorului unei obligații contractuale se prezumă prin simplul fapt al neexecutării.";
Astfel cum rezultă din art. 662 alin 2 Cod procedură civilă, o creanță este certă atunci când existența ei neîndoielnică rezultă din însuși înscrisul constatator semnat de părți. Potrivit art. 662 alin 3 Cod procedură civilă, creanța este lichidă atunci când obiectul ei este determinat sau când titlul executoriu conține elementele care permit stabilirea lui. Totodată, potrivit art. 662 alin. 3 Cod procedură civilă, o creanță este exigibilă dacă obligația debitorului este ajunsă la scadență sau acesta este decăzut din beneficiul termenului de plată.
În cauza de față instanța constată îndeplinite condițiile răspunderii civile contractuale, având în vedere că a fost dovedită existența raportului juridic dintre părți, că una dintre acestea și-a executat obligația, iar cealaltă nu a depus dovada achitării prețului.
Pentru aceste motive, instanța a admis cererea reclamantei și a obligat pârâții la plata, către reclamantă, a sumei de 822 lei, reprezentând contravaloare debit principal, în solidar. Cu privire la caracterul solidar al obligației ce urmează a fi executată, acesta rezultă în mod expres din convenția părților, conform art. 1445 Cod civil.
În schimb, în privința penalităților de întârziere solicitate de către reclamantă, instanța apreciază că, deși contractul de prestări servicii a fost asumat în integralitate prin semnătură de către debitor, nu se poate face abstracție de faptul că acesta reprezintă contracte de adeziune, cu clauze preformulate de către creditoare, ceea ce atrage incidența Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori.
Conform art. 4 alin. (1) din acest act normativ, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Astfel, instanța constată că art. II.1 din contract reglementează dreptul prestatorului de a percepe penalități de întârziere, în cuantum de 0,25%, pentru fiecare zi de întârziere cu titlu de daune moratorii până la plata întregii sume, fără ca o clauză penală similară să fie stipulată în favoarea consumatorului, în cazul în care prestatorul nu își îndeplinește el însuși, în termenul contractual stabilit, propriile obligații. De aceea, trebuie avute în vedere mențiunile cuprinse la litera i) din lista exemplificativă a clauzelor abuzive, care se referă la plata unor sume disproporționat de mari în cazul neîndeplinirii obligațiilor contractuale asumate de către consumator, în raport cu pagubele suferite de către comerciant, dar și cele prevăzute la litera r), care se referă la permisiunea pentru comerciant de a obține unele sume de bani de la consumator, în cazul neexecutării sau finalizării contractului de către acesta din urmă, fără a prevedea existența compensațiilor în sumă echivalentă și pentru consumator, în cazul neexecutării contractului de către comerciant.
În această perioadă, nivelul dobânzii de referință a BNR poate fi considerat un indicator pentru stabilirea cuantumului uzual al prejudiciului cauzat pentru neexecutarea la termen a unei obligații bănești.
Astfel, se observă că penalitatea impusă de creditoare se află într-o disproporție evidentă cu orice prejudiciu ce ar putea fi în mod rezonabil presupus.
Această disproporție creează dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar cerințelor bunei-credințe și în detrimentul consumatorului.
Deși contractul din care izvorăsc pretențiile creditoarei este un act de comerț unilateral fiind supus legii comerciale, cu specific al raporturilor juridice, aceasta a determinat adoptarea unei legislații speciale, cu caracter imperativ, menită să protejeze interesele consumatorilor.
Nerespectarea dispozițiilor imperative, de ordine publică, ale art. 4 din Legea nr.193/2000, atrage nulitatea absolută parțială a clauzei penale abuzive, până la o limită ce poate fi apreciată ca rezonabilă în raport cu prejudiciul cauzat.
Având în vedere că legea a fost adoptată pentru a transpune în dreptul intern Directiva Comunității Europene nr.93/13, privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, iar România și-a asumat obligația transpunerii și aplicării efective, în raporturile între particulari, a legislației comunitare, numai o interpretare care să asigure o eficacitate reală a interdicției stipulării unor clauze abuzive în contracte încheiate între comercianți și consumatori poate asigura atingerea scopului urmărit de legiuitor, și anume acela de a descuraja stipularea unor clauze dezavantajoase pentru consumator, în cuprinsul unor "condiții generale"; impuse acestora.
În acest sens, Curtea Europeană de Justiție a decis că protecția recunoscută consumatorilor prin Directiva nr. 93/13, presupune ca instanța națională să poată verifica, din oficiu, dacă o clauză a contractului dedus judecății are caracter abuziv (cauza Murciano Quintero,C-240/98).
Curtea a statuat că "o instanță investită cu un litigiu decurgând dintr-un contract încheiat între un comerciant și un consumator, poate verifica, din oficiu, în ce măsură clauzele cuprinse în acest contract au caracter abuziv";.
Se observă astfel că sistemul de protecție introdus prin directivă pornește de la premisa potrivit căreia consumatorul se află, din punct de vedere al echilibrului contractual și al forței de a o negocia, într-o poziție dezavantajoasă față de comerciant și deține un nivel mai scăzut de cunoștințe față de acesta, ceea ce duce la acceptarea unor clauze prestabilite de comerciant, fără posibilitatea de a influența conținutul acestora. Având în vedere acest aspect, instanța va respinge apărarea reclamantei, în sensul că a existat o negociere directă a clauzelor abuzive analizate.
De aceea, "acordul debitorului";, în sensul că a înțeles și a acceptat "condițiile generale"; ale prestatorului de servicii, nu înlătură aplicabilitatea art.4 din Legea nr.193/2000 și nici caracterul abuziv al clauzei, pentru motivele expuse mai sus.
Prin urmare, instanta a respins ca neîntemeiat acest capăt de cerere.
Astfel, a admis în parte cererea formulată de reclamantă, obligându-i pe pârâți, în solidar, să plătească reclamantei suma de 822 lei reprezentând contravaloare debit principal.
Potrivit dispozițiilor art. 453 C.proc.civ., cheltuielile de judecată efectuate de reclamantă vor fi suportate pârâți în temeiul culpei procesuale.
În cazul de față, se poate observa că în mod greșit a fost calculată taxa de timbru la cuantumul de 200 lei, deși, conform art. 6 alin. 1 din OUG 80/2013, acesta este de 50 lei (inclusiv prin raportare la suma totală solicitată de reclamantă-1602 lei). În consecință, instanța va obliga pârâtul doar la plata sumei de 50 lei, întrucât, pentru diferența de 150 lei, nu se află în culpă procesuală. De asemenea, pârâtul a fost obligat și plata sumei de 200 lei, onorariu avocat, după cum rezultă din cuprinsul chitanței atașate la dosarul cauzei (fila 11).
Împotriva sentinței civile sus menționate a declarat apel Î.I. L.P. solicitând admiterea apelului și în principal anularea sentinței apelate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței competente iar în subsidiar schimbarea în parte a sentinței apelate în sensul obligării pârâților în solidar la plata sumelor cu titlu de penalități de întârziere.
Prin decizia civilă nr. 353/10 mai 2017 pronunțata de Tribunalul Teleorman - Sectia Civilă, s-a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă Î.I. L.P. în contradictoriu cu intimații-pârâți P.V., și C.A.. S-a anulat sentința atacată.
A admis excepția necompetenței teritoriale invocate de către reclamantă.
A declinat cauza în favoarea Judecătoriei sectorului 4 București.
A constatat conflictul negativ de competență ivit între Judecătoria Alexandria și Judecătoria sectorului 4 București.
A trimis cauza Curții de Apel București secția civilă pentru soluționarea conflictului.
Pentru a pronunța această decizie, tribunalul a reținut următoarele:
Tribunalul apreciază că instanța de fond trebuia să admită excepția necompetenței teritoriale invocată de către apelanta-reclamantă întrucât sunt incidente dispozițiile art. 126 alin. 2 C.pr.civ.
Potrivit art. 121 C.pr.civ. cererile formulate de un profesionist împotriva unui consumator pot fi introduse numai la instanța domiciliului consumatorului. Dispozițiile art. 126 alin. (2) rămân aplicabile.
Conform art. 126 alin. 2 C.pr.civ. în litigiile din materia protecției drepturilor consumatorilor, precum și în alte cazuri prevăzute de lege, părțile pot conveni alegerea instanței competente, numai după nașterea dreptului la despăgubire. Orice convenție contrară este considerată ca nescrisă.
Actul adițional încheiat între părți în data de 30.12.2013 (f.6 dosar fond) prin care a fost stabilită competența în favoarea Judecătoriei Sector 4 București a fost încheiat după nașterea dreptului la despăgubiri întrucât expiraseră deja termenele de plată din contractul inițial ce fuseseră stabilite la data de 30.10.2013 (f.4 verso dosar fond), astfel încât sunt aplicabile pe deplin dispozițiile art. 126 alin. 2 C.pr.civ.
În opinia tribunalului, clauza atributivă de competență nu poate fi considerată o clauză abuzivă astfel încât să fie lipsită de efecte întrucât nu sunt îndeplinite condițiile legale pentru a fi reținută o asemenea concluzie.
În acord cu dispozițiile art. 4 și urm. din Legea nr. 193/2000, pentru analiza caracterului abuziv al unei clauze contractule instanța trebuie să verifice dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții:
1. clauza contractuală în litigiu să nu fi fost negociată direct cu consumatorul;
2. clauza nu este exprimată într-un limbaj clar și ușor inteligibil;
3. clauza creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților;
4. dezechilibrul creat este în detrimentul consumatorului, nefiind respectată cerința bunei credințe.
Tribunalul consideră că nu sunt îndeplinite a doua și a treia condiție din cele enumerate, referitoare la limbajul în care a fost formulată clauza și dezechilibrul semnificativ dintre drepturile și obligațiile părților.
1. Lipsa caracterului neclar și greu intelegibil al clauzei
Din simpla lecturare a clauzei nr. 2 a actului adițilonal (f.6 dosar fond) tribunalul reține că limbajul folosit în enunțarea clauzei de alegere a competenței este unul clar, concis și ușor inteligibil pentru orice persoană rezonabilă și cu un nivel mediu de pregătire și de interes.
În acest sens, tribunalul constată că modalitatea de formulare a clauzei nu conținea termeni specifici și extrem de tehnici ci, într-un limbaj comun pentru un consumator rezonabil, prevede că orice litigiu în legătură cu contractul va fi soluționate de Judecătoria Sector 4 București.
Ținând seama de principiile jurisprudențiale stabilite în legătură cu noțiunea de ";limbaj clar și inteligibil"; ale CJUE în cauza Kasler, tribunalul reține caracterul inteligibil al clauzei nu numai pe plan formal și gramatical ci, dimpotrivă, clauza analizată exprimă în mod transparent mecanismul de funcționare al acestei clauze și consecințele care rezultă din aceasta.
Astfel, orice consumator cu un nivel mediu de atenție, informare și interes putea găsi în clauza în discuție, la o simplă lecturare, criterii clare și inteligibile pe baza cărora să poată prevedea faptul că orice litigiu în legătură cu contractul încheiat urma să fie soluționat de Judecătoria Sector 4 București.
2. Lipsa dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Așa cum s-a stabilit în jurisprudența CJUE, ";în scopul aprecierii existenței eventuale a unui dezechilibru semnificativ trebuie să se țină seama de natura bunului sau a serviciului care face obiectul contractului, raportat la toate circumstanțele care au însoțit încheierea acestui contract, precum și la toate celelalte clauze ale acestuia."; (Cauza Constructora Principado SA, C 226/12).
În privința condițiilor privind dezechilibrul contractual în detrimentul consumatorului, tribunalul consideră că acesta presupune alterarea armoniei contractuale care este dată, în special, de echivalența și reciprocitatea drepturilor și obligațiilor contractuale.
În aceste condiții, instanța apreciază că simpla inserare a unei clauze atributive de competență nu este suficientă în cauză pentru a se genera dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Desigur că alegerea unei competențe teritoriale a unei instanțe care nu cuprinde în circumscripția sa domiciliul consumatorului poate determina acestuia unele inconveniente, însă aceste neajunsuri nu pot fi considerate atât de grave încât să genereze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Drepturile și obligațiile contractuale ale părților nu sunt afectate în nici un fel de clauza de alegere de competență și, în orice caz, trebuie observat că instanța asupra competenței căreia s-a convenit nu este cea de la sediul reclamantei.
În aceste condiții, instanța consideră că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de lege pentru a fi considerată abuzivă clauza de alegere a competenței din actul adițional încheiat între părți la data de 30.12.2013.
Simpla lipsă de interes sau diligență a consumatorilor care nu lecturează contractele pe care le semnează nu poate constitui întotdeauna un temei pentru invocarea cu succes a caracterului abuziv al clauzelor contractuale.
Pentru aceste considerente, tribunalul, în temeiul art. 480 C.pr.civ., a admis apelul, a anulat sentința atacată, a admis excepția necompetenței materiale invocată de reclamantă și a declinat cauza în favoarea Judecătoriei Sector 4 București.
În temeiul art. 133 alin. 1 pct. 3 și 135 C.pr.civ., tribunalul a constatat conflictul negativ de competență ivit între Judecătoria Alexandria și Judecătoria Sectorului 4 București și a trimis cauza Curții de apel București secția civilă, pentru soluționarea conflictului.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Bucuresti și repartizată aleatoriu Secției a VI-a Civilă, sub nr. 4568/2/2017.
Asupra cererii de sesizare cu soluționarea conflictului de competență, Curtea constată următoarele:
Potrivit art. 133 NCPC, Există conflict de competență:
1. când două sau mai multe instanțe se declară deopotrivă competente să judece același proces;
2. când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces sau, în cazul declinărilor succesive, dacă ultima instanță învestită își declină la rândul său competența în favoarea uneia dintre instanțele care anterior s-au declarat necompetente.
Conflictul negativ de competență are loc atunci cand două sau mai multe instanțe sesizate cu aceeași cauză și-au declinat reciproc competența sau, în cazul declinărilor succesive, dacă ultima instanță învestită își declină, la rândul său, competența în favoarea uneia dintre instanțele care anterior s-au declarat competente.
Or, în speță, se constată că Judecătoria Alexandria, a soluționat pe fond litigiul cu care a fost învestita, prin SENTINȚA CIVILĂ nr. 3439/14 noiembrie 2016, in sensul admiterii în parte a cererii, având ca obiect cerere de valoare redusă, formulată de reclamanta Î.I. Lazăr Petrișor în contradictoriu cu pârâții Popescu Valentin și Cernat Alexandru.
Iar prin DECIZIA CIVILĂ nr. 353/10 mai 2017 pronunțata de TRIBUNALUL TELEORMAN - Secția civilă, s-a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă Î.I. L.P. în contradictoriu cu intimații-pârâți P.V., și C.A., constatand ca instanța de fond trebuia să admită excepția necompetenței teritoriale invocată de către apelanta-reclamantă întrucât sunt incidente dispozițiile art. 126 alin. 2 C.pr.civ.
In consecintă, urmare admiterii apelului, tribunalul a anulat sentința atacată, a admis excepția necompetenței teritoriale invocate de către reclamantă, a declinat cauza în favoarea Judecătoriei sectorului 4 București și a constatat conflictul negativ de competență ivit între Judecătoria Alexandria și Judecătoria sectorului 4 București. A trimis cauza Curții de Apel București secția civilă pentru soluționarea conflictului.
Prin urmare, raportat la hotărârile judecătorești pronunțate, se constată că, in speță, instanțele învestite cu soluționarea pricinii, Judecatoria Alexandria a soluționat, pe fond, cauza, iar Tribunalul Teleorman a soluționat apelul formulat împotriva sentinței judecătoriei.
Ca atare, în speță, nu se regăsește ipoteza avută în vedere de textul art.133 pct.2 NCPC si anume, două sau mai multe instanțe sesizate cu aceeași cauză să-și fi declinat reciproc competența sau, în cazul declinărilor succesive, dacă ultima instanță învestită și-a declinat, la rândul său, competența în favoarea uneia dintre instanțele care anterior s-au declarat competente, pentru a fi în prezența conflictului negativ de competență , astfel cum este definit în art. 133 pct. 2 NCPC.
In consecință, constatand că, în cauză, nu s-a ivit un conflict negativ de competență, întrucât nu s-au consemnat declinări reciproce sau succesive de competență, a căror rezolvare să se facă în condițiile art. 135 NCPC, Curtea a respins sesizarea Curții de Apel București privind soluționarea conflictului negativ de competență ivit între Judecătoria Alexandria și Judecătoria Sectorului 4 București, constatat prin Decizia civilă nr. 353 din 10.05.2017 pronunțată de Tribunalul Teleorman - Secția Civilă, în dosarul nr.44078/4/2015, în cauza având ca obiect apelul declarat de apelantul Î.I. L.P., împotriva sentinței civile nr. 3439 din 14.11.2016 și a încheierii din 06.06.2016 pronunțate de Judecătoria Alexandria, în dosarul nr. 44078/4/2015, în contradictoriu cu intimații P.V. și C.A., ca inadmisibilă.
A trimis dosarul la Tribunalul Teleorman - Secția Civilă, care a solicitat regulatorul de competență.
| ← Drepturi patrimoniale ale titularului unui brevet de invenţie,... | Litigiu de muncă. data naşterii drepturilor salariale şi data... → |
|---|
