Constatare nulitate contracte de vânzare-cumpărare imobile construcţii pentru care existau notificări de restituire

În rejudecarea unei cauze după casarea cu trimitere nu se poate primi o cerere de modificare a acţiunii, greşit apreciată ca întrunind condiţiile art. 132 alin. (2) C.proc.civ., pentru că s-ar încălca dispoziţiile art. 315 C.proc.civ. Verificarea legalităţii unor acte de dispoziţie vizând imobile pentru care s-a demarat procedura Legii nr. 10/2001, trebuie să acopere toate motivele de nulitate absolută invocate nu numai în acţiune, ci şi pe parcursul procesului. Sancţiunea nulităţii prevăzute de art. 20 alin. 41 - actual 21 alin. (5) - din Legea nr. 10/2001, nu este incidentă vânzărilor efectuate de societăţi integral privatizate la momentul apariţiei actului de reparaţie. Legalitatea acestor acte poate fi verificată doar prin prisma dispoziţiilor art. 46 (actual 50) din Legea 10/2001.

Secţia civilă, minori şi familie, conflicte de muncă şi asigurări sociale, Decizia nr. 10 din 2 februarie 2011

1. Prin cererea înregistrată la Judecătoria Bacău sub nr. 3347/14.03.2003, reclamanții B.A.I. și B.A.G. au chemat în judecată pârâții SC T. SA Bacău, SC T. SRL Bacău și B.C., solicitând constatarea nulității absolute a actului de trecere în proprietatea SC T. SA a imobilului situat în Bacău, str. O., nr. 32, județul Bacău, constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 2841/2002 și constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 3187/2002.

în motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că sunt moștenitorii defunctului B.G. care a avut în proprietate imobilul sus-menționat că au formulat notificare în condițiile Legii nr. 10/2001 pentru restituirea sa în natură, dar, în fraudarea legii, imobilul s-a vândut fracționat către pârâții SC T. SRL și B.C.

în susținerile acțiunii, reclamanții au depus la dosar acte.

La termenul din 11.04.2003 reclamanții și-au completat acțiunea solicitând și constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare prin care SC T. SA a vândut o parte din imobilul în litigiu pârâtei SC E.B. SRL.

Prin sentința civilă nr. 4788/31.07.2003, în temeiul art. 158 C.proc.civ., văzând și dispozițiile art. 3231din Legea nr. 99/1999 Judecătoria Bacău a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Bacău apreciind că primul capăt de cerere atrage competența acestei instanțe.

2. Cauza a fost înregistrată la Curtea de Apel Bacău sub nr. 677/2004.

Prin cererea formulată la data de 13.04.2004 reclamanții au arătat că renunță la primul capăt de cerere din acțiunea introductivă - constatarea nulității absolute a actului de trecere în proprietatea SC T. SA a imobilului în litigiu - înțelegând să se judece pentru celelalte capete de cerere din acțiune și completarea la acțiune. în acest context, prin sentința civilă nr. 177/13.04.2004 Curtea de Apel Bacău, investită ca primă instanță și-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Bacău, secția comercială, în temeiul art. 2 pct. 1 lit. a) C.proc.civ.

3. Soluționând acțiunea, Tribunalul Bacău, secția comercială și contencios administrativ prin sentința civilă nr. 1679/2004 a admis excepția și a respins-o ca prescrierii dreptului la acțiune, în consecință a respins acțiunea ca prescrisă.

Pentru a pronunța această sentință, Tribunalul Bacău a reținut următoarele:

Imobilul din strada O. nr. 32 a aparținut defunctului B.G., a trecut în proprietatea statului prin sentința civilă nr. 549/1954, având ca temei Decretul nr. 111/1951 art. 1 lit. d), iar că reclamanții au formulat cererea în calitate de moștenitori ai defunctului. Imobilul a fost trecut urmare procesului de privatizare, în proprietatea pârâtei SC T. SA prin cumpărarea pachetului de acțiuni de la FPS și SIF Moldova, care la rândul ei l-a înstrăinat celorlalți pârâți SC T. SA, B.C. și SC E.B. SRL.

Potrivit art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, indiferent de cauza de nulitate invocată, dreptul la acțiune se prescrie în termen de 1 an de la data intrării în vigoare a acestei legi, acest termen fiind prelungit cu 6 luni, respectiv până la data de 14 august 2002, prin O.U.G. nr. 109 și 145/2001. Față de aceste dispoziții legale, cererea reclamantei înregistrată la data de 13.03.2003 pe rolul instanței este formulată cu depășirea termenului legal, respectiv 14 august 2002, fiind prescrisă, argumentul arătat de aceasta invocând faptul că prin O.G. nr. 184/12.12.2002, termenul s-a prelungit cu 6 luni neputând fi primit, întrucât prin H.G. nr. 498/18.03.2003 aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 la pct. 462 din aceleași norme, se prevede în mod expres ca termen limită pentru promovarea acțiunilor în anulare sau constatarea nulității 14 august 2002 - dispozițiile art. VI din O.G. nr. 184/2002, inclusiv cele referitoare la termenul de prescripție se referă exclusiv și expres la imobilele aparținând cultelor religioase, nefiind aplicabile cauzei de față.

în ce privește cererea reclamantei de repunere în termen, instanța a respins-o pentru următoarele considerente:

- art. 19 din Legea nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă creează cadrul legal pentru ca partea care nu a formulat o cerere în termenul legal de prescripție să poată fi repusă în termen prin formularea unei cereri în acest sens, în termen de 1 lună de la încetarea cauzelor care justifică depășirea termenului de prescripție.

Față de dispozițiile legale menționate, se consideră că reclamanta nu a făcut dovada unui motiv temeinic, care să justifice imposibilitatea formulării acțiunii în termen, afirmația că nici primăria și nici ei nu au cunoscut despre vânzările în cauză, nefiindu-le comunicată această situație de către Primărie sau pârâta SC T. SA, deși au fost notificate a fost apreciată fără relevanță, întrucât despre situația juridică a imobilului avea posibilitatea să ia relații de la diverse instituții ale statului: primărie, notariat, biroul de carte funciară. Mai mult, cererea reclamantei nu îndeplinește nici a doua condiție, prevăzută de art. 19 alin. (2) din D 167/1958, să fie formulată în maxim o lună de la încetarea cauzelor care justifică depășirea termenului de prescripție, în fapt, aceștia formulând cerere de repunere în termen la circa 4 luni de la data când a promovat acțiunea, respectiv 13 martie 2003, când au cunoscut despre aceste vânzări, așa cum rezultă din cerere, iar cererea de repunere în termen fiind făcută pe 18.07.2003.

S-a reținut că nu sunt întrunite condițiile art. 19 din Decretul nr. 167/1958 pentru a fi repusă în termen, față de faptul că acțiunea este formulată peste termenul stipulat de art. 46 din Legea nr. 10/2001.

4. împotriva acestei decizii s-a formulat apel de către reclamanții în cauză, fiind înregistrat la Curtea de Apel Bacău sub nr. 1491/2005.

La termenul din 30.06.2005 s-a invocat de către apelanți caracterul civil al litigiului și competența materială a Judecătoriei Bacău în raport de valoarea obiectului litigiului. Această excepție a fost combătută de intimați invocându-se sentința prin care Curtea de Apel Bacău a stabilit competența, natura comercială a cauzei în raport de destinația de fond de comerț a imobilului și calitatea de comercianți a unora dintre părțile contractante.

Prin decizia nr. 52/30. 06.2005 Curtea de Apel Bacău a admis apelul și, anulând sentința civilă nr. 1679/26.11.2004 pronunțată de Tribunalul Bacău Secția comercială și de contencios administrativ, a trimis cauza spre judecare Tribunalului Bacău - secția civilă.

Pentru a pronunța această sentință, Curtea de Apel Bacău a reținut următoarele;

Acțiunea restrânsă cu soluționarea căreia a fost investit tribunalul prin (declinare) sentința civilă nr. 177/2004 a Curții de Apel Bacău, are ca obiect constatarea nulității unor contracte de vânzare cumpărare, iar drept cauză art. 46 din Legea nr. 10/2001, invocându-se încălcarea prevederilor acestei legi. Reclamanții nu au schimbat în apel cauza sau obiectul acțiunii precizând expres că „toate cele trei contracte (….) au fost încheiate cu încălcarea prevederilor de restituire ale Legii nr. 10/2001” și că doar din punctul de vedere al prescripției, contractele „ies de sub incidența Legii nr. 10/2001 și intră sub incidența Decretului nr. 167/1958”.

Așadar, prima instanță a fost investită cu soluționarea unei acțiuni în constatarea nulității unor contracte pretins a fi încheiate cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001; prin urmare competența de soluționare în primă instanță revine secției civile a tribunalului, în a cărui circumscripție teritorială se află sediul unității deținătoare.

în ceea ce privește prescripția dreptului la acțiune, tribunalul a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, sancționând cu prescripția un drept la acțiune care nu era încă născut pentru simplul motiv că actele a căror nulitate s-a solicitat a se constata au fost încheiate ulterior datei de 14.08.2002, când a expirat termenul reglementat de art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 (contractele fiind încheiate în septembrie și noiembrie 2002). Prin urmare, dispozițiile menționate nu sunt aplicabile contractelor în cauză, ci numai celor încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Invocându-se ca motive de nulitate încălcarea dispozițiilor imperative ale Legii nr. 10/2001 instanța civilă este cea competentă a se pronunța asupra acestor motive de nulitate, precum și asupra excepțiilor invocate de pârâți privind inadmisibilitatea acțiunii - în raport de vocația reclamanților la restituirea în natură a imobilului în litigiu și de autoritatea căreia trebuie să-i fie adresată notificarea. De aceea, în baza art. 297 alin. (2) C.proc.civ., curtea de apel anulând sentința , a trimis cauza spre judecare instanței competente.

5. Recursul formulat împotriva acestei hotărâri a fost respins de I.C.C.J. prin Decizia 203/20.01.2006.

6. Cauza a fost înregistrată al Tribunalul Bacău secția civilă la nr. 3018/24.05.2006.

Prin sentința civilă nr.199/D/07.02.2007 pronunțată de Tribunalul Bacău în dosarul nr.2435/110/2006 s-a admis excepția inadmisibilității acțiunii și s-a respins acțiunea formulată reclamanți prin procurator R.C.

în expozitivul sentinței s-au reținut următoarele considerente:

O condiție a admisibilității unei acțiuni este aceea a interesului actual și legitim. Reclamanta nu justifică un interes legitim întrucât prin această acțiune se urmărește restituirea imobilului în natură, iar Legea nr. 10/2001 exclude de la restituire în natură imobilele ce sunt incluse în patrimoniul unei societăți comerciale cu capital privat.

Prin art. 27 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 (art.29) se prevedea în mod expres că pentru imobilele preluate cu titlu valabil, evidențiate în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate cu respectarea dispozițiilor legale, persoana îndreptățită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, constând în bunuri ori servicii, acțiuni la societăți comerciale tranzacționate pe piața de capital sau titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare, corespunzătoare valorii imobilelor solicitate.

Analizând textul în vigoare la momentul vânzării, instanța apreciază că atât timp cât la acea dată bunurile intrate în patrimoniul unei societăți comerciale cu capital privat erau excluse de la restituire nu există nici o interdicție de vânzare.

De altfel și în actuala redactare a art. 29 se exclude restituirea în natură în aceeași situație.

7. Apelul declarat împotriva acestei soluții s-a înregistrat la Curtea de Apel Bacău sub nr. 2435/110/2006 și a fost motivat printr-un memoriu separat la 10.10.2007.

Reclamanții au criticat hotărârea apelată pentru nelegalitate și netemeinicie susținând în esență, că:

- prima instanță a stabilit în afara limitelor învestirii faptul că restituirea în natură nu este posibilă;

- există contradicții între dispozitiv( inadmisibilitatea acțiunii) și considerentele hotărârii care au reținut lipsa de interes;

- interesul reclamanților rezidă în faptul că, repunerea părților în situația anterioară ar conduce către posibilitatea analizării și soluționării notificării formulate de reclamanți;

- prima instanță nu a avut în vedere faptul că notificarea adresată unității deținătoare nu a fost soluționată nici la data formulării apelului.

Curtea a apreciat prin decizia civilă nr. 27/25.02.2008 că apelul este fondat pentru următoarele considerente:

Reclamanții au notificat în baza Legii nr. 10/2001 vânzătoarea SC T. SA Bacău cu privire la imobilele pentru care a solicitat restituirea în natură.

Această notificare nu a fost soluționată nici de Primăria Bacău și nici de intimata-pârâtă SC T. SA la data formulării apelului dedus judecății.

Prima instanță nu a fost sesizată cu soluționarea unei contestații formulate de persoanele interesate împotriva unei decizii prin care să se fi soluționat pe fond notificarea formulată de reclamanți, astfel că aceasta în mod nelegal, cu nesocotirea dispozițiilor art. 129 alin. (6) C.proc.civ. s-a pronunțat implicit și asupra cererii de restituire în natură formulată de reclamanți.

Atâta timp cât notificarea acestora nu a fost soluționată într-un vreun mod nu se poate reține că interesul lor ar fi inexistent în formularea acțiunii care face obiectul dosarului de față. Este evident că în aceste circumstanțe interesul este legitim, personal, născut și actual.

Alta ar fi fost situația în ipoteza în care anterior pronunțării sentinței apelate reclamanților li s-ar fi respins în mod definitiv și irevocabil cererea de restituire în natură.

Hotărârea primei instanțe a fost considerată deci nelegală întrucât a apreciat în mod greșit că lipsește interesul în formularea acțiunii.

Față de aceste considerente, văzând și dispozițiile art. 297 alin. (1) C.proc.civ. s-a admis apelul și s-a schimbat în tot sentința apelată în sensul că s-a respins ca nefondată excepția inadmisibilității acțiunii, drept consecință:

S-a trimis cauza pentru continuarea judecării cauzei la aceeași instanță.

8. Recursul declarat împotriva acestei hotărâri de către pârâți a fost respins de către î.C.C.J. prin decizia nr. 7425/26.11.2008, pronunțată în dosarul nr. 2435/110/2007, cu motivarea că:

Notificarea reclamanților nu a fost soluționată nici de Primăria Bacău și nici de pârâta SC T. SA. până la data declarării apelului în care a fost pronunțată hotărârea atacată cu recurs.

Rezultă astfel că prima instanță nu a fost sesizată cu soluționarea unei contestații formulate de persoanele interesate împotriva unei decizii/dispoziții prin care să se fi soluționat pe fond notificarea formulată de reclamanți. Mai mult prima instanță, în mod nelegal, față de obiectul acțiunii, s-a pronunțat implicit și asupra cererii de restituire în natură formulată de reclamanți.

Considerentele primei instanțe în sensul că acțiunea este inadmisibilă întrucât lipsește interesul în promovarea acesteia sunt contradictorii și eronate, confundând condiții de exercițiu a dreptului la acțiune.

Inadmisibilitatea unei cereri în justiție nu poate fi dată de lipsa de interes. Accesul la justiție este permis ori de câte ori partea tinde, în limitele cadrului legal, la valorificarea unui drept subiectiv pe care pretinde că îl are.

Atâta timp cât notificarea reclamanților nu a fost soluționată în vreun mod, în mod corect instanța de apel a reținut greșita apreciere a primei instanțe în sensul că interesul reclamanților ar fi inexistent în formularea acțiunii ce face obiectul acestui dosar și că este evident, în aceste circumstanțe, interesul legitim, personal, născut și actual al reclamanților.

Prin prisma celor arătate, constatarea instanței de control judiciar că hotărârea primei instanțe este nelegală, aceasta apreciind greșit că lipsește interesul în formularea acțiunii și respingând acțiunea ca inadmisibilă este corectă.

9. în rejudecare cauza s-a înregistrat pe rolul Tribunalului Bacău sub nr. 6847/110/2009.

După dezbaterile din ședința din 20.01.2009 s-a depus de către reclamanți cerere precizatoare și modificatoare a acțiunii (fl. 22) solicitând, în contradictoriu și cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor:

- constatarea preluării fără titlu valabil a imobilului construcție situat în Bacău, str. O., nr. 32 în condițiile art. 2 lit. e), h) și i) din Legea nr. 10/2001 combinat cu art. 6 din Legea nr. 213/1998;

- constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. 2841/3.09.2002, 3187/30.09.2002 și 3848/15.11.2002, în condițiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, art. 3 din H.G. nr. 834/1991 raportat la art. 4 alin. (2) și (4) din Legea nr. 422/2001;

- restituirea în natură cu obligația pârâților de a le lăsa în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul, în condițiile decizia îCCJ nr. 33/2008, art. 480 și următ. C.civ., art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană și art. 27 din Legea nr. 10/2001 - în forma stabilită prin Decizia CCR nr. 830/2008;

- în subsidiar, obligarea la despăgubiri în valoare estimată provizoriu la 100.000 lei în condițiile art. 480-481 C.civ., Decizia îCCJ nr. 33/2008 și art. 1 din Protocolul I.

La termenul din 12.04.2010 instanța a respins această cerere apreciind că nu mai sunt în terme pentru a formula astfel de solicitare.

Prin Sentința civilă nr. 655/22.04.2010, Tribunalul Bacău a respins acțiunea având ca obiect „acțiune în constatare” formulată de reclamanții B.A.I. și B.A.G. în contradictoriu cu pârâții SC T. SA Bacău, SC T. SRL Bacău, SC E.-B. SRL Bacău și B.C. ca nefondată.

Pentru a pronunța această soluție prima instanță a reținut următoarele:

Este neîndoielnic că prin cererea de anulare a contractelor de vânzare-cumpărare prin care pârâta T. SA a înstrăinat imobilul ce se cere retrocedat, reclamanții urmăresc repunerea în situația anterioară cu consecința directă că, o dată reintrat imobilul în patrimoniul pârâtei T. SA, acesta va putea fi retrocedat reclamanților în natură.

Se observă însă că Legea nr. 10/2001 ocrotește pe cumpărătorii de bună-credință, în sensul că nulitatea absolută a contractelor de înstrăinare va opera numai în cazul în care acești cumpărători știau sau puteau să știe cu diligențe minime că aceste imobile fuseseră notificate și că în același timp înstrăinarea lor se face în frauda solicitanților (vechii proprietari sau moștenitorii acestora).

Pentru a fi incidentă sancțiunea nulității absolute prevăzute de Legea nr. 10/2001 trebuie ca mai întâi să se regăsească ipotezele în care aceste înstrăinări pot fi anulate fiind considerate frauduloase.

în acest sens Legea nr. 10/2001 exclude de la aplicarea prevederilor sale acele imobile care, anterior intrării sale în vigoare, au fost privatizate cu respectarea legilor în vigoare la data încheierii operațiunii de privatizare; pentru ca totuși eventualele privatizări frauduloase să nu lipsească de substanță retrocedarea în natură a imobilelor și totodată pentru a proteja securitatea juridică a acestor operațiuni, legea a prevăzut că, în termen de un an și indiferent de cauza de nulitate (relativă sau absolută - ubi lex non distinquit nec nos distinquere debemus), nulitatea relativă sau absolută a acestor acte de privatizare să poată fi cerută în maximum un an de la data apariției legii.

Consecința directă a nerespectării acestui termen este că valabilitatea actelor de privatizare nu mai pot fi puse în discuție de către solicitanți, indiferent dacă aceștia au formulat notificări în termen, pentru că sunt termene legale diferite pentru scopuri diferite; termenul de depunere a notificării are efectul conservării vocației la retrocedare (în natură ori prin echivalent) și sancționarea cu nulitate absolută a actelor ulterioare de înstrăinare în care vânzători sunt unitățile administrativ-teritoriale deținătoare ale imobilelor notificate , în timp ce termenul de solicitare a nulității actelor de privatizare are ca unic scop neprelungirea stării de incertitudine cu privire la efectele juridice generate subsecvent în patrimoniile terților achizitori. Rezultă deci că prin notificarea în termen (necontestată de pârâți) reclamanții și-au consolidat calitatea de persoane îndreptățite la retrocedare (în măsura dovedirii fostei proprietăți, desigur), însă prin neformularea în termen a cererii de anulare a privatizării SC T. SA (din anul 1999) aceștia au pierdut dreptul de a pune în discuție valabilitatea privatizării și relei-credințe a pârâtei T. SA.

Prin urmare, prin renunțarea la primul capăt de cerere (cel prin care se cerea anularea privatizării) reclamanții au consolidat dobândirea imobilului de către pârâta T. SA prin privatizare și deci imobilul a fost scos definitiv de sub incidența Legii nr. 10/2001 în ce privește posibilitatea retrocedării în natură și deci a efectelor notificării în ce privește înstrăinarea de după notificare a imobilului dobândit prin privatizare; din această privință, înstrăinarea imobilului după notificare nu are drept efect automat nulitatea absolută a actului, SC T. SA nefăcând parte din unitățile avute în vedere de art. 21 din Legea nr. 10/2001, această pârâtă fiind total privatizată, astfel că și în ipoteza anulării contractelor de înstrăinare, acestea s-ar întoarce în patrimoniul pârâtei SC T. SA, dar fără posibilitatea de a se întoarce în patrimoniul Municipiului Bacău (de la care s-ar putea obține retrocedarea în natură), tocmai fiindcă nu se mai poate cere anularea privatizării și reîntoarcerea în acest fel a imobilului în patrimoniul unității administrativ-teritoriale.

Anularea înstrăinărilor dispuse de vânzătoarea T. SA, fără posibilitatea anulării privatizării acesteia, nu pot avea nici un efect juridic asupra reclamanților, pentru că numai vânzările efectuate de unitățile administrativ-teritoriale notificate în termen și care vând imobilele notificate (aflate deci în patrimoniul statului sau unităților publice) sunt sancționate cu nulitatea absolută ca efect al notificării, nu și cele înstrăinate de alte subiecte de drept (cele privatizate total).

Efectul juridic (în sensul posibilității retrocedării în natură) s-ar fi putut produce față de reclamanți numai în ipoteza în care s-ar fi anulat atât privatizarea, cât și actele ulterioare de înstrăinare.

Cum însă problema interesului reclamanților în anularea actelor de înstrăinare subsecvente privatizării a fost tranșată de instanțele de control în sensul existenței interesului, rămâne de analizat dacă în speță există motivul de nulitate absolută al fraudei la lege(ca specie a cauzei ilicite). Din acest punct de vedere se observă că pârâții cumpărători au cumpărat de la un vânzător care era privatizat și dobândise imobilele încă din anul 1999.

Această privatizare nu fusese anulată, iar termenul de un an în care putea fi aceasta anulată expirase în speță, motive pentru care nu exista nici o informație (înscriere a litigiului de anulare) care să pună serioase îndoieli asupra calității de adevărat proprietar al vânzătorului. Mai mult, hotărârea consiliului local pe care o invocă reclamanții în sprijinul afirmației deținerii abuzive a imobilului de către T. SA, fusese anulată în justiție și deci s-a considerat cu putere de lucru judecat că imobilul era corect în administrarea pârâtei, element care vine să probeze încă o dată existența unei aparențe ce exclude reaua-credință a subdobânditorilor. în fine, din actul de reorganizare a SC T. SA (din anul 1996) rezultă foarte clar că, pentru a evita situația vânzării bunului altuia, pârâta reorganizată va putea trece la vânzarea bunurilor care intră în patrimoniul său privat (și nu este deci în patrimoniul public al municipiului) numai după apariția hotărârii de guvern care să ateste patrimoniul public al municipiului.

Se observă că pârâta SC T. SA a respectat condițiile din actul de reorganizare, din moment ce vânzările către terții pârâți au fost efectuate după publicarea în Monitorul Oficial al României a hotărârii de guvern ce atesta proprietatea publică al municipiului și printre care nu se regăsește și imobilul a cărui retrocedare se urmărește; de altfel, dacă bunul ar fi în patrimoniul public al orașului Bacău, așa cum susțin reclamanții, atunci nici nu ar putea fi retrocedat, proprietatea publică fiind inalienabilă, iar interesul nu ar mai fi personal, aparținând municipiului.

Nu există deci nici un element de fapt care să dovedească că la momentul cumpărării imobilului (părților din acesta) cumpărătorii ar fi știut sau ar fi trebuit să știe în mod rezonabil că acest imobil este dobândit sau deținut abuziv de către vânzător și de că aceste înstrăinări urmăresc un scop ilicit, adică imposibilitatea reclamanților de a dobândi în natură imobilul solicitat fiind făcute deci în frauda lor, ci dimpotrivă, toate elementele analizate mai sus dovedesc faptul că la momentul cumpărării acestui imobil terții cumpărători și pârâți aveau toate motivele să creadă că vânzarea se face de către un vânzător care nu face parte din unitățile administrativ-teritoriale vizate de Legea 10/2001 și că privatizarea acestui vânzător nu mai putea fi în discuție. Nefiind dovedită deci reaua-credință a pârâților cumpărători ori a vânzătorului, constatând și lipsa efectelor notificării în ce privește pe pârâta SC T. SA, instanța s-a respins cererea ca nefondată.

10.împotriva acestei hotărâri, în termen, motivat și legal scutit de plata taxelor judiciare de timbru, au formulat apel reclamanții, cauza înregistrându-se pe rolul Curții de Apel Bacău sub nr. 6847/110/2009.

în susținerea apelului s-au invocat, în rezumat, următoarele critici apreciate ca justificând:

I. în principal, trimiterea spre rejudecare, pentru că:

- respingerea cererii precizatoare și modificatoare depusă pentru termenul din 20.01.2010 încalcă dispozițiile art. 132 C.proc.civ. - argumentația fiind străină de lege -, dreptul de acces la justiție și principiul disponibilității. Astfel, s-a nesocotit faptul că cerere nu era în întregime modificatoare, ci și precizatoare în condițiile art. 132 alin. (2) pct. 3 și 4 C.proc.civ.- cerând valoarea obiectului pierdut (capătul 4 ) și înlocuirea cererii în constatare cu una în realizare (capătul 3) sau dimpotrivă, când cererea în constatare poate fi primită (capătul 1). De asemenea, s-au avut în vedere argumente contradictorii - cum că cererea a fost depusă în termen, dar nu mai poate fi primită după 7 ani - nefondate - culpa tergiversării cauzei neaparținându-le, ci fondându-se pe erorile de judecată ale Tribunalului și pe abuzul de drept al intimaților pârâți - și neprevăzute de lege - art. 132 nu are ca și condiție de admisibilitate celeritatea.

- s-a încălcat principiul autorității lucrului judecat stabilit prin hotărârile anterioare, respectiv reluarea argumentelor deciziei nr. 199/2007 a Tribunalului Bacău cum că restituirea în natură nu mai este posibilă, deși aceasta soluție fusese desființată în apel;

- s-au reținut argumente contradictorii și străine de lege și de natura cauzei. Astfel, deși se constată că vânzarea nu putea surveni mai înainte de inventarierea bunurilor aparținând domeniului public, se omite că la poziția 803 din H.G. nr. 1347/2001 este menționată tocmai imobilul din str. O., nr. 32; apoi, deși constată că restituirea nu este posibilă pentru că proprietatea publică este inalienabilă, menține ca valabile acte de transmitere a unor bunuri aparținând domeniului public al municipalității; nu s-a analizat aplicabilitatea art. 21 alin. (5) raportat la art. 27 - forma decisă prin Decizia CC nr. 860/2008- care instituie obligativitatea restituirii în natură când preluarea a fost realizată fără titlu valabil și nici dacă prin efectul legii ar fi operat o transmitere valabilă a dreptului de proprietate către SC T SA câtă vreme lipsește un act de înstrăinare a construcției de la Municipiul Bacău și s-a dovedit doar o transmitere de acțiuni.

II. în subsidiar, schimbarea soluției, prin analizarea argumentelor depuse la 20.02.2010 și reținerea că:

- preluarea a fost fără titlu legal - sentința civilă nr. 549/1954 pronunțându-se în raport de o persoană fără capacitate civilă și nu cu moștenitorul D.B. ca achitase impozitele până în anul 1951 când fusese arestat.

- vânzările erau nule conform art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 - survenind după notificare și vizând imobile notificate - art. 11 din Legea nr. 213/1998, art. 136 alin. (4) din Constituție, art. 4 alin. (2) din Legea nr. 422/2001, art. 122 alin. (2) din Legea nr. 215/2001 și H.G. nr. 1347/2001 - având ca obiect bunuri domeniu public și, totodată, declarate monument istoric încă din 1994.

- societatea privatizată (SC T. SA) era obligată a restitui în natură imobilele preluate fără titlu valabil conform art. 27 din Legea nr. 10/2001 - forma din Decizia CC nr. 860/2008 - cu atât mai mult cu cât nu le putea avea în proprietate, nefiind în patrimoniul său la apariția Legii nr. 15/1990.

- în condițiile art. 294 alin. (2) C.proc.civ., capătul 4 din cererea precizatoare se justifică a fi admis în condițiile Deciziei nr. 33/2008 a î.C.C.J. - obiectul revendicării convertindu-se într-o pretenție de despăgubiri.

Legal citați, intimații pârâți au formulat întâmpinare și concluzii scrise de respingere a apelului ca nefondat, susținând, într-un mod asemănător, aceeași idei cum că:

- respingerea cererii depuse la 20.01.2010 era îndreptățită în condițiile în care nu se încadra în situația prevăzută de art. 132 C.proc.civ. - din moment ce schimba obiectul cauzei, temeiul juridic și impunea chemarea în judecată și a altei părți ce nu figurase în stadiile procesuale anterioare, în care se regăseau și rezolvări din recurs - și contravenea dispozițiilor art. 315 C.proc.civ. (conform Deciziei nr. 1403/2005 a îCCJ);

- nu s-a încălcat autoritatea de lucru judecat, neanalizându-se din nou interesul ori admisibilitatea, ci s-a soluționat cauza pe fond, verificându-se în mod argumentat toate susținerile făcute pe parcursul procesului privind condițiile de valabilitate ale actelor încheiate de pârâți și contestate de reclamanți.

- restul argumentelor susțin modificarea la acțiune, deci nu prezintă relevanță în contextul în care a fost respinsă, și oricum nu pot fi primite față de argumentele legale expuse de instanța de fond.

în apel, din oficiu, s-a pus în discuție și s-a solicitat de la SC T. SA actele în baza cărora s-au făcut vânzările contestate în cauză (comunicate pentru termenul din 26.01.2011 cu adresa nr. 318/2011) și relații de la D.J.C.P.N. Bacău privind încadrarea sau nu a construcției pe lista monumentelor istorice (comunicate cu adresa 972/2.12.2010 - fl. 76).

Examinând apelul în raport de motivele invocate, de actele și lucrările dosarului, precum și față de dispozițiile art. 292 raportat la art. 294, 295 C.proc.civ., Curtea a constatat caracterul său nefondat pentru următoarele considerente:

I. - Instanța de fond a statuat în mod legal și temeinic că nu poate fi primită cererea depusă la 20.01.2010 (fl. 22-28 ), chiar dacă motivarea, este perfectibilă;

Astfel, deși este adevărat că art. 132 C.proc.civ. nu menționează ca și condiție la primirea modificării acțiunii durata procesului, este de netăgăduit că scopul reglementărilor sale este de a proteja drepturile procesuale ale pârâtului - singurul care se poate opune la asemenea modificare (Trib. Suprem, Secția civilă decizia nr. 338/1971, nr. 1484/1960, nr. 124/1979 ) - și de a asigura celeritatea; ori în cauză pârâții s-au opus respectivei modificări, iar cei 7 ani de la investirea instanței cu acțiunea de față - în care reclamanții au beneficiat de asistență juridică calificată - au fost apreciați ca justificând cu atât mai mult impunerea soluționării cu celeritate a cauzei, în limitele clar stabilite prin decizia nr. 52/2005 a Curții de Apel Bacău (dosar 1491/2005 ) - menținută prin decizia îCCJ nr. 203/20.01.2006 (dosar 3451/2005) - în sensul „verificării legalității transmiterii dreptului de proprietate în condițiile în care se începuse o procedură prevăzută de Legea nr. 10/2001”.

Examinând cererea se constată că aceasta schimba în mod substanțial obiectul dedus judecății, prin introducerea unor capete noi de cerere, părțile, prin chemarea în judecată și a Statului Român prin Ministerul Finanțelor și temeiul juridic al acțiunii, iar a-i fi dat curs ar fi semnificat soluționarea altui obiect ce nu exista la data judecării recursului (C.S.J., Secția civilă, decizia nr. 2100/29.09.1994), cu lipsirea de efecte a deciziei de casare sub aspectul limitelor rejudecării (a se observa dispoziția de trimitere spre continuarea judecății din Dec. nr. 52/2008 a Curții de Apel Bacău, menținută prin dec. nr. 7425/2008 a îCCJ ); s-ar fi încălcat astfel dispozițiile art. 315 C.proc.civ.

Mai trebuie arătat și faptul că măsura dispusă nu a încălcat dreptul reclamanților de acces la justiție și nici nu a cenzurat principiul disponibilității procesuale, din moment ce acestora li s-a asigurat posibilitatea de a beneficia de toate garanțiile oferite de art. 6 Convenția Europeană a Drepturilor Omului (ex: de a investi o instanță, de a beneficia de apărare și de a li se asigura posibilitatea participării acestuia în instanță și de a-și pregăti apărarea, de a beneficia de timp pentru stabilirea limitelor investirii, de a accede la toate probele și lucrările dosarului, de a beneficia de scutire de taxe în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 146/1997 etc.); Astfel, reclamanții au avut din plin posibilitatea de a-și stabili poziția procesuală atât în fața Curții de Apel Bacău în dosar nr. 677/2004 - când s-a discutat competența, în dosar nr. 1491/2005 al Curții de Apel Bacău - când au precizat limitele investirii (fl. 18-19) și a cărei soluție (Decizia nr. 52/2005), ce stabilea din nou cadrul procesual, nu au înțeles a o recura, cât și în dosar nr. 2435/110/2006 al Curții de Apel Bacău când, prin același apărător, avocat I., au precizat, în susținerea apelului declarat împotriva S.civ. 199/2007 (fl. 17-18) că nu au investit instanța decât cu o acțiune în constatarea nulității unor contracte încheiate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 pe motiv că imobile înstrăinate fuseseră notificate a fi restituite în natură, nu și cu analiza posibilității restituirii în natură. Prin urmare, disponibilitatea procesuală a fost mai mult decât deplină, chiar excesivă și tinzând la a deveni abuzivă, motiv pentru care se impunea a fi sancționată - prin aplicarea limitărilor procesuale ale dreptului de acces la o instanță acceptate și de practica C.E.D.O.

Se mai observă că noua cerere nu se încadra - așa cum au susținut apelanții - în situația prevăzută de art. 132 alin. (2) pct. 3 și 4 C.proc.civ., întrucât:

- acțiunea nu viza restituirea unui bun care ar fi dispărut, ci constatarea nulității unor contracte față de care reclamanții aveau calitatea de terți, iar efectul unei eventuale admiteri nu l-ar fi constituit restituirea imobilelor către reclamanți, ci întoarcerea lor la înstrăinător; prin urmare, în absența unui capăt de cerere prin care, în raport de SC T. SA, reclamanții ar fi solicitat restituirea în natură, nu s-ar fi justificat nici înlocuirea obligației respective cu una în dezdăunare în condițiile art. 132 alin. (2) pct. 3 C.proc.civ. Mai mult, solicitarea de la punctul 4 din cererea din 20.01.2010 nu înlocuia o solicitare inițială cu alta, ci constituia un capăt de cerere subsidiar, fapt ce excede textului analizat;

- nu exista o investire în condițiile art. 111 C.proc.civ. (neurmărindu-se constatarea existenței ori inexistenței unui drept, ci verificarea legalității unor contracte sub aspectul respectării unei condiții de validitate la încheiere - neeludarea unei dispoziții legale imperative), astfel încât nu se poate face aplicarea art. 132 alin. (2) pct. 4 C.proc.civ.- strict limitat ca și aplicabilitate doar acțiunii întemeiate pe art. 111 C.proc.civ.;

Și nu în ultimul rând, se constată că nu poate fi primită susținerea cum că există o contradicție în constatarea depunerii legale a cererii la primul termen și respingerea sa ca tardivă întrucât, în rejudecare, instanța de fond era obligată a aplica dispozițiile de procedură privind judecata în primă instanță (respectiv a discuta o cerere la prima zi de înfățișare), însă cu respectarea indicațiilor instanțelor de control judiciar sub aspectul viciilor de remediat și a limitelor investirii.

II. - Nu poate fi apreciat că s-a încălcat principiul autorității lucrului judecat - sub nici una din cele două aspecte invocate - atât timp cât soluția dispusă nu reia dezlegări înlăturate de instanțele de control și nici nu s-a întemeiat pe reluarea unor argumente apreciate de către instanța de control ca nelegale - și devenite astfel probleme de drept dezlegate și obligatorii conform art. 315 alin. (1) C.proc.civ., ci pe analiza tuturor susținerilor părților prin raportarea situației de fapt la normele Legii nr. 10/2001 ce reglementează nulitatea pentru actele de înstrăinare având ca obiect imobile notificate; astfel, s-a examinat, punctual, în ce măsură imobilul se regăsea printre cele vizate de interdicția la vânzare, dacă sancțiunea nulității invocată se aplica sau nu vânzătorului, respectiv cumpărătorului, și în ce măsură era incidentă speței, fără a se conchide că ar lipsi interesul reclamanților ori ar fi inadmisibilă acțiunea.

III. - Nici susținerea contradictorialității motivării nu poate fi primită - astfel cum a fost expusă la pct. 2 alin. (7) și (9) - fl.16 dosar apel - întrucât argumentele enumerate nu vin să susțină temeinicia pretențiilor, în timp ce restul considerentelor o înlătură; de altfel, se observă că în mod real nu se impută o contradictorialitate, ci o omisiune în reținerea afirmației sale cum că imobilul era în domeniul public al municipalității conform H.G. nr. 1347/2001; însă sub acest aspect se constată că prima instanță a avut în vedere respectiva situație, apreciind că imobilul nu se regăsește printre cele menționate în actul respectiv (ultimul alin. din pagina 3 a sentinței - fl. 154 dosar fond). Legalitatea acestei constatări însă va fi examinată odată cu analizarea fondului.

IV. - în ceea ce privește nelegalitatea și netemeinicia soluției invocate - prin raportare strictă la limitele investirii (deci cu excluderea cererii din 20.01.2010, dar cu analiza tuturor cauzelor de nulitate absolută invocate ) - se observă că aceste neregularități nu sunt incidente întrucât:

Nulitatea pentru înstrăinarea după trimiterea notificării (nr. 63/16.08.2001 - fl. 27 dosar nr. 3374/2003 al Judecătoriei Bacău) nu era reglementată de Legea nr. 10/2001 în forma din momentul formulării acțiunii, însă a fost introdusă de Legea nr. 247/2005 sub forma art. 20 alin. (4)1 din Legea nr. 10/2001, fiind astfel în vigoare în momentul confirmării cadrului procesual de către îCCJ prin Dec. nr. 203/1006, precum și în prezent sub forma art. 21 alin. (5).

în aceste împrejurări, având în vedere și susținerile reclamanților de încălcare a dispozițiilor Legii nr. 15/1990, H.G. nr. 4/1995, H.G. nr. 834/2001 și Legii nr. 422/2001 (fl. 39-41 dosar nr. 3018/2006 a Tribunalului Bacău, concluzii dosar fond fl. 150) analiza făcută de prima instanță a acoperit atât verificarea nulității prin prisma acestui text, cât și a celui existent la data formulării acțiunii, respectiv 46 din Legea nr. 10/2001 - devenit art. 50 la prima republicare și art. 45 în prezent.

A) Astfel, sub aspectul primei norme - conform căreia „Sub sancțiunea nulității absolute, până la soluționarea procedurilor administrative și, după caz, judiciare, generate de prezenta lege, este interzisă înstrăinarea (…) imobilelor - terenuri și/sau construcții notificate potrivit prevederilor prezentei legi” -, printr-o interpretare sistematică, s-a desprins în mod adecvat concluzia că aceasta viza doar actele de înstrăinare a imobilelor deținute (…) de o regie autonomă, o societate sau companie națională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administrației publice centrale sau locale este acționar ori asociat majoritar, de o organizație cooperatistă sau de orice altă persoană juridică de drept public, conform art. 20 alin. (1) (actual 21); în acest sens sunt a se observa dispozițiile 21.1. din H.G. nr. 250/2007 (în vigoare și în prezent ) conform cărora „Prevederea alin. (1) al art. 21 din lege are semnificații juridice multiple, respectiv:

a) statuează indisponibilizarea imobilelor restituibile pe calea prevăzută de lege cu privire la orice alte proceduri legale care tind să înstrăineze imobilul respectiv către alte persoane, altele decât cele îndreptățite potrivit legii;

c) indisponibilizarea acestor bunuri are drept scop primordial îndeplinirea obligației de restituire în natură către adevăratul proprietar;

e) societățile comerciale privatizate integral sau cele constituite din inițiativă privată, care au dobândit astfel de bunuri după privatizare sau, după caz, după înființarea lor, nu sunt entități învestite cu soluționarea notificărilor.

Ori cum în cauză, la data apariției Legii nr. 10/2001, imobilele înstrăinate nu erau deținute de o astfel de persoană juridică, ci de o societate integral privatizată (conform contract BC /33/7.09.1999 - fl. 47 dosar nr. 3347/2003 ) - aspect necontestat de nici una din celelalte părți -, societate ce nu avea obligația soluționării notificării, nu opera nici interdicția analizată. în atare împrejurări, legalitatea vânzărilor nu putea fi examinată prin prisma acestui text.

B-1) Sub aspectul celui de-al doilea text, respectiv art. 46 (indicat de altfel și în acțiune) cu cele două prevederi din alin. (1) și (2), conform cărora:

„Actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile care cad sub incidența prevederilor prezentei legi, sunt valabile dacă au fost încheiate cu respectarea legilor în vigoare la data înstrăinării.

Actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credință”.

S-a analizat inițial respectarea sau nu a legislației în vigoare la data înstrăinării, sens în care s-a constatat, temeinic, că:

- legalitatea înființării SC T. S.A nu mai poate fi pusă în discuție în acest moment, față de necontestarea actului său de privatizare;

- modul de constituire a patrimoniului său - intrând aici și construcțiile în litigiu (conform susținerilor acestei părți - fl. 36, 69 dosar nr. 3347/2003, fl.48 dosar nr. 3987/2004 al Tribunalului Bacău, fl. 28-29 dosar fond - necontestate de reclamanții cărora le era cunoscută situația din data de 15.08.2001- conform relațiilor de la fl. 27 dosar nr. 3374/2003 - și confirmate de adresa nr. 10/445/06.02.2003 a Primăriei Mun. Bacău - fl. 79 dosar 3347/2003- și înscrisurile înaintate cu adresa 318/24.01.2011 în acest apel - fl. 79-88) - nu mai putea fi contestat cu succes față de dispozițiile Sentinței civile nr. 2450/1997 a Judecătoriei Bacău (fl. 37 dosar nr. 3347/2003) ce a statuat că spațiile respective nu puteau fi trecute în administrarea Consiliului Local Bacău întrucât făceau parte din capitalul privat al societății.

- înstrăinarea respectase dispozițiile art. 3 alin. (2) din H.G. nr. 4/1995, în sensul că survenise după stabilirea domeniului public și privat a mun. Bacău (prin H.G nr. 1347/09.05.2002 - fl.56 dosar nr. 2435/110/2006 al Curții de Apel Bacău), iar imobilele nu se regăseau printre cele atestate ca fiind domeniu public;

în acest moment al analizei este de arătat că nu putea fi primită susținerea reclamanților cum că imobilul construcție de la poziția 803 din H.G. nr. 1347/2002 este același cu cel aflat în patrimoniul SC T. SA și înstrăinat pârâților SC T SRL, SC E. B. și B. C., față de situația rezultată din coroborarea adresei nr. 10/445/16.12.2002 (fl. 59, 84 2435/110/2006 al Curții de Apel Bacău) - prin care Primăria înainta, după atestarea domeniului său public, spre soluționare notificarea pentru construcțiile din patrimoniul SC T SA acestei instituții, pe motiv că erau în patrimoniul său - cu adresa din 6.02.2003 ( fl. 70 dosar nr. 3347/2003 ) - prin care aceeași instituție încunoștința procuratorul reclamanților că nu poate soluționa notificarea pentru construcții întrucât nu este în patrimoniul său, ci al SC T. SA căreia i-a și înaintat-o spre soluționare (nesoluționată încă - fl. 80 dosar nr. 2435/110/2006 al Curții de Apel Bacău), cumulativ cu neadministrarea de către aceștia, în condițiile art. 1169 C.civ., a vreunei probe contrare ori măcar cu o contestare a respectivelor constatări ( a se vedea că în dosarul privind soluționarea notificării adresate Primăriei Bacău, nu au contestat și nesoluționarea pretențiilor pentru construcții - Decizia civilă 351/2007 a Curții de Apel Bacău, fl. 50-55 Decizia nr. 2435/110/2006 a Curții de Apel Bacău).

Și nu în ultimul rând este de observat că, în raport de relațiile comunicate în această fază procesuală de Direcția Județeană pentru Cultură și Patrimoniul Național cu adresa 972/2010, se înlătură și critica imposibilității înstrăinării construcțiilor pentru calificarea lor ca monument istoric, întrucât un astfel de statut nu a fost acordat nici până în prezent, cu toate că au existat propuneri. De altfel, SC T. SA a verificat acest aspect anterior vânzărilor contestate în cauză, conform adresei nr. 1324/26.08.2002 de la fl. 115 dosar nr. 6847/110/2009 al Tribunalului Bacău.

B-2) Prin prisma celui de-al doilea alin. al art. 46 s-au făcut referiri asupra conduitei semnatarilor celor trei acte de înstrăinare contestate, excluzându-se argumentat o eventuală rea-credință din partea acestora, singura care ar fi justificat primirea acțiunii și aplicarea sancțiunii nulității.

însă, sub acest aspect, se constată de către prezenta instanță că nu s-au formulat critici în apel, motiv pentru care se vor respecta limitele impuse de art. 295 alin. (1) C.proc.civ.; totodată se va remarca și că buna-credință se prezumă până la dovada contrară, probă ce nu a fost produsă nici la fond nici în apel, fapt ce ar împiedica reținerea altei situații de către prezenta instanță.

V. - în ceea ce privește posibilitatea ori nu de restituire a construcției în natură de către SC T. SA în temeiul interpretării date îCCJ după declararea de către C.C. prin Dec. nr. 860/2008 a neconstituționalității art. 29 Legea nr. 10/2001 republicată, aceste aspecte exced analizei limitelor investirii și, oricum, vor putea fi, eventual, analizate în soluționarea notificării înaintate de Primăria Bacău către SC T.SA

VI. - Capătul 4 din cererea precizatoare nu poate fi examinat în apel pentru întâia dată, nici măcar prin prisma art. 294 alin. (2) C.proc.civ. întrucât nu suntem în prezența situației invocate (de solicitare a despăgubirilor ivite după pronunțarea hotărârii apelate).

Față de toate cele expuse, s-a apreciat că apelul nu este întemeiat, motiv pentru care s-a respins.

(Judecător Petrina-Manuela Aștefănesei)

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre Constatare nulitate contracte de vânzare-cumpărare imobile construcţii pentru care existau notificări de restituire