Contestaţie la executare. Jurisprudență Contestaţie la executare
| Comentarii |
|
Tribunalul BACĂU Decizie nr. 276 din data de 24.09.2013
I. Prin cererea înregistrată la Judecătoria Bacău la data de 07.03.2013, sub nr. 3981/180/2013, contestatoarea S.C.M. M.T. in contradictoriu intimatele G.F. BACĂU și A.F.P. BACĂU, a formulat contestație la executare, solicitând anularea deciziei de instituire a masurilor asiguratorii nr. 130243/12.02.2013 și a adresei de înființare a popririi asigurătorii nr. 146350/25.02.2013.
În motivarea cererii, contestatoarea arată că prin procesul-verbal nr. 130269/31.01.2013 G.F. a reținut în sarcina societății un prejudiciu fiscal în valoare totală de 34756,70 lei, reprezentând 20854,02 lei TVA și 13902,68 lei impozit pe profit, evaluat prin raportare la un număr de 23 de facturi în sumă de 107745,77 lei emise de către furnizorul său, SC C.P. SRL. Susține că organele de control au constatat că facturile respective au fost înregistrate în evidența contabilă a SCM M.T., au fost achitate integral și au fost declarate conform Codului Fiscal (declarația 394), dar apreciază că prejudiciul există deoarece SC C.P. SRL ar avea un comportament de tip "fantomă";. Mai arată că ulterior același organ de control a emis decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. 130243/12.02.2013, pusă în aplicare prin adresa de înființare a popririi nr. 146350/25.02.2013. Consideră că actele contestate sunt nelegale deoarece potrivit art. 129 alin. 2 din OG 92/2003 măsurile asigurătorii au un caracter excepțional, iar pentru a putea fi dispuse în mod legal este necesar ca ipotezele avute în vedere de legiuitor să se verifice la data luării măsurilor, să existe date certe, susținute de probe, de natură să justifice concluzia că există pericolul ca debitorul să se sustragă, să își ascundă sau să își risipească patrimoniul. Susține că simpla citare a textului legal nu exonerează organul de control de obligația de a indica situațiile concrete și probele din care a reieșit existența pericolului despre care vorbește legiuitorul.
Afirmă că organul de control nu a motivat și nu a dovedit necesitatea luării măsurilor, lipsa de fundament a măsurilor fiind demonstrată și de comportamentul fiscal al SCM M.T., care încă de la înființare și-a achitat obligațiile bugetare în cuantumul și la termenele legale de plată, neavând datorii la bugetul consolidat al statului, fapt ce rezultă din certificatul de atestare fiscală. Mai arată că din cazierul fiscal reiese că în calitate de contribuabil nu a săvârșit fapte sancționate de legile fiscale, financiare, vamale, că dispune de un patrimoniu apreciabil, constituit în special din active imobiliare (obiectul principal de activitate al societății fiind "închirierea și subînchirierea bunurilor imobiliare proprii sau închiriate";), a căror înstrăinare frauduloasă este exclusă, oferind în același timp garanția îndeplinirii obligațiilor către bugetul statului.
In drept, au fost invocate prevederile art. 129 (11), raportat la art. 172-173 C.proc.fiscala.
II. Prin sentința civilă nr. 4296/2013 din 28.05.2013 Judecătoria Bacău a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a AFP Bacău, și a respins ca nefondată contestația la executare.
Pentru a hotărî astfel instanța de fond a reținut că prin decizia de instituire a măsurilor asigurătorii contestată s-a dispus înființarea popririi asigurătorii asupra conturilor de disponibilități și de depozite ale SCM M.T.. A reținut că pentru a dispune această măsură intimata a constatat că potrivit facturilor puse la dispoziție, SCM M.T. ar fi achiziționat de la SC C.P. SRL materiale de construcții care au fost folosite potrivit notei explicative date de administrator la modernizarea propriilor spații comerciale, facturile fiind achitate integral. A mai constatat că din adresa nr. R/2070/04.04.2012 a ITM a rezultat că din 16.03.2011 SC C.P. nu mai avea nici un angajat, iar P.E., administratorul de drept al societății, nu cunoștea faptul că avea această calitate, motiv pentru care a concluzionat intimata că SC M.T. a dedus TVA în sumă totală de 20854,02 lei și înregistrat ca și costuri suma de 13902,68 lei, prejudiciul creat bugetului de stat fiind de 34756,7 lei, fiind necesară instituirea măsurilor asigurătorii pentru că există elemente care indică pericolul ca debitorul să își sustragă sau să își ascundă sau risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând considerabil executarea.
Instanța a apreciat că are calitate procesuală pasivă emitentul actelor contestate, motiv pentru care a respins excepția invocată.
Pe fondul cauzei, a reținut că deși decizia contestată nu conține la rubrica Motivarea dispunerii măsurii asigurătorii datele și faptele care au determinat concluzia că există pericolul ca debitorul să se sustragă sau să își ascundă sau să își risipească patrimoniul, acestea se regăsesc în cuprinsul aceleiași decizii, pe aceeași pagină a documentului de la fila 20 din dosar. Arată că prin derularea de operațiuni cu o societate care derulează activități fictive s-au diminuat obligațiile de plată către bugetul de stat cu suma de 34756,70 lei. A constatat că decizia de instituire a măsurilor asigurătorii este motivată formal, iar din analiza situației de fapt și a referatului justificativ apare ca fiind întemeiată. A apreciat că încheierea unui contract de prestări servicii și înregistrarea în contabilitate a unui număr de 23 de facturi emise de un agent economic cu activitate fictivă diminuându-se corespunzător obligațiile fiscale reprezintă o formă de sustragere de la plata tuturor obligațiilor către stat. Au mai fost avute în vedere și dispozițiile art. 129 alin. 3 din OG 92/2003 pentru a se concluziona că aceste măsuri pot fi luate și înainte de emiterea titlului de creanță.
III. Împotriva acestei hotărâri contestatoarea a declarat în termen legal recurs solicitând admiterea recursului, desființarea sentinței atacate si, pe fond, admiterea contestației la executare.
În motivarea cererii de recurs, recurenta susține că soluția primei instanțe se întemeiază pe confuzia dintre actele și faptele constatate de comisarii G.F., care în opinia acestora din urmă au avut ca efect evaziunea și frauda fiscală și condițiile de instituire a măsurilor asigurătorii. Susține că actele și faptele care în opinia comisarilor au avut ca efect evaziunea și frauda fiscală sunt relevante pentru impunere, organul de control fiind în drept să stabilească implicațiile fiscale ale acestora, sub rezerva valorificării lor ulterioare de către organele competente, printr-un raport de inspecție fiscală care să conducă, eventual, la emiterea unei decizii de impunere. Arată că măsurile asigurătorii nu pot fi instituite decât în condițiile și pentru motivele prevăzute de art. 129 C.proc.fiscală, în același sens fiind și dispozițiile art. 5.1.1. din Ordinul nr. 2605/2010 pentru aprobarea Procedurii de aplicare efectivă a măsurilor asigurătorii prevăzute de OG 92/2003, care stipulează că "în situația în care organul de control, în timpul acțiunii de control, efectuată după procedurile prealabile de documentare pentru control, și în urma analizei dosarului fiscal, a situațiilor financiare, a declarațiilor fiscale sau a altor documente și a informațiilor pe care le deține, constată că există suficiente informații că debitorul nu și-a declarat materia impozabilă și totodată apreciază că există pericolul iminent să se sustragă de la plata obligațiilor la bugetul general consolidat sau să prejudicieze bugetul, prin ascunderea sau risipirea patrimoniului, periclitând sau îngreunând în mod deosebit colectarea, va dispune luarea măsurilor asigurătorii, iar organul de executare va proceda la ducerea la îndeplinire a măsurilor asigurătorii împreună cu organul de control";. Susține că din motivarea primei instanțe rezultă că aceasta a avut în vedere stările de fapt și raporturile juridice de natură să justifice impunerea fiscală suplimentară a societății, nu pe cele de natură să demonstreze pericolul de sustragere, ascundere sau dosire a patrimoniului.
Conchide că decizia de instituire a măsurilor asigurătorii este și rămâne nemotivată, iar situația de fapt probată contrazice necesitatea sa.
În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 și 304 ind 1 C.proc.civ.
IV. Deși legal citată, intimata G.F. nu a formulat întâmpinare și nu s-a prezentat în fața instanței pentru a formula apărări și propune probe.
V. Intimata A.F.P. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței ca fiind legală și temeinică. În apărare, invocă dispozițiile art. 129 din OG 92/2003 și pe cele din Ordinul 2605/2010, arătând că există pericolul ca reclamantul să se sustragă, să își ascundă sau să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând considerabil colectarea sumei de 34756 lei.
VI. Analizând înscrisurile aflate la dosar, tribunalul constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:
1. Tribunalul reține că în petitul acțiunii s-a solicitat anularea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii și a adresei de înființare a popririi emise în baza primei decizii. Este de observat faptul că dispozițiile art. 129 alin. 1, 6, 11 C.proc.fiscală fac referire expresă la actele de aducere la îndeplinire a măsurilor asigurătorii, și nu la actele de executare a măsurilor asigurătorii și vizează în mod evident nu acte de executare fiscală (care nici nu au fost efectuate în cauză), ci actele prin care a fost adusă la îndeplinire măsura asigurătorie dispusă de organele fiscale.
În conformitate cu dispozițiile art. 129 alin. 11 C.proc.fiscală, "împotriva actelor prin care se dispun și se duc la îndeplinire măsurile asigurătorii cel interesat poate face contestație în conformitate cu prevederile art. 172"; (articol ce reglementează contestația la executarea silită fiscală). Trimiterea făcută de legiuitor îndreptățește constatarea că mijlocul procedural pus la dispoziție pentru contestarea actelor prin care se dispun și se aduc la îndeplinire măsurile asigurătorii nu reprezintă o contestație la executare clasică, adică îndreptată împotriva unor acte de executare (fie ele efectuate de către executorul fiscal sau cel de drept comun). Dimpotrivă, tocmai datorită specificității acestei proceduri, obiectului distinct al contestației (într-un caz, măsura asigurătorie dispusă de organul fiscal, în celălalt, actele de executare silită fiscală întocmite de acesta), se justifică aprecierea că mijlocul procedural, deși poartă o denumire similară, reprezintă o cale de atac specială pusă la dispoziție părții pentru a deduce analizei instanței judecătorești nemulțumirile sale față de decizia de instituire a măsurilor asigurătorii sau a actelor de aducere la îndeplinire a acesteia.
În cadrul acestei contestații, deși din punct de vedere procesual sunt aplicabile dispozițiile art. 172 C.proc.fiscală la care face trimitere expres art. 129 alin. 11 din același act normativ, ceea ce se analizează este legalitatea măsurilor asigurătorii și a actelor de aducere la îndeplinire a acestora.
2. Așa cum s-a arătat mai sus, recurentul a reiterat prin cererea de recurs criticile privind nelegalitatea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii, critici ce vor fi analizate în cele ce urmează.
Susținerea contestatorului că decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nu este motivată este întemeiată, contrar aprecierii făcute de către instanța de fond, și vizează legalitatea actului administrativ-fiscal contestat. Astfel, în conformitate cu dispozițiile art. 129 alin. 5 C.proc.fiscală, decizia de instituire a măsurilor asigurătorii trebuie motivată. Aceste dispoziții nu fac decât să reia prevederea generală privind mențiunile pe care trebuie să le cuprindă actul administrativ fiscal (art. 43 alin. 2 lit. e C.proc.fiscală) - respectiv motivele de fapt (ce justifică emiterea actului administrativ fiscal).
Potrivit art. 130 C.proc.fiscală, măsurile asigurătorii se ridică prin decizie motivată când au încetat motivele pentru care au fost dispuse. În considerarea principiului simetriei, legiuitorul a stipulat în mod expres că atât decizia de instituire a măsurilor asigurătorii, cât și decizia de ridicare a acestora trebuie motivate. Necesitatea motivării deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii este cu atât mai evidentă cu cât decizia de ridicare a măsurilor asigurătorii se emite atunci când, potrivit textului citat, au încetat motivele pentru care au fost dispuse. În mod logic, nu s-ar putea aprecia asupra încetării motivelor care au determinat luarea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii dacă aceste motive (care determină/justifică luarea măsurilor asigurătorii) nu ar fi cuprinse în decizia de instituire a acestora. Tocmai din acest considerent, se impune motivarea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii, în sensul indicării în cuprinsul acesteia a argumentelor în concret, a situației de fapt, care justifică luarea acestor măsuri, pentru a se putea ulterior aprecia în ce măsură aceste motive subzistă (situație ce determină menținerea măsurilor asigurătorii) sau nu mai subzistă (situație ce determină ridicarea măsurilor asigurătorii).
Ordinul Ministerului Finanțelor Publice nr. 2605/2010 privind procedura de aplicare efectivă a măsurilor asigurătorii prevăzute de Codul de procedură fiscală nu face decât să reia și să detalieze textul art. 129 din OG 92/2003.
Potrivit art. 2.1 din Ordinul 2605/2010, "Organul de control prevăzut la pct. 1.1 lit. a) poate dispune măsuri asigurătorii ori de câte ori sunt indicii că există pericolul ca debitorul să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea, în următoarele situații:
a) în urma constatării unor acte și fapte care pot constitui infracțiuni de evaziune sau fraudă fiscală, în cazul cărora prejudiciul nu a fost stabilit prin acte administrative fiscale de impunere, potrivit Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 91/2003 privind organizarea G.F., aprobată cu modificări prin Legea nr. 132/2004, cu modificările și completările ulterioare;
b) în situația în care au fost stabilite obligații fiscale cu ocazia acțiunii de control prin acte administrative fiscale de impunere;
c) în situația în care urmează să fie stabilite obligații fiscale cu ocazia acțiunii de control prin acte administrative fiscale de impunere;
d) dacă sunt îndeplinite condițiile pentru deschiderea procedurii de atragere a răspunderii solidare după emiterea deciziei de atragere a răspunderii solidare;
e) în cazul în care sunt îndeplinite condițiile pentru deschiderea procedurii de atragere a răspunderii solidare înainte de emiterea deciziei de atragere a răspunderii solidare.
2.1.1. Măsurile asigurătorii dispuse vor fi duse la îndeplinire de organul de executare, în timpul acțiunii de control, împreună cu organul de control";.
Astfel, în acest ordin sunt evidențiate cazurile în care se pot dispune măsuri asigurătorii, cu sublinierea că situația premisă impusă de textul art. 129 din OG 92/2003 (respectiv constatarea unor indicii că există pericolul ca debitorul să se sustragă, să își ascundă sau să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea) este necesar să fie îndeplinită în toate aceste cazuri.
În cauză, tribunalul reține că prin decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. 130243/12.02.2013 s-a reținut că nu sunt deductibile cheltuiala cu materialele de construcții și taxa pe valoarea adăugată aferentă, fapt ce ar fi condus la diminuarea impozitului pe profit și a TVA de plată către bugetul statului cu suma totală de 34756,7 lei. În cuprinsul deciziei sunt arătate considerentele care au justificat concluzia că aceste cheltuieli și TVA-ul aferent nu sunt deductibile, fapt ce determină impunerea suplimentară a contribuabilului, dar nu justifică automat concluzia că acesta se sustrage de la colectare, că există riscul să își ascunde sau să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea.
Astfel, simpla constatare a necesității impunerii suplimentare a contribuabilului nu dă naștere prezumției că există riscul de sustragere, ascundere sau risipire a patrimoniului, fiind necesar ca acest risc să fie justificat de împrejurări obiective, detaliate ca atare în cuprinsul deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii (indicarea acestor împrejurări, stări de fapt reprezentând motivarea deciziei).
Dispozițiile art. 129 alin. 2 din OG 92/2003 prevăd că "se dispun măsuri asigurătorii sub forma popririi asigurătorii și sechestrului asigurătoriu asupra bunurilor mobile și/sau imobile proprietate a debitorului, precum și asupra veniturilor acestuia, când există pericolul ca acesta să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea";.
Din interpretarea acestui text legal rezultă că pentru a se dispune măsuri asigurătorii de către organele fiscale, trebuie constatată existența pericolului ca debitorul să se sustragă, să își ascundă sau să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea. Or, deși este adevărat că existența pericolului de sustragere a averii de la executarea silită viitoare comportă unele dificultăți de ordin probatoriu, pentru a se justifica luarea măsurii este necesar să se indice în concret indiciile măcar, circumstanțele de fapt pe baza cărora organul fiscal a concluzionat că riscul de sustragere există. În egală măsură, pentru a se justifica luarea măsurii este necesar să se arate din ce elemente de fapt s-a extras de către organul fiscal concluzia că debitorul urmărește să își ascundă averea sau să și-o risipească, care au fost constatările de fapt care au susținut concluzia că există un astfel de risc, iar colectarea ar fi în această manieră considerabil afectată.
Este de observat că legiuitorul însuși utilizează o expresie de natură a contura situațiile în care se impune luarea măsurilor asigurătorii, prin referirea la periclitarea sau îngreunarea în mod considerabil a colectării. Raportat la acest criteriu legal, o posibilă justificare a luării măsurii ar fi tocmai cuantumul semnificativ al obligației fiscale, prin raportare la totalitatea veniturilor și bunurilor proprietatea debitorului susceptibile de a fi executate silit. După cum indicii de risc de sustragere pot fi extrase din refuzul de a se prezenta la convocările organului fiscal, refuzul de a prezenta în timp util documentele necesare clarificării situației fiscale, tergiversarea în orice manieră a activității organului fiscal. De asemenea, în continuarea enumerării exemplificative de mai sus, riscul de a-și ascunde averea poate fi dedus din atitudinea debitorului de pe parcursul controlului fiscal, iar riscul de a-și risipi averea din actele încheiate de acesta înainte sau imediat după începerea controlului. Alte posibile exemple de justificare a măsurii asigurătorii ar fi constatarea unei conduite repetitive în sensul sustragerii de la colectare, contractarea de către debitor a unor obligații de plată apreciate de organul fiscal ca fiind fictive în cuantum substanțial (raportat la totalul cifrei de afaceri), desfășurarea majorității relațiilor comerciale ale contribuabilului cu societăți de tip "fantomă";, întârzieri semnificative în plata obligațiilor fiscale anterioare, în mod repetat, cuantumul ridicat (raportat la valoarea activului societății) al datoriilor fiscale exigibile și neachitate până la data emiterii deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii.
Or, organele fiscale au procedat la instituirea măsurilor asigurătorii fără să arate care sunt motivele care o justifică, limitându-se la a relua dispozițiile legale incidente și corect menționate în actul administrativ-fiscal, mențiune ce nu poate fi considerată ca satisfăcând exigențele de motivare a actului administrativ-fiscal. Luând în considerare și faptul că indisponibilizarea pe o perioadă îndelungată de timp a sumelor de bani datorate de terți debitorului și a bunurilor sale nu poate fi dispusă decât în situații de excepție, cu o justificare convingătoare pentru a determina concluzia că este necesară luarea măsurii pentru asigurarea unei mai bune colectări a creanțelor fiscale, tribunalul constată că obligația legală de motivare a deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nu a fost în cauză îndeplinită.
3. Critica din recurs privind greșita apreciere făcută asupra temeiniciei deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii, pe motiv că s-ar fi avut în vedere de către instanța de fond aspecte ce justifică impunerea suplimentară (emiterea unei decizii de impunere cu obligații fiscale suplimentare față de cele declarate de societate, ca urmare a efectuării controlului), în loc să fie avute în vedere aspecte ce justifică afirmația că există un risc de îngreunare a colectării prin sustragerea, risipirea, ascunderea patrimoniului de către debitoare este întemeiată.
Astfel, instanța de fond a avut în vedere constatările de fapt ale organului fiscal care au determinat concluzia de prejudiciere a bugetului statului și necesitatea impunerii suplimentare, aceste constatări fiind dealtfel singurele considerente menționate în cuprinsul deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii. Or, analiza se impunea a fi făcută prin raportare la existența sau inexistența riscului de sustragere, ascundere sau risipire a patrimoniului, luându-se în considerare motivele invocate în cuprinsul deciziei (dacă s-ar fi indicat vreun motiv) și motivele invocate de contestatoare.
Având în vedere că tribunalul a constatat că motivarea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii lipsește deoarece nu se indică nicio împrejurare concretă, un indiciu din care să se poată reține existența riscului de îngreunare a colectării prin mijloacele indicate în textul art. 129 C.proc.fiscală, analiza făcută de către instanța de fond a pertinenței concluziilor organului fiscal privind prejudicierea bugetului statului excede limitelor învestirii (fiind dedus judecății caracterul motivat sau nemotivat al deciziei).
Nu în ultimul rând, tribunalul observă că potrivit certificatului de atestare fiscală nr. 162517 din 27.02.2013 SCM M.T. nu are obligații de plată restante către bugetul de stat, iar din înscrisul depus la dosar de către contestatoare la fila 24 (în fața instanței de fond) - balanța mijloace fixe din 31.12.2012, rezultă că societatea are active imobiliare a căror valoare depășește cu mult cuantumul sumei reținute de organele fiscale ca prejudiciu adus bugetului de stat. Din această perspectivă, apare cu atât mai nejustificată luarea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii.
În temeiul dispozițiilor art. 312 alin. 1 și 3 C.proc.civ., față de considerentele expuse mai sus, tribunalul va admite recursul formulat de recurenta-contestatoare, va modifica în tot sentința recurată, în sensul că va admite contestația la executare formulată de contestator. În consecință, va anula decizia de instituire a măsurilor asigurătorii și actele de aducere la îndeplinire a acesteia, în temeiul dispozițiilor art. 129 alin. 11 raportat la art. 172 C.proc.fiscală.
Prezenta decizie este irevocabilă, în conformitate cu dispozițiile art. 377 alin. 2 C.proc.civ.
| ← Procedură penală. Jurisprudență Infracţiuni prevăzute în... | Contestaţie în anulare.Critici referitoare la soluţia... → |
|---|
