Contestaţie formulată pe cale administrativă de contribuabil la organul fiscal. Obligaţia DGFP de a soluţiona această contestaţie formulată împotriva Raportului de Inspecţie Fiscală. Soluţionarea de instanţa competentă a acţiunii în contencios administra
| Comentarii |
|
Curtea de Apel BRAŞOV Decizie nr. 339/r din data de 29.01.2013
Asupra recursului de față:
Constată că prin sentința civilă nr. 275/CA din 20.01.2012 pronunțată de Tribunalul Brașov - secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul R D L în contradictoriu cu pârâta D G F P B și în consecință:
- a fost anulată Decizia nr.1746/19.01.2011 emisă de pârâtă.
- pârâta a fost obligată să soluționeze contestația formulată de reclamant împotriva Raportului de inspecție fiscală nr.10137/21.10.2010 și Deciziei de impunere nr.213/21.10.2010.
S-a respins restul pretențiilor reclamantului.
Pârâta a fost obligată să plătească reclamantului suma de 3283,05 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut următoarele:
La data de 21.10.2010 inspectorii din cadrul instituției pârâtă au întocmit Raportul de inspecție fiscală nr.10137 prin care s-a stabilit că reclamantul datorează TVA în cuantum de 29.991 lei și accesorii în valoare de 33.594 lei.
De asemenea la data de 21.10.2010 pârâta a emis Decizia de impunere nr.213/21.10.2010 pentru suma de 29.991 lei reprezentând TVA stabilită de organele de inspecție fiscală și suma de 33.594 lei reprezentând obligații fiscale accesorii.
Reclamantul a formulat contestație împotriva Raportului de inspecție fiscală nr.10137/21.10.2010 și Deciziei de impunere nr.213/21.10.2010 înregistrată la instituția pârâtă sub nr.10969/18.11.2010, solicitând revocarea/anularea actelor atacate.
Prin Decizia nr.1746/19.012011, pârâta D G F P B a dispus suspendarea soluționării cauzei pentru suma totală de 63.585 lei, procedura administrativă urmând a fi reluată la încetarea definitivă a motivului care a determinat suspendarea, în condițiile legii.
În motivarea Deciziei nr.1746/19.01.2011 pârâta a reținut că inspectorii au efectuat controlul fiscal ca urmare a solicitării, prin adresa nr.495467/R.St./3.05.2010, venită din partea Serviciului de Investigare a Fraudelor din cadrul IPJ Brașov, precum și că organele de inspecție au sesizat organele de cercetare penală cu privire la constatările realizate. Pârâta a concluzionat că, între obligațiile bugetare datorate de reclamant stabilite prin Decizia de impunere nr.213/21.10.2010 și stabilirea caracterului infracțional al faptelor acestuia, există o interdependență de care depinde soluționarea cauzei în procedura administrativă și, în temeiul art.214 alin.1 lit. a și b din OG nr.92/2003, a dispus suspendarea procedurii administrative, urmând ca aceasta să fie reluată ulterior finalizării laturii penale.
Prin Rezoluția pronunțată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Brașov în Dosarul nr.11552/P/2010 s-a dispus încetarea urmării penale față de reclamant, cercetat fiind acesta pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală faptă prevăzută de art.9 alin.1 lit. a din Legea nr.241/2005, ca urmare a intervenirii unei cauze de împiedicare a exercitării acțiunii penale precum și aplicarea sancțiunii cu caracter administrativ a amenzii în cuantum de 1000 lei.
Având în vedere că pârâta nu s-a pronunțat, prin Decizia nr.1746/19.01.2011, asupra fondului contestației reclamantului, instanța a constatat că în speță poate analiza numai legalitatea și temeinicia măsurii de suspendare dispusă în temeiul art.214 din Codul de procedură fiscală.
Motivele invocate de reclamant referitoare la legalitatea și temeinicia calculării TVA și a accesoriilor nu au fost analizate, decât ulterior soluționării pe fond a contestației înregistrată sub nr.10969/18.11.2010, dacă se impune.
Așadar, potrivit art.214 alin.1 lit. a și b din OG nr.92/2003 organul de soluționare competent poate suspenda, prin decizie motivată, soluționarea cauzei atunci când organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existența indiciilor săvârșirii unei infracțiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedura administrativă, respectiv atunci când soluționarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existența sau inexistența unui drept care face obiectul unei alte judecăți.
S-a reținut, cu privire la art.214 din OG nr.92/2003, că textul legal conține norme dispozitive iar nu imperative, precum și că nu rezultă din motivarea Deciziei nr.1746/19.01.2011 care este impactul hotărâtor al constatării unei infracțiuni asupra soluției ce urmează a fi dată în procedura administrativă, pentru a justifica incidența prevederilor art.214 alin.1 lit. a din OG nr.92/2003.
Concluziile organului de control cu privire la obligativitatea plății TVA au fost concretizate în actele atacate de reclamant, astfel că o eventuală săvârșire de către acesta a infracțiunii de evaziune fiscală nu poate conduce la aplicarea altor dispoziții legale ce reglementează existența obligației fiscale și cuantumul TVA datorat, soluția pronunțată în dosarul penal nefiind o condiție a soluționării contestației promovată de către R D L, acesta având dreptul la soluționarea contestației sale într-un termen rezonabil.
De altfel, suspendarea procedurii administrative nu se mai justifică în prezent și față de faptul că, așa cum s-a reținut mai sus, prin Rezoluția pronunțată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Brașov în Dosarul nr.11552/P/2010 s-a dispus încetarea urmării penale față de reclamant.
Nu pot fi invocate nici dispozițiile art.214 alin.1 lit. b din OG nr.92/2003 în situația sesizării organului de urmărire penală întrucât sintagma ,,o altă judecată"; presupune derularea unei cercetări judecătorești și nu posibilitatea unei sesizări, în viitor, a instanței, prin rechizitoriu.
Pentru considerentele de fapt și de drept expuse, instanța de fond a constatat ca fiind întemeiată în parte acțiunea formulată de reclamantul R D L în contradictoriu cu pârâta D G F P B, respectiv în ceea ce privește anularea Deciziei nr.1746/19.01.2011 și obligarea pârâtei la soluționarea pe fond a contestației declarată împotriva Raportului de inspecție fiscală nr.10137/21.10.2010 și Deciziei de impunere nr.213/21.10.2010, cererea vizând anularea Raportului de inspecție fiscală nr.10137/21.10.2010 și Deciziei de impunere nr.213/21.10.2010 urmând a fi respinsă ca prematură.
În temeiul art.274 Cod procedură civilă a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată.
I. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs în termen legal pârâta D G F P B, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie solicitând admiterea recursului și respingerea acțiunii reclamantului ca rămasă fără obiect și modificarea hotărârii cu privire la acordarea cheltuielilor de judecată - la onorariile de avocat raportat la obiectul acțiunii.
În dezvoltarea criticilor de recurs se aduc următoarele argumente de către pârâtă:
Prin Sentința civilă nr. 275/CA/20.01.2012 instanța de fond a admis în parte acțiunea și a obligat pârâta să soluționeze pe fond contestația administrativă, precum și la plata cheltuielilor de judecată în suma de 3283,05 lei. Recurenta consideră hotărârea instanței de fond ca fiind netemeinică și nelegală pentru motivele pe care le vom arăta în continuare.
Ori instanța de fond reținând ca art. 214 Cod procedura civilă conține dispoziții referitoare la posibilitatea de a suspenda soluționarea contestației administrative, implicit recunoaște faptul că decizia de a suspenda contestația administrativă a fost dată în mod legal. Totodată, natura infracțională a faptei constatată de către organele de cercetare penală vine să confirme legalitatea actelor contestate. O eventuală încetare a urmării penale motivată de faptul că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii ar impune ca organul fiscal să reevalueze starea de fapt reținută. Astfel, este evidentă importanța pe care o are soluția dată în dosarul penal asupra soluției ce urmează a fi dată în soluționarea contestației administrative, aspect pe care instanța de fond îl ignora.
Astfel, prin Decizia nr. 1746/19.01.2011 emisă de către Biroul de Soluționare a Contestațiilor din cadrul D G F P B a fost soluționată contestația administrativă formulată de care reclamant împotriva Raportului de inspecție fiscala nr. - 10137/21.10.2010 și a Deciziei de impunere nr. 213/21,10.2010 prin care organul fiscal competent a stabilit obligații de plată în suma de 29.991 lei TVA, 27.501 lei majorări de întârziere, 1.595 lei dobânzi de întârziere și 4.498 lei penalități de întârziere. Aceste sume au fost stabilite ca urmare a constatării de către organele de inspecție fiscală a faptului că reclamantul a încheiat un număr de 7 contracte de vânzare cumpărare pentru care a încasat suma de 1.620.348 lei fără a declara și a plăti taxele datorate bugetului de stat. Ținând cont că, pentru aceleași fapte ca și cele avute în vedere la stabilirea obligațiilor fiscale, a fost începută urmărirea penală față de învinuitul R D L sub aspectul săvârșirii infracțiunii de evaziune fiscală, recurenta consideră că soluția de a suspenda soluționarea contestației administrative a fost una temeinică și legală. Astfel, instanța de fond recunoaște că măsura suspendării este una legală, însă o apreciază în mod greșit ca fiind netemeinică, deși obligațiile fiscale au fost stabilite pentru aceleași fapte care fac obiectul cercetărilor penale.
Soluția instanței de fond este cu atât mai neîntemeiată, cu cât la momentul la care a fost pronunțată, petitul 1 al acțiunii și singurul care a fost admis rămăsese fără obiect, prin raportare la cele dispuse prin Decizia nr. 1746/19.01.2011. Astfel, instanța de fond a dispus în mod nelegal anularea Deciziei nr. 1746/19.01.2011 prin prisma unor elemente ce au intervenit ulterior emiterii acesteia, elemente care ar fi justificat respingerea acțiunii ca fiind rămasă fără obiect și nu admiterea acesteia.
Cu referire la cheltuielile de judecată stabilite în sarcina pârâtei, recurenta arată faptul că acțiunea formulată a fost admisă numai în parte, ceea ce înseamnă că instanța de judecată avea obligația de a acorda cheltuielile de judecata proporțional cu partea din acțiune ce a fost admisă. Se mai arată că nu exista o culpa a organelor fiscale atâta timp cat contestația administrativă a fost soluționată în conformitate cu prevederile legale în vigoare.
Astfel, nu poate fi sancționată pârâta atâta timp cat nu s-a probat faptul ca ar fi avut o conduita prohibită de lege. Instanța de fond a obligat în mod greșit pârâta la plata cheltuielilor de judecata, întrucât soluția dată în soluționarea contestației administrative își are fundamentul într-un text de lege, fapt reținut chiar prin considerentele hotărârii recurate, fiind evident că nu poate fi reținuta culpa procesuală a pârâtei în acest litigiu.
De asemenea, recurenta solicită instanței de recurs să constate că onorariul avocatului este nepotrivit de mare fata de valoarea pricinii și mai ales, față de munca depusă de către acesta în prezenta pricină. În speța în sine este una cu un grad scăzut de dificultate, în condițiile în care nu a fost judecat fondul litigiului. Potrivit dispozițiilor art. 274 alin. 3 cod procedura civila judecătorii au dreptul "să micșoreze onorariile avocaților [..] ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivite de mici sau de mari, față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat. Ori, onorariul de 3.000 de lei este unul nepotrivit de mare, atâta față de valoarea pricinii, cât și față de muncă pe care a trebuit să o îndeplinească efectiv avocatul.
Față de aceste aspecte, recurenta consideră soluția instanței de fond a fost dată cu aplicarea greșită a legii, fiind evident ca onorariul invocat este unul mult prea oneros care ar împovăra nejustificat bugetul statului.
II. Împotriva acestei hotărâri a Tribunalului Brașov a declarat recurs și reclamantul R D L criticând-o pentru nelegalitate și solicitând admiterea recursului, casarea sentinței civile atacate, pe motiv că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra ceea ce s-a cerut, dar a acordat ceea ce nu s-a cerut.
În drept a invocat prevederile art. 304 pct. 6, 7, 9 art. 312 (3), art. 11 din Legea nr. 554/2004.
Recursurile au fost declarate în termen legal.
Recursul recurentei pârâte D G F P B este scutit de la plata taxei judiciare de timbru și timbru judiciar potrivit art. 17 din Legea nr. 146/1997.
Recursul recurentului reclamant R D L a fost legal timbrat.
Față de recursul pârâtei, reclamantul a formulat Întâmpinare (filele 16-17 dosar recurs).
Curtea, examinând actele și lucrările dosarului, sentința civilă atacată nr. 275/CA/20.01.2012 a Tribunalului Brașov prin prisma criticilor de recurs formulate de D G F P B și de reclamantul R D L, constată că recursul pârâtei este în parte fondat, iar recursul reclamantului este nefundat pentru următoarele considerente:
1. În ce privește recursul declarat de pârâta D G F P B, instanța verificând întregul probatoriu raportat la obiectul acțiunii reclamantului, la probele administrate și la temeiul de drept aplicabil în cauză, față de argumentele reținute de instanța de fond prin sentința pronunțată reține că în mod corect a fost admisă în parte acțiunea reclamantului și că o dispoziție de anulare a Deciziei nr. 1746/2011 emisă de pârâtă a fost nelegală urmând ca pârâta să soluționeze contestația reclamantului împotriva Raportului de Inspecție Fiscală.
Cât privește celelalte critici de recurs formulate de recurentă, instanța reține că acestea nu se justifică pe fondul acțiunii, însă în ce privește critica acordării cheltuielilor de judecată, instanța de recurs va admite această critică ți în baza art. 274 alin. 3 Cod procedură civilă va micșora cuantumul cheltuielilor de judecată acordate la fond până la suma de 1.600 lei.
Va menține restul dispozițiilor sentinței civile atacate , recursul pârâtei va fi admis în parte, în baza art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă conform celor dispuse prin prezenta decizie.
2. Cât privește recursul declarat de reclamant, acesta este întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 4, 7, 9 Cod procedură civilă .
Instanța verificând actele dosarului și decizia atacată emisă de pârâtă, constată că în cauză instanța de fond nu a acordat ceea ce nu s-a cerut, însă ca urmare a faptului că se impune soluționarea contestației reclamantului împotriva Raportului de Inspecție Fiscală emis de pârâtă, nu se poate reține faptul că nu s-a cerut pronunțarea pe ce s-a cerut.
Ca atare, criticile de recurs ale reclamantului vor fi respinse, iar recursul declarat de acesta se va respinge în baza art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă .
Fără cheltuieli de judecată în recurs.
Decizia nr. 339/R/29.01.2013, dosar nr. 4447/62/2011, redactat - judecător IM
| ← Admisibilitatea cererii de revizuire în condiţiile dovedirii... | Raportul de evaluare întocmit de Agenţia Naţională de... → |
|---|
