Constructor de bună-credinţă. Drept de retenţie. Soluţie negativă
| Comentarii |
|
C.civ., art. 494, art. 1720
Creanţa constructorului nu e garantată prin retenţia lucrului clădit, deoarece dreptul de a reţine lucrul până când debitorul îşi va îndeplini
obligaţia sa este o excepţie de la regula comună şi, prin urmare, de cea mai strictă interpretare. Dacă s-ar admite teoria contrarie, am permite constructorului să se despăgubească singur de creanţa ce o are, pe o cale excepţională şi arbitrarie, fară intervenţia justiţiei.
C.A. Bucureşti, secţia a IlI-a, decizia nr. 263 din 22 decembrie 1883 (C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., voi. I, p. 604-605)
Dreptul de retenţie consacrat de legiuitorul român prin legea 29 parag. 2, de pignorib, et hypothec, se exercită de către posesor în contra proprietarului prin mijlocul excepţiei exceptio do li până ce acesta din urmă plătea impensele şi ameliorările făcute. Acest drept de retenţie, aşa cum a fost reglementat la români, nu a trecut în legislaţie veche franceză, şi încă mai puţin în cea modernă. De s-ar admite teoria că constructorul pe terenul altuia are dreptul de retenţie asupra imobilului până la achitarea sumei cu care a contribuit la plus valuta imobilului ne-am înscrie în contra textului formal la art. 494, care reglementează raporturile dintre constructor şi proprietarul fondului. Legea priveşte cu mai multă favoare pe stăpânul solului decât pe constructor, care e în culpă, fie el de bună sau de rea-credinţă. Aceasta reiese din termenii ultimului alineat care acordă proprietarului dreptul de a plăti constructorului de bună-credinţă valoarea materialului şi preţul muncii, sau o sumă echivalentă cu cea a creşterii fondului. De aici rezultă că constructorul nu are decât o simplă creanţă, a cărei realizare trebuie să o facă după regulile dreptului comun. Dacă legiuitorul ar fi voit să garanteze creanţa constructorului de bună-credinţă prin dreptul de retenţie, el ar fi făcut-o în articolul despre care ne ocupăm şi care este sediul materiei. Neexistând aceasta nici în art. 494 nici în altă parte a codului ca o dispoziţiune generală a legii, urmează că creanţa constructorului nu e garantată prin retenţiunea lucrului clădit. Imobilele sunt susceptibile de a servi ca garanţie numai în ipoteci şi antichrese. Iar dreptul de retenţie e acordat de legiuitorul nostru într-un mod excepţional, în cazurile prevăzute de art. 771, art. 1377 şi art. 1444; şi garanţii ca să existe, în lipsă de convenţie, trebuie să fie negreşit consacrate de lege; or legiuitorul, când a voit să le acorde, după cum a făcut în citatele articole, a spus-o într-un mod lămurit; şi este imposibil a se concepe că, atunci când legiuitorul francez a legiferat condica civilă şi când era în prezenţa datinilor vechi şi a ordonanţei menţionate să fi voit să admită o garanţie pentru constructorul de bună-credinţă şi să nu o fi consacrat într-un mod expres. Şi cum nimeni nu-şi poate face dreptate singur, dacă s-ar admite teoria contrarie am permite constructorului să se despăgubească singur de
creanţa ce are, pe o cale excepţională şi arbitrarie, şi fară intervenţia justiţiei. Deţinerea imobilului ar ridica posibilitatea proprietarului de a putea face uz de lucrul său, l-ar lipsi de credit şi l-ar pune în neputinţa de a plăti vreo datorie ce-1 apasă. Constructorul creditor chirografar, de ar sta în posesiunea imobilului, ar percepe netulburat venitul imobilului în contul creanţei sale, un timp indefinit, fară să se îngrijească de vânzarea lor. Această stare de lucruri nedreaptă şi în contradicţie cu toată economia codului nu poate să fie inserată în legea civilă prin interpretări şi analogii depărtate. Doctrina a căutat să facă din retenţie un drept general, invocând echitatea. însă după adevăratele principii, creditorul nu poate cere decât executarea obligaţiei contractate de debitor. Or, dreptul de a reţine lucrul până ce debitorul îşi va îndeplini obligaţia sa e o specie de privilegiu, e o excepţie la regula comună, şi prin urmare de cea mai strictă interpretare. Nu se poate, pe motiv de echitate să se întindă dreptul de retenţiune, căci atunci am presupune că echitatea face lege, am crea o preferinţă legală fără lege şi am viola art. 1720 care nu recunoaşte alte cauze de preferinţă decât privilegiile şi ipotecile.
| ← Constructor de bună-credinţă. Drept de retenţie. Admisibilitate | Drept de retenţie. Excepţie. Contestaţie Ia executare.... → |
|---|
