Divorţ şi stabilirea autorităţii părinteşti în cauze cu elemente de extraneitate
| Comentarii |
|
Curtea de Apel GALAŢI Decizie nr. 55 din data de 05.02.2014
Reclamantul S.C., cetățean român, a chemat în judecată pe T.C., cetățean italian pentru desfacerea căsătoriei, stabilirea autorității exclusive asupra minorei și obligarea mamei la pensie de întreținere. Ambele instanțe de fond au respins cererea constatand existenta autorității de lucru judecat.
Nu operează excepția autorității de lucru judecat, raportat la o cerere de divorț anterioară, respinsă ca nefiind de competența instanțelor române, în situația în care, între timp, s-au schimbat împrejurările de fapt ce au determinat această soluție, iar în prezent este îndeplinit unul dintre criteriile alternative prevăzute de art. 3 din Regulamentul (CE) 2201/2003.
În privința excepției de necompetență materială a instanțelor române de a soluționa cererea de stabilire a autorității părintești, Curtea a dat îndrumări în rejudecarea cauzei după casare, legate de aplicarea dispozițiilor art. 12 alin. 1 lit. a, b și art. 10 din Regulamentul (CE) 2201/2003, în condițiile în care minorul a fost subiectul unei cereri de înapoiere a copilului răpit în baza Convenției de la Haga 1980, cerere soluționată prin sentința civilă nr. 1979/2010 a Tribunalului București.
Decizia civilă nr. 55/R din 05.02.2014 a Curții de Apel Galați
Prin cererea înregistrată la judecătoria Tecuci sub nr. 1089/324/2011 din 09.03.2011, reclamantul S.C., cetățean român, a chemat în judecată pe pârâta T.C. - cetățean italian, cu reședința în Italia, solicitând pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună:
- desfacerea căsătoriei încheiate în Italia și transcrisă sub nr. 237/22.09.2008 la P.T., jud. Galați;
- încredințarea către reclamantul-tată spre creștere și educare a minorului S. G.M.;
- obligarea pârâtei la plata unei pensii de întreținere în favoarea minorului până la majoratul copilului.
În susținerea acțiunii reclamantul a indicat că s-a căsătorit la 23.12.2005 în Italia, iar la 22.09.2008 după mutarea părților în România, căsătoria a fost transcrisă în registrele de stare civilă ale Primăriei Tecuci.
Din căsătoria lor a rezultat minorul G.M.
La data de 23.09.2008, urmare a neînțelegerilor apărute între părți reclamantul a promovat acțiunea de divorț ce a făcut obiectul dosarului nr. 3264/324/2008, motivele acelei cereri păstrându-și valabilitatea și în continuare.
Inițial cererea de divorț a fost admisă însă, ulterior, în rejudecare (dosar nr.5339/324/2009) instanțele române s-au declarat necompetente.
Reclamantul a precizat că obiectul cauzei fiind un divorț cu elemente de extraneitate, competența de soluționare a dosarului se determină potrivit criteriilor impuse de art.3 lit. a) din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești.
In susținerea cererii, reclamantul a depus la dosar următoarele înscrisuri în fotocopie: certificat naștere S.G.M., cererea de divorț ce a făcut obiectul dosarului civil nr. 3264/324/2008 înregistrat la Judecătoria Tecuci, sentința civilă nr.2756/18 decembrie 2008 a Judecătoriei Tecuci, decizia civilă nr. 232/6 octombrie 2009 a Tribunalului Galați, sentința civilă nr.584/2010 a Judecătoriei Tecuci, decizia civilă nr. 188/7 octombrie 2010 a Tribunalului Galați, certificat de căsătorie.
Pârâta, prin apărător ales din București - avocat G.A. a formulat întâmpinare, invocând pe cale excepție :
- necompetența instanțelor românești, invocând sentința civilă nr.584/1.03.2010;
- autoritatea de lucru judecat în raport cu sentința nr.584/1.03.2010.
A motivat de asemenea, că instanța competentă să soluționeze divorțul părților este instanța de la reședința obișnuită a soților unde continuă să locuiască T.C.
In legătură cu încredințarea minorului a arătat că prin sentința civilă nr. 1979/15.12.2010 a Tribunalului București Secția a III-a civilă, rămasă definitivă și irevocabilă, în aplicarea Convenției de la Haga din 1980 privind sustragerea internațională de copii, a fost admisă cererea formulată de Ministerul Justiției în calitate de Autoritate Centrală pentru aplicarea Convenției și s-a dispus înapoierea minorului G.M. la reședința obișnuită din Italia, în termen de 30 zile de la rămânerea irevocabilă, respectiv până la 23 martie 2011, dar că reclamantul a refuzat să execute această hotărâre judecătorească, astfel se ridică problema competenței generale a Judecătoriei Tecuci de a soluționa problema încredințării minorului S.M.G.
În combaterea acțiunii și dovedirea susținerilor din întâmpinare pârâta a depus în cauză următoarele înscrisuri: sentința civilă nr. 584/2010 a Judecătoriei Tecuci, decizia civilă nr.188/2010 a Tribunalului Galați, decizia civilă nr.188/2010 a Tribunalului Galați, sentința civilă nr. 1979/15.12.2010 a Tribunalului București - Secția a III-a civilă, încheierea de încuviințare a executării silite din 3 noiembrie 2011 a Judecătoriei Tecuci, procesul verbal încheiat de către executorul judecătoresc G.R., procesul verbal din 11.05.2011 încheiat de executorul judecătoresc G.R., adresă formulată de T.C. către Ministerul Justiției, proces verbal încheiat de autoritatea tutelară Tecuci la data de 16.05.2011, procură specială de reprezentare.
La solicitarea reclamantului au fost încuviințați și audiați în cauză martorii G.M. și A.C.
În cauză s-au efectuat două referate de anchetă socială la domiciliile ambelor părți.
Prin sentința civilă nr. 508/06.03.2012, Judecătoria Tecuci a respins ca nefondată excepția de necompetență a instanțelor române și excepția autorității de lucru judecat. A admis acțiunea principală având ca obiect - divorț formulată de reclamantul S.C. în contradictoriu cu pârâta T.C. cu reședința în Italia, și cererile accesorii și în consecință: a declarat desfăcută căsătoria încheiată la data de 23 decembrie 2005 în Italia și înregistrată sub nr.237/22 septembrie 2008 la SPCLEP Tecuci ca urmare a transcrierii, din vina ambelor părți. A constatat că după căsătorie, pârâta și-a păstrat numele de T. Conform art. 379 Noul cod civil a stabilit ca autoritatea părintească asupra minorului S.G.M., născut la data de 30 martie 2007, să revină în comun ambilor părinți.
A stabilit locuința minorului S.G.M. la reclamantul tată, adică în Tecuci, județul Galați. A obligat pe pârâta-mamă să plătească în favoarea minorului S.G.M., cu titlul de pensie lunară de întreținere suma de 125 euro, începând cu data de 9.03.2011 și până la majorat. A luat act că nu s-a solicitat plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut, în principal, că în cauză, sunt aplicabile art. 3 alin. 1 lit. a, 3 liniuța a 6-a din Regulamentul (CE) nr.2201/2003 privind competența, recunoașterea, executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești.
Instanța de fond a reținut din probatoriul administrat-înscrisuri, depoziții de martori - că reclamantul a dus-o pe pârâtă în Italia în decembrie 2008 ulterior, în ianuarie 2009, întorcându-se în țară și stabilindu-și domiciliul în Tecuci, cum până la data introducerii celei de-a doua acțiuni de divorț - 09.03.2011 - reclamantul a locuit în Tecuci și nu s-a făcut dovada promovării unei acțiuni de divorț în Italia. Judecătoria Tecuci a apreciat că s-au schimbat împrejurările de fapt avute în vedere la pronunțarea sentinței civile 584/2010 a aceleiași instanțe.
În temeiul art. 1201 Cod civil instanța a respins ca nefondată excepția autorității de lucru judecat invocată față de sentința civilă 584/2010 a Judecătoriei Tecuci irevocabilă la 22.06.2011 întrucât prin menționata hotărâre nu s-a soluționat fondul procesului.
Pe fondul cauzei instanța a reținut că relațiile de familie sunt grav și iremediabil vătămate pe fondul neînțelegerilor dintre părți, bazate pe schimbarea domiciliului comun în România și de boala pârâtei despre care reclamantul a aflat întâmplător, după căsătorie.
Făcând aplicarea prevederilor art. 483, art. 397 și art. 400 Noul Cod Civil și văzând concluziile referatului de anchetă psihosocială efectuat în cauză, instanța a apreciat că interesul suprem al minorului este de a-i fi stabilit la tată (reclamant), mama urmând a fi obligată să contribuie material la întreținerea minorului, autoritatea părintească revenind în comun ambilor părinți.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta invocând nelegalitatea și netemeinicia sentinței instanței de fond dată cu încălcarea dispozițiilor art. 282, 295 Cod civil coroborat cu dispozițiile art. 157 alin. 2 din Legea nr. 105/1992 și Regulamentului CE nr.2201/2003.
Apelanta a susținut că instanțele de judecată din România s-au pronunțat irevocabil statuând-prin sentința nr. 584/01.03.2010 pronunțată de Judecătoria Tecuci, definitivă prin decizia civilă nr.188/07.10.2010 pronunțată de Tribunalul Galați și irevocabilă prin respingerea recursului de Curtea de Apel Galați la 11.03.2010 - că cererea de divorț este de competența instanțelor de judecată din Italia.
A susținut de asemenea, apelanta că în mod greșit instanța a respins excepția autorității de lucru judecat invocată și întemeiată pe dispozițiile art. 1201 Cod civil, coroborat cu art. 163 și 166 Cod procedură civilă în cauză fiind aplicabile dispozițiile art. 3 lit. a, pct. 2 și pct. 3 din Regulamentul CE nr.2201/2003.
Apelanta a menționat de asemenea, că instanța de fond a respins greșit excepția de necompetență a instanțelor judecătorești române cu privire la încredințarea minorului părților, stabilirea autorității părintești și stabilirea locuinței acestuia în condițiile în care prin sentința civilă nr. 179/15.12.2010 Tribunalul București, secția a III-a civilă, definitivă și irevocabilă, a dispus înapoierea minorului G.M. la reședința din Italia, iar prin încheierea din 03.05.2011 Judecătoria Tecuci a încuviințat executarea silită, hotărârea nefiind pusă în executare din culpa exclusivă a reclamantului.
Prin decizia civilă nr. 84/14.03.2013 a Tribunalului Galați s-a admis apelul declarat de pârâtă și s-a respins acțiunea prin prisma excepției autorității de lucru judecat.
Pentru a decide astfel, instanța a reținut următoarele:
Excepția de necompetență este o excepție de procedură care odată admisă are ca posibil efect declinarea la o altă instanță sau organe cu activitate jurisdicțională, respingerea cererii ca inadmisibilă sau respingerea cererii ca nefiind de competența instanțelor române-cazul în speță.
Excepția autorității de lucru judecat este o excepție de fond pentru că este în legătură cu exercițiul dreptului la acțiune astfel că față de caracterul impus de art. 137 alin. 1 Cod procedură civilă, ar trebui soluționată după soluționarea excepției de procedură invocată.
Cum însă instanța de fond s-a declarat competentă să soluționeze pricina pronunțându-se pe fondul acesteia, excepția autorității de lucru judecat se impune a fi analizată prioritar întrucât instanța de control judiciar este chemată să verifice dacă reclamantul are sau nu exercițiul dreptului la acțiune, respectiv dreptul de a învesti instanța - competentă sau necompetentă - cu soluționarea pricinii.
Excepția autorității de lucru judecat este întemeiară și a fost admisă ca atare, pentru considerentele care vor fi expuse.
Puterea de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești semnifică în esență faptul că o cerere nu poate fi soluționată definitiv decât o singură dată, principiul puterii lucrului judecat împiedicând nu doar judecarea unui proces terminat - cu același obiect, aceeași cauză și între aceleași părți - ci și infirmarea constatărilor făcute într-o hotărâre judecătorească definitive, printr-o altă hotărâre judecătorească ulterioară pronunțată în alt proces.
Este adevărat că se bucură de putere de lucru judecat hotărârea prin care acțiunea s-a soluționat în fond per a contrario nu și atunci când a fost judecată în temeiul unei excepții procesuale-cazul în speță în care Judecătoria Tecuci prin sentința civilă nr. 548/01.03.2009 și Tribunalul Galați prin decizia civilă nr. 188/2010, au statuat că acțiunea de divorț a părților nu este de competența instanțelor române.
Cum însă în prezenta cauză reclamantul a formulat acțiune de divorț la 05.04.2011 precizând expres "motivele acelei cereri își păstrează valabilitatea și le susțin în continuare"; - făcând referire la acțiunea de divorț care a făcut obiectul dosarului nr.3264/324/2008 în rejudecare dosar nr. 5339/324/2009, anterior rămânerii irevocabile a sentinței civile nr. 548/01.03.2009 a Judecătoriei Tecuci, puterea de lucru judecat a acestei hotărâri nu poate fi înlăturată întrucât nu s-au schimbat condițiile și temeiurile avute în vedere la pronunțarea acesteia, căsătoria părților nefiind desfăcută.
Reclamantul a susținut prin acțiunea formulată în 2008 că părțile au domiciliul comun în mun. Tecuci, pârâta a fost citată pentru divorț la domiciliul indicat, dar probatoriul administrat în apel a dovedit o altă situație decât cea prezentată de reclamant, respectiv împrejurarea că pârâta avea locuința statornică în Italia unde părțile s-au căsătorit, minorul fiind născut în Italia unde părțile au avut reședința comună.
Unul din efectele lucrului judecat este obligativitatea pentru părți a hotărârii pronunțate și câtă vreme prin hotărârea definitivă - și ulterior irevocabilă - s-a hotărât că divorțul părților nu este de competența instanței române, până la rămânerea irevocabilă a sentinței, reclamantul nu putea formula o altă acțiune având același obiect și aceeași cauză fără să încalce puterea lucrului judecat, în condițiile în care potrivit art. 39 alin. 1 C. fam. modificat prin Legea 202/2010 căsătoria se consideră desfăcută din ziua când hotărârea prin care s-a pronunțat divorțul a rămas irevocabilă.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul, care a susținut în esență, următoarele:
1) În cauză este vorba de un divorț cu elemente de extraneitate, iar competența se stabilește potrivit dispozițiilor art. 3 din Regulamentul (CE) 2201/2003.
În primul dosar de divorț, soluționat irevocabil, instanțele române au respins acțiunea ca nefiind de competența instanțelor române, deoarece la acel moment, nu erau îndeplinite condițiile prevăzute de art. 3 lit. a pct. 3 din Regulamentul (CE) 2201/2003.
A doua acțiune a fost promovată la 08.03.2011, dată la care reclamantul locuia în România de aproape 3 ani.
A solicitat casarea în întregime a deciziei și trimiterea cauzei la instanța de apel pentru a se pronunța asupra divorțului și stabilirii autorității părintești.
Recursul este fondat din considerentele ce se vor arăta în continuare:
Problema de drept pe care Curtea trebuie să o rezolve este dacă operează excepția autorității de lucru judecat raportat la o cerere de divorț respinsă ca nefiind de competența instanțelor române, în situația în care, între timp, s-au schimbat împrejurările de fapt ce au determinat această soluție, iar în prezent este îndeplinit unul dintre criteriile alternative prevăzute de art. 3 din Regulamentul (CE) 2201/2003, ce conferă competență instanțelor române.
Curtea apreciază că nu poate fi primită această excepție a autorității de lucru judecat.
Articolul 3 din Regulamentul Bruxelles II bis enumeră șapte criterii alternative de competență, în materie de divorț, rămânând la latitudinea reclamantului să aleagă una dintre instanțele ce îndeplinesc acest criterii.
Faptul că la momentul judecării primei cereri de divorț, instanțele române nu îndeplineau aceste condiții, nu împiedică ulterior, promovarea unei alte cereri de divorț, în fața instanțelor române, atunci când criteriile sunt îndeplinite și, bineînțeles, în situația în care, între timp, nu a fost sesizată o altă instanță competentă dintr-un stat membru, cu o cerere similară.
Astfel, prin sentința civilă nr. 584/01.03.2010 a Judecătoriei Tecuci, rămasă definitivă și irevocabilă prin decizia civilă nr. 188/07.10.2010 a Tribunalului Galați și decizia civilă nr. 389/22.06.2011 a Curții de Apel Galați, s-a respins ca nefiind de competența instanțelor române cererea de divorț și încredințare minori formulată de reclamantul S.C.
Pentru a decide astfel, instanțele au reținut că la data promovării acțiunii (anul 2008) nu erau îndeplinite condițiile prevăzute de criteriile alternative de competență instituite de art. 3 lit. a și b din Regulamentul (CE) 2201/2003, astfel încât instanțele române nu erau competente general să soluționeze cauza.
Faptul că la momentul sesizării instanțelor române în anul 2008, acestea nu erau competente să soluționeze cauza, în baza normelor prevăzute de art. 3 din Regulamentul Bruxelles II bis, nu exclude posibilitatea ca la un moment ulterior, datorită schimbărilor împrejurărilor de fapt, instanțele române să devină competente general.
Astfel, din actele și lucrările dosarului rezultă că reclamantul s-a reîntors în țară, stabilindu-și reședința obișnuită în Tecuci, unde locuiește neîntrerupt din luna ianuarie 2009.
Una dintre ipotezele avute în vedere de legiuitorul european este "instanța reședinței obișnuite a reclamantului, în cazul în care a locuit acolo cel puțin 6 luni imediat înaintea introducerii cererii și este cetățean al statului respectiv"; (art. 3 alin. 1 lit. a pct. 6 din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003).
În concluzie, raportat la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, potrivit căreia din ianuarie 2009 și până la data introducerii acțiunii - 09.03.2011 reclamantul, cetățean român, a locuit cel puțin 6 luni în țară, în mod greșit Tribunalul a respins acțiunea de divorț, prevalându-se de dispozițiile art. 166 Cod procedură civilă și art. 1201 Cod civil.
Din aceste considerente, având în vedere dispozițiile art. 312 alin. 5 Cod procedură civilă, având în vedere că instanța a cărei hotărâre este recurată a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului, Curtea urmează să caseze în tot decizia civilă și să trimită cauza spre rejudecarea apelului la Tribunalul Galați.
În rejudecarea cauzei după casare, Tribunalul va avea în vedere și următoarele aspecte:
Alături de cererea de divorț, reclamantul a mai solicitat ca instanța să se pronunțe cu privire la răspunderea părintească asupra minorului G.M., cerere soluționată pe fond de Judecătoria Tecuci prin sentința civilă nr. 508/06.03.2012.
În rejudecarea cauzei după casare, în analiza motivului III de apel al pârâtei T.C., ce vizează excepția de necompetență generală a instanțelor române, cu privire la acest capăt de cerere, Tribunalul va avea în vedere următoarele aspecte:
Ca regulă, dispozițiile art. 12(1) lit. a și b din Regulamentul (CE) 2201/2003 permit o prorogare de competență în favoarea instanței ce soluționează divorțul, dar numai în situația în care sunt îndeplinite cumulativ mai multe condiții:
cel puțin unul dintre soți exercită răspunderea părintească în privința copilului;
competența instanței să fie acceptată expres sau în orice mod neechivoc de către titularii răspunderii părintești, la data sesizării instanței judecătorești;
competența acelei instanțe este în interesul superior al copilului.
În plus, Tribunalul urmează să analizeze circumstanțele particulare ale speței, potrivit cărora minorul G.M. a fost subiectul unei cereri de înapoiere a copilului răpit în baza Convenției de la Haga 198 și art. 10 din Regulamentul (CE) 2001/2003.
Astfel, prin sentința civilă nr. 1979/15.12.2010 a Tribunalului București - Secția a III-a civilă, în aplicarea Regulamentului (CE) 2201/2003 și a Convenției de la Haga 1980 privind răpirea internațională de copii, a fost admisă cererea formulată de Ministerul Justiției, în calitate de Autoritate Centrală, în numele mamei T.C. și s-a dispus înapoierea minorului G.M., la reședința obișnuită din Italia, în termen de o lună de la rămânerea irevocabilă a hotărârii.
Nici până în prezent, urmare a opoziției tatălui, hotărârea nu a putut fi pusă în executare.
Pentru a descuraja răpirile de copii în Statele membre, art. 10 din Regulamentul (CE) 2201/2003 garantează ca instanțele din statul membru în care copilul avea reședința obișnuită înainte de răpire ("statul membru de origine";) rămân competente să decidă cu privire la fondul cauzei, chiar și după răpire.
Competența poate fi atribuită instanțelor din noul stat, numai în condiții foarte stricte, prevăzute de art. 10 lit. a sau b din Regulamentul (CE) 2201/2003, condiții ce urmează să fie analizate de Tribunal.
| ← Rezoluţiune contract de vânzare-cumpărare în baza unui pact... | Modificarea cererii de chemare în judecată, în sensul... → |
|---|
