Contestaţie în anulare. Jurisprudență Contestaţie în anulare
| Comentarii |
|
Curtea de Apel GALAŢI Decizie nr. 24 din data de 13.01.2014
Contestația în anulare nu poate fi exercitată pentru necompetență materială și teritorială absolută dacă această excepție nu a fost invocată conform art. 159 ind. 1 cod de procedură civilă.
Decizia civilă nr.24/13.01.2014 a Curții de Apel Galați
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Galați sub nr. 9813/121/2012, reclamanta MF a chemat în judecată pe pârâta SC M.E.L.C. S.C.M., solicitând constatarea nulității absolute a deciziei de încetare a raporturilor de muncă, obligarea unității angajatoare la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat reclamanta de la data de 1 decembrie 2012 până la rămânerea irevocabilă a hotărârii, obligarea pârâtei la plata salariilor restante pentru perioada 3 decembrie 2009 - 1 decembrie 2012, plata sporului de vechime în cuantum de 20% din salariul de bază pentru perioada 3 decembrie 2009 până la data rămânerii irevocabile a hotărârii și obligarea unității angajatoare să vireze sumele cu titlu de contribuții de asigurări sociale, impozit și celelalte obligații fiscale.
A solicitat și cheltuieli de judecată.
Prin sentința civilă nr. 745/18.03.2013 Tribunalul Galați a admis contestația formulată de contestatoarea MF, în contradictoriu cu intimata SC M.E.L.C. S.C.M., și pe cale de consecință:
A constatat nulitatea deciziei nr. 36/30.10.2012 emisă de intimată.
A obligat intimata să plătească contestatoarei o despăgubire egală cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat contestatoarea începând cu data de 1.12.2012 și până la rămânerea irevocabilă a hotărârii.
A disjuns capetele de cerere privind plata salariilor restante pentru perioada 3.12.2009-1.12.2012; plata sporului de vechime de 20% pentru perioada 3.12.2009 până la rămânerea irevocabilă a hotărârii; obligarea intimatei de a vira contribuțiile și impozitele datorate pentru contestatoare, la bugetul statului.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs intimata SC M.E.L.C. S.C.M. criticând soluția instanței de fond ca nelegală și netemeinică.
Prin decizia civilă 1675/17.09.2013 Curtea de Apel Galați a respins ca nefondat recursul.
Examinând sentința recurată prin prisma motivelor invocate, dar și sub toate aspectele de ordine publică, conform art.304 indice 1 Cod procedură civilă, Curtea a reținut următoarele:
Este adevărat că instanța de fond nu și-a verificat competența la prima zi de înfățișare, din oficiu și nu a consemnat în cuprinsul încheierii de ședință temeiurile de drept pentru care constată competența instanței sesizate, însă că în cauză nu s-a invocat excepția necompetenței materiale în condițiile art.159 și art.1591 C.proc.civ., la prima zi de înfățișare, astfel că acest motiv nu mai poate fi invocat pe calea recursului chiar dacă necompetența este de ordine publică.
În cauză se contestă o decizie de încetare a raporturilor de muncă emisă de intimata SC M.E.L.C. S.C.M. în conformitate cu art.O alin 2 lit.b din Convenția individuală de muncă și art.65 alin.1 din Statutul Societății privind obligația membrului cooperator de a realiza norma de muncă.
Contestatoarea susține că această decizie este nulă pentru că nu respectă minimele condiții de valabilitate prevăzute de Codul Muncii, iar intimata consideră că legislația muncii nu e aplicabilă raporturilor dintre părți dat fiind că există o reglementare specială, respectiv Legea 1/2005 ce reglementează cadrul general de organizare și funcționare a cooperației.
Problema de drept ce trebuie dezlegată în cauză este aceea de a stabili dacă între părți este aplicabil Codul Muncii în măsura în care raporturile dintre ei sunt reglementate de o Lege specială nr. 1/2005, privind organizarea și funcționarea cooperației.
Conform art.1 din Codul Muncii "(1) Prezentul cod reglementează domeniul raporturilor de muncă, modul în care se efectuează controlul aplicării reglementărilor din domeniul raporturilor de muncă, precum și jurisdicția muncii. (2) Prezentul cod se aplică și raporturilor de muncă reglementate prin legi speciale, numai în măsura în care acestea nu conțin dispoziții specifice derogatorii.";
Conform art.33 din Legea nr. 1/2005 "(1) Între societatea cooperativă și membrul cooperator pot exista următoarele categorii de raporturi:
a) patrimoniale, concretizate prin obligația membrului cooperator de a depune părțile sociale și/sau aporturi în natură;
b) de muncă, în cazul membrilor cooperatori asociați la muncă și capital, în temeiul contractului individual de muncă sau al convenției individuale de muncă, după caz, încheiat/încheiată cu societatea cooperativă al cărei membru este;
c) comerciale cooperatiste pentru livrările de produse și prestările de servicii efectuate de membrul cooperator pentru societatea cooperativă în calitate de agent economic independent.
(2) Veniturile din activitățile independente se impozitează în baza reglementărilor fiscale stabilite pentru impozitul pe venit.
(3) Pentru societățile cooperative, raporturile de muncă ale membrilor cooperatori se pot reglementa prin lege specială.";
Legea aplicabilă în cauză este Codul Muncii întrucât Legea nr. 1/2005 nu conține dispoziții specifice derogatorii. Cum în legea specială nu este prevăzută forma și elementele obligatorii pe care trebuie să le cuprindă decizia de desfacere a convenției individuale de muncă, devine aplicabil dreptul general în materie, Codul muncii.
Faptul că Legea specială nr. 1/2005 nu prevede vreo formă pe care ar trebui să o aibă decizia de încetare a convenției, aceasta nu înseamnă că actul poate fi emis în orice formă, ci devin aplicabile dispozițiile Codului muncii.
Art. 33 din Legea nr.1/2005 definește raporturile dintre părți ca fiind de muncă în cazul membrilor cooperatori asociați la muncă și capital, în temeiul contractului individual de muncă sau al convenției individuale de muncă, după caz, încheiat/încheiată cu societatea cooperativă al cărei membru este.
Drept urmare, în mod corect, instanța de fond a reținut ca fiind aplicabil Codul Muncii și întrucât, în speță, în conținutul deciziei nu se regăsesc mențiunile obligatorii prevăzute de textul de lege, art.252 Codul Muncii, corect a admis contestația și a anulat decizia de încetare a raporturilor de muncă emisă de intimată.
Cum în cauză se reține că a operat o concediere nelegală, în mod automat, devine aplicabil art. 80 Codul Muncii:
(1) În cazul în care concedierea a fost efectuată în mod netemeinic sau nelegal, instanța va dispune anularea ei și va obliga angajatorul la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul.
(2) La solicitarea salariatului instanța care a dispus anularea concedierii va repune părțile în situația anterioară emiterii actului de concediere.
(3) În cazul în care salariatul nu solicită repunerea în situația anterioară emiterii actului de concediere, contractul individual de muncă va înceta de drept la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii judecătorești.";
La aplicarea acestor dispoziții intimata va avea în vedere că intimata-contestatoare are stabilit un salariu în convenția individuală de muncă de 600 de lei.
Nu este reținută teza ridicată de recurentă conform căreia instanța de judecată și-a depășit competența și atribuțiile judecătorești.
Odată stabilită legea aplicabilă, cauza fiind calificată ca fiind un litigiu de muncă, aspect cu care recurenta nu este de acord, competent a judeca cauza este Tribunalul. Litigiile de muncă se judecă de Tribunale, cu excepția celor date prin lege în competența altor instanțe, conform art.2 pct.1 lit.c din C.pr.civilă.
Cu privire la depășirea atribuțiilor judecătorești Curtea nu reține această critică invocată de recurentă întrucât judecătorul a identificat norma aplicabilă în cauză, respectiv art. 1 Codul Muncii și nu a legiferat o dispoziție nouă, iar raportul a fost definit chiar de legiuitor ca fiind de muncă în art.33 Legea nr. 1/2005.
Împotriva acestei decizii a formulat contestație în anulare SC M.E.L.C. S.C.M. A motivat că soluția a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență. A arătat că litigiul îl constituie contestația unui membru cooperator, iar raportul de muncă al acestuia are un caracter specific. Părțile au încheiat o convenție cu clauză compromisorie, prin care se convine ca litigiul să fie supus spre soluționare Curții de Arbitraj de pe lângă UCECOM.
Curtea de apel nu era competentă în soluționarea cauzei. Art. 137 prevede ordinea în care se soluționează excepțiile, dar excepțiile absolute pot fi invocate oricând în cursul procesului și pot forma uneori și obiect al căilor extraordinare de atac.
În drept, a invocat art. 317 al. 2 Cod de procedură civilă.
Intimata nu a formulat întâmpinare.
Analizând contestația în anulare, Curtea constată:
În dezbateri, intimata a invocat excepția inadmisibilității contestației în anulare. Intimata nu a formulat întâmpinare în cauză, sancțiunea care intervine în acest caz fiind decăderea din dreptul de a propune probe și de a invoca excepții. Art. 136 Cod de procedură civilă, care reglementează această sancțiune, prevede și o excepție: excepțiile de procedură de ordine publică pot fi invocate în cursul procesului, chiar dacă nu au fost invocate prin întâmpinare. Excepția inadmisibilității este de ordine publică și poate fi invocată în tot cursul procesului, până la închiderea dezbaterilor.
Pentru respectarea contradictorialității, această excepție a fost pusă în discuția părților în ședință, iar pentru respectarea dreptului la apărare, Curtea a dispus, la cererea contestatoarei, amânarea pronunțării pentru a se formula concluzii scrise.
Curtea reține că excepția inadmisibilității nu este întemeiată, întrucât partea invocă un motiv susceptibil de a fi încadrat în unul din cazurile pentru care se poate formula o contestație în anulare, art. 317 al. 1 pct. 2. Nu sunt incidente nici cele două cazuri de inadmisibilitate prevăzute de art. 317 al. 2 cod de procedură civilă. Celelalte apărări privesc fondul contestației.
Necompetența materială a instanței a fost invocată și în recurs, iar din considerentele deciziei rezultă că, față de dispozițiile art. 159 ind. 1 al.2 Cod de procedură civilă, necompetența materială nu poate fi invocată direct în recurs.
Potrivit art. 159 ind. 1 al. 2 Cod de procedură civilă, necompetența materială și teritorială poate fi invocată numai până la prima zi de înfățișare, în fața primei instanțe. Dacă nu s-a procedat altfel, nu mai poate fi invocată direct în apel sau recurs.
Art. 317 alin. 1 pct. 2 Cod de procedură civilă prevede posibilitatea atacării cu contestație în anulare a hotărârilor date cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență, tocmai în situația în care acest motiv nu a putut fi invocat pe calea apelului sau recursului.
Interpretarea acestui text trebuie corelată cu art. 159 ind. 1 Cod de procedură civilă, în funcție de scopul urmărit de legiuitor prin modificarea adusă art. 159 ind. 1 Cod de procedură civilă prin Legea nr. 202/2010. Contestația în anulare nu poate fi exercitată pentru necompetență materială și teritorială absolută dacă această excepție nu a fost invocată conform art. 159 ind. 1 Cod de procedură civilă.
Interpretarea contrară ar presupune să i se permită părții să obțină pe calea unei căi de atac extraordinare de retractare ceea ce nu mai poate obține, din culpa ei, constând în neinvocarea în termen a excepției necompetenței, pe calea căilor de atac de reformare.
Prin urmare, întrucât partea nu a invocat în termen excepția în fața primei instanțe, a invocat-o în recurs, dar a fost respinsă, nu poate relua aceeași excepție prin contestația în anulare.
Prin decizia atacată a fost calificată natura litigiului dintre părți, ca fiind un litigiu de muncă (având la bază un contract individual de muncă ), determinat de modalitatea de încetare a raporturilor de muncă, situație care se răsfrânge și în ceea ce privește competența instanței.
Întrucât motivul invocat nu este întemeiat, în baza art. 320 Cod de procedură civilă, Curtea a respins ca nefondată contestația.
În baza art. 274 Cod de procedură civilă, contestatoarea, ca parte căzută în pretenții, a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată efectuată de intimată, reprezentând onorariu avocat, conform chitanței …/08.01.2014.
| ← Plângere împotriva înscrierii în cartea funciară | Stabilire Program vizitare minor. Jurisprudență → |
|---|
