contract de împrumut. Jurisprudență Împrumuturi, credite, creditori
| Comentarii |
|
Curtea de Apel BUCUREŞTI Decizie nr. 760 din data de 06.05.2014
Sediul materiei contractului de împrumut se regăsește în prevederile art. 1576 - 1590 Cod civil, prin aceste reglementări nefiind instituită condiția vreunei forme cerute ad validitatem.
În absența unei reglementări exprese prin care să fie instituită o astfel de cerință de validitate, devine aplicabil principiul consensualismului, principiu potrivit căruia simpla manifestare de voință este nu numai necesară, ci și suficientă pentru ca actul juridic civil să ia naștere în mod valabil. Modul de exprimare a consimțământului fiecărei părți nu are nicio relevanță în ce privește formarea contractului, adică întâlnirea concordantă a voințelor individuale.
Astfel, contractul, în coordonatele sale de negotium iuris, există din momentul realizării acordului de voință, fiind lipsit de relevanță dacă acest acord a fost sau nu constatat printr-un înscris.";.
Domeniu - contract de împrumut
(CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE - DOSAR NR.1114/299/2012 - DECIZIA CIVILĂ NR.760/06.052014)
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București sub nr.1114/299/12.01.2012, reclamantul M.D. a chemat în judecată pe pârâtul I.N., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună: obligarea pârâtul să plătească reclamantului suma de 200.000 lei, sumă împrumutată pârâtului la data de 03.05.20010; obligarea pârâtului la plata dobânzii legale calculată de la data introducerii prezentei cereri până la momentul restituirii sumei în integralitate, conform dispozițiilor O.G. nr. 9/2000; cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat, în esență, că a împrumutat la data de 03.05.2010 pârâtului suma de 200.000 lei, cu obligația pentru pârât de a o restitui în termen de 3 luni, data scadentă fiind data de 03.08.2010.
A precizat reclamantul că, dorind să îl ajute cu maximă rapiditate, suma împrumutată a achitat-o prin ordin de plată efectuat la data de 03.04.2010, acceptată la plată de bancă la data de 03.05.2010, și că a menționat pe ordinul de plată că suma virată reprezintă împrumut pe o perioadă de 3 luni.
După împlinirea termenului de 3 luni, pârâtul a refuzat restituirea sumei împrumutate.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1576, 1584, 1586 C.civ.
Pârâtul a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată și obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.
În motivare, pârâtul a arătat că este nereală afirmația reclamantului că la data de 03.05.2010 i-a acordat un împrumut, plata sumei de 200.000 lei reprezentând o datorie pe care reclamantul o avea față de pârât. Reclamantul nu dovedește existența contractului de împrumut, fiind necesar a se proba atât acordul de voință al părților, cât și faptul material al predării sumei de bani, iar dovada acordului de voință este supusă regulilor prevăzute de art. 1191 C.civ. În cauză, nu există un înscris sub semnătură privată prin care să se fi obligat la restituirea sumei pretinse sau să fi acceptat acea sumă cu titlu de împrumut.
Pârâtul a mai invocat și dispozițiile art. 1180 C.civ., referitoare la formula bun și aprobat.
Totodată, a precizat că ordinul de plată de care se prevalează reclamantul nu este nici măcar un început de dovadă scrisă, în condițiile art. 1197 Cod civil, având în vedere că acesta nu emană de la pârât.
Prin sentința civilă nr.24198/17.12.2012, a fost admisă acțiunea astfel formulată; a fost obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 200.000 lei reprezentând împrumut acordat de reclamant pârâtului la data de 03.05.2010, și dobândă penalizatoare ce urmează a se calcula asupra obligației principale de la data introducerii cererii de chemare în judecată, respectiv data de 12.01.2012, până la data stingerii obligației principale; a fost obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 5653,8 lei cu titlu de cheltuieli de judecată; a fost respinsă cererea pârâtului de obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.
Pentru a dispune astfel, instanța a reținut în esență că:
La data de 03.05.2010, din dispoziția reclamantului dată către "…."; BANK BUCUREȘTI, s-a transferat în contul pârâtului suma de 200.000 lei, pe ordinul de plată întocmit de reclamant fiind trecut la rubrica ″reprezentând″ mențiunea ″împrumut 3 luni″.
Din înscrisul depus de pârât la data de 03.12.20012, avizat de banca "….."; SA, a rezultat că, la data de 03.05.2010, contul bancar 9456234500 a fost creditat cu suma de 199.990 lei.
Contractul de împrumut este un contract real, pentru încheierea valabilă a acestuia fiind necesar existența acordului de voință al părților și faptul material al remiterii bunului obiect al contractului, respectiv a sumei de bani,.
Distinct de existența convenției dintre părți ca negotium, proba contractului se face în condițiile art.1191 ș.u. C.pr.civ., prin înscris ad probationem, autentic sau sub semnătură privată, iar în situația de excepție a existenței între părțile contractului a unor raporturi de prietenie regula probațiunii prin înscris sub semnătură privată este înlăturată, fiind permis a se face proba convenției părților prin orice mijloc de probă ce face demn de crezare faptul pretins.
Ca atare, analiza trebuie să distingă între contractul de împrumut valabil încheiat ca negotium, și proba în materia contractului de împrumut.
Astfel, în ce privește proba contractului de împrumut, din răspunsul la interogatoriul al reclamantului coroborat cu înscrisurile - planșe fotografice depuse la dosar s-a reținut existența relației de prietenie între reclamant și pârâtul din prezenta cauză. Reclamantul și pârâtul s-au aflat la diferite evenimente împreună, într-un cadru neprotocolar, la diferite petreceri sau întâlniri, iar din atitudinea părților surprinse în fotografii, și ținuta fiecăruia a rezultat că nu se aflau la întâlniri de afaceri, ci la aniversări, vacanțe, alte petreceri, făcând credință instanței pe relația de prietenie dintre părți.
Coroborat cu planșele fotografice, au fost avute în vedere declarațiile martorilor.
În privința negării pârâtului cuprinsă în răspunsul la interogatoriu, cu privire la existența unei relații de prietenie între părțile din prezenta cauză, a apreciat instanța că nu a avut valoare probatorie, reclamantul fiind ținut a proba cu alte mijloace de probă existența relației de prietenie, probă făcută în cauză cu planșele fotografice, ce s-a coroborat cu declarația martorului Ș.M.
În aceste condiții, s-a reținut că devin aplicabile dispozițiile art.1191 alin. 1 C.pr.civ., proba contractului de împrumut putând fi făcută cu orice mijloc de probă
Astfel, instanța a reținut că înscrisul aflat la fila 5 dosar face probă pe faptul material al predării bunului obiect al contractului de împrumut și prin împrejurarea că operațiunea bancară a fost certificată de banca la care pârâtul are deschis cont bancar, unită cu recunoașterea pârâtului pe faptul primirii sumei de bani; instanța a reținut că în cauză există un început de dovadă scrisă asimilat înscrisului emanat de la pârât.
Chiar dacă ordinul de plată nu a fost întocmit de pârât, față de natura tranzacțiilor bancare, instanța a asimilat pe cale de prezumție înscrisul de la fila 5 și înscrisul de la fila 122 dosar cu un început de dovadă scrisă.
Pârâtul a recunoscut primirea sumei de bani de la reclamant, dar pe calea unei mărturisiri calificate a dat altă natură juridică operațiunii juridice a plății efectuată de reclamant, respectiv a arătat că a reprezentat restituirea unui împrumut acordat reclamantului. Această afirmație din cuprinsul mărturisirii calificate a fost supusă regulii probațiunii, dar pârâtul nu a produs această probă.
S-a mai reținut că înscrisul de la fila 5, pe lângă natura de început de dovadă scrisă în a proba contractul de împrumut, a avut și natura unei oferte de a contracta; reclamantul a indicat expres în ordinul de plată natura plății sumei, aceea de contract de împrumut pe termen contractual de 3 luni. În același moment al emiterii ofertei de a contracta, reclamantul a executat și obligația de a preda bunul obiect al contractului, fapt probat cu înscrisul de la fila 5 dosar, astfel că, pe calea uzanței sau obiceiului, tăcerea pârâtului a valorat acceptarea ofertei reclamantului.
Instanța nu a reținut apărarea pârâtului potrivit căreia ordinul de plată de la fila 5 nu a putut avea nici măcar natura unui început de dovadă scrisă deoarece nu a emanat de la pârât, aceasta pentru că, prin natura tranzacțiilor, beneficiarul plății nu a întocmit nici un înscris, dar cu toate acestea operațiunile bancare efectuate în contul său i-au fost opozabile. Actul juridic de la fila 5 a fost emis de reclamant și a intrat în circuitul civil producând efecte juridice ce au constat în debitarea contului reclamantului și alimentarea contului pârâtului, care nu a contestat încasarea sumei de 200.000 lei. Înscrisul de la fila 5 a avut sub aspect probatoriu natura unui înscris sub semnătura privată ce a emanat de la reclamant, iar din punct de vedere al dreptului material, în lipsa altor probe, a avut natura juridică a unei oferte de a contracta, de a încheia un contract de împrumut.
Deși tăcerea nu a valorat acceptare, în prezentul caz, în care reclamantul a emis oferta și a și efectuat transferul sumei de bani, a rezultat implicit că, prin natura operațiunii bancare, pe cale de uzanță, tăcerea pârâtului a avut natura unei acceptări, pârâtul nefăcând dovada refuzului de a accepta oferta reclamantului, și nici dovada restituirii sumei încasate pentru cazul în care nu ar fi înțeles a accepta oferta de împrumut a reclamantului.
Apărarea pârâtului potrivit căreia plata a avut natura restituirii unei sume împrumutate de reclamant de la pârât a avut natura unei simple afirmații, nefiind făcute probe pe existența acestei obligații a reclamantului de plată către pârât a sumei de 200.000 lei cu alt titlu, nefiind depus înscrisul ad probationem al contractului de împrumut între pârât în calitate de împrumutător și reclamant în calitate de împrumutat.
Pentru aceste motive, a fost admis cererea de chemare în judecată. În ce privește capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtului la plata dobânzii, instanța a reținut incidența prevederilor art. 1088 C.civ. și art. 2 din OG nr. 13/2011.
Față de dispozițiile art. 129 alin. 6 C.pr.civ., s-a reținut că, prin introducerea cererii de chemare în judecată, s-a realizat punerea în întârziere a pârâtului, în accepțiunea art. 1088 alin. 2 C.pr.civ.
În temeiul art. 274 C.pr.civ., a fost obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 5653,8 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Față de soluția dată cererii de chemare în judecată, a respins cererea pârâtului de obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentințe, a formulat apel pârâtul I.N.
În motivarea apelului s-a susținut în esență că:
În ce privește răspunsul reclamantului la interogatoriu, instanța de fond a încălcat unul din caracterele esențiale ale mărturisirii, respectiv acela că a fost un mijloc de probă împotriva autorului, ei și în favoarea adversarului. A spune că afirmația reclamantului din cererea de chemare în judecată a fost dovedită prin afirmația reclamantului din răspunsul la interogatoriu a fost absurd.
În ceea ce privește planșele fotografice depuse de pârât, s-a susținut că acestea nu au fost reglementate de codul de procedură civilă din 1865, aplicabil prezentului litigiu. De asemenea, nu a fost corectă nici asimilarea acestora înscrisurilor, deoarece le-a lipsit elementul esențial al înscrisurilor, respectiv semnătura părților. Legea a reglementat condițiile de admisibilitate a înscrisurilor ca mijloc de probă: formula bun și aprobat, dată certă, multiplul exemplar, încheierea de autentificare, etc. Nicio astfel de formalitate nu a fost îndeplinită în cazul fotografiilor, astfel că asimilarea lor înscrisurilor a fost profund greșită.
În ceea ce privește declarația martorului propus de reclamant, instanța de fond a omis a avea în vedere că martorul a fost în serviciul reclamantului, și că a ocupat această funcție de la 01.07.2010 la două luni după data la care reclamantul a virat pârâtului suma solicitată a fi restituită.
Prin urmare, reclamantul nu a dovedit imposibilitatea morală de preconstituire a înscrisului constatator al contractului de împrumut.
S-a mai susținut că ordinul de plată invocat de către reclamant nu a reprezentat un început de dovadă scrisă.
În sensul prevederilor Codului civil 1864, aplicabil în speță, condiția sine qua non a unui început de dovadă scrisă a fost existența unei scrieri, provenite de la partea căruia îi este opus actul. Atât din redactarea normei cât și din caracterul ei de excepție de la regulă, s-a dedus că este o normă imperativă, astfel că instanței de fond nu i-a fost permis să omită condiția enunțată și să deducă, pe calea unei prezumții, existența unui început de dovadă scrisă.
Chiar dacă s-ar admite că ordinul de plată a fost un început de dovadă scrisă, aceasta nu a fost un mijloc de probă în sine, ci a reprezentat doar o excepție de la regula inadmisibilității probei testimoniale, un caz în care aceasta a fost admisibilă, deci proba contractului de împrumut trebuia făcută cu martori. Or, reclamantul nu a dovedit existența contractului de împrumut cu martori, astfel că pretenția sa de restituirea sumei de bani a fost - în opinia apelantului - neîntemeiată.
În ceea ce privește considerațiile instanței de fond cu privire la "oferta de a contracta", s-a susținut că, potrivit dispozițiilor art. 129 din Codul de procedură civilă, judecătorul era obligat să pună în discuția părților o motivare în drept pe care o considera incidență în speță, dar pe care părțile nu au invocat-o. or, instanța de fond a expus însă acest argument în considerentele hotărârii, fără a-l supune dezbaterii părților.
Consideră apelantul că acest argument este greșit. Contractul de împrumut, fiind un contract real, a luat naștere numai după acordul de voință și remiterea materială a bunului împrumutat. În această materie, doar realizarea acordului de voință, fără remiterea materială, a valorat doar ca promisiune de a contracta, însă aceasta a reprezentat un act juridic în sine, și a fost supusă acelorași restricții de ordin probator ca și contractul de împrumut. Prin urmare, și presupusa ofertă de a contracta trebuia dovedită prin înscris sau, în ipoteza reținerii unei imposibilități morale de încheiere a unui înscris, prin martori. Aceste dovezi nu au fost făcute.
În ceea ce privește argumentul tăcerii pârâtului care ar valora acceptare, potrivit "uzanței și obiceiului", a susținut apelantul că acesta a fost de neînțeles. A fost imposibil de susținut că a existat un obicei ca prietenii să-și vireze sume importante de bani în cont, fără o înțelegere prealabilă, cu intenția ca aceste viramente să reprezinte contracte de împrumut, dacă primitorul banilor nu îi returnează.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 282 și urm. din Codul de procedură.
Intimatul reclamant a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat.
Prin decizia civilă nr.1120/A/18.11.2013, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a respins apelul astfel formulat.
Pentru a decide astfel, tribunalul a constatat că, prin notele de ședință depuse la dosarul cauzei la 25.06.2012, în fața instanței de fond, intimatul-reclamant a invocat imposibilitatea morală de preconstituire a înscrisului constatator al convenției încheiate cu apelantul-pârât, invocând relația de prietenie.
Instanța de fond a încuviințat pentru intimatul-reclamant proba cu martori, interogatoriul pârâtului și înscrisuri, iar pentru apelantul-pârât, proba cu martori și interogatoriul reclamantului, în vederea dovedirii relației de prietenie.
Așa cum reiese din cuprinsul notelor scrise menționate, intimatul-reclamant s-a limitat la a invoca relația de prietenie dintre el și partea adversă. Or, nu este suficient pentru dovedirea imposibilității morale de preconstituire a unui înscris să fie doar invocată relația de prietenie între părți, ci trebuie arătate și dovedite elementele care duc la concluzia că relația de prietenie este atât de strânsă, bazată pe o încredere profundă între părți, încât încheierea actului nu părea necesară la acel moment.
Or, pe de o parte, intimatul-reclamant nu arată cât de strânsă era relația de prietenie cu apelantul-intimat, iar pe de altă parte, din probele administrate în cauza pe acest aspect, nu a rezultat decât că aceștia erau intr-adevăr prieteni, fără a se dovedi încrederea pe care aceștia o aveau unul în celalalt. Simpla petrecere a timpului liber împreuna nu conduce la concluzia imposibilității morale de preconstituire a înscrisurilor.
În plus, chiar intimatul-reclamant a afirmat, prin notele scrise, că anterior mai încheiase contracte de împrumut cu apelantul-pârât prin înscris sub semnătura privată, ceea ce conduce la concluzia că, deși era prieten, această prietenie nu se baza pe încredere deplină, ceea ce demonstrează că în speță nu există o imposibilitate morală de preconstituire.
Așadar, pe acest aspect, s-a constatat că susținerile apelantului-pârât sunt corecte, așa încât nu se impune a se analiza celelalte critici referitoare la nedovedirea imposibilității morale de preconstituire a înscrisului.
În ceea ce privește ordinul de plată invocat de intimatul-reclamant, acesta nu îndeplinește condițiile unui început de dovadă scrisă așa cum impune art.1197 C.civ., întrucât înscrisul nu provine de la apelantul-pârât.
Cu toate acestea, chiar dacă intimatul-reclamant nu a reușit să dovedească imposibilitatea morală de preconstituire a înscrisului, precum și fata de faptul ca ordinul de plata nu reprezintă un început de dovadă scrisă, cererea sa de chemare în judecata este întemeiată.
Acesta întrucât, așa cum corect a reținut prima instanță, înscrisul reprezentat de ordinul de plata are natura unei oferte de a contracta. Din acest înscris reiese ca intimatul a indicat obiectul ofertei - împrumut, cuantumul sumei împrumutate, cât și beneficiarul plății, apelantul-pârât. Însă nu tăcerea apelantului este reprezentata de acceptarea ofertei, ci faptul ridicării sumei de la banca, așa cum rezultă din înscrisul reprezentat de extrasul de cont . Astfel, ridicarea sumei al cărui beneficiar era apelantul, potrivit ordinului de plata, fără a obiecta asupra scopului pentru care această sumă de bani a fost virată, constituie acceptarea ofertei intimatului-reclamant. Contractul de împrumut a luat naștere la momentul la care voința intimatului a întâlnit voința apelantul, adică în momentul în care apelantul a încasat suma de bani, fiind așadar remisă suma de bani .
Din cuprinsul motivelor de fapt prezentate în cuprinsul cererii de chemare în judecata, și din înscrisurile atașate cererii reiese această situație de fapt, așa încât apelantul nu poate susține că instanța de fond a încălcat dispozițiile art. 129 C.p.c.
În consecință, s-a reținut caracterul nefondat al apelului.
Tribunalul a apreciat ca fiind nefondată cererea intimatului de obligare a apelantului la plata cheltuielilor de judecata, întrucât nu au fost atașate dovezi cu privire la efectuarea unor astfel de cheltuieli.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs pârâtul apelant.
În motivarea recursului, după expunerea unui istoric al cauzei, recurentul arată în esență că:
Decizia recurată a fost pronunțată cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art.129 C.pr.civ, cu încălcarea principiului disponibilității și a principiului contradictorialității.
În cauză, reclamantul a solicitat prin acțiune obligarea pârâtului la plata sumei de 200.000 lei, cu dobânda aferentă, susținând că între părți a existat o convenție de împrumut, în baza căreia, prin ordin de plată, a virat în contul pârâtului suma menționată.
De asemenea, a susținut că nu există un înscris care să consfințească această convenție, invocând imposibilitatea morală de preconstituire a unui act, și faptul că există un ordin de plată, ce reprezintă început de dovadă scrisă.
Depășind limitele judecății stabilite de reclamant prin acțiune, instanța de fond și cea de apel au reținut temeinicia cererii acestuia prin calificarea ordinului de plată ca fiind ofertă de a contracta, susținere ce nu fusese făcută de reclamant în acțiune, și nici pusă din oficiu în discuția părților, astfel că asupra acesteia pârâtul recurent nu a putut formula apărări.
O astfel de soluționare a cauzei încalcă - în opinia recurentului - toate cele trei principii mai sus menționate, iar vătămarea ce îi este produsă în acest mod nu poate fi înlăturată decât prin înlăturarea tuturor considerentelor ce exced cauzei.
Se mai arată că instanța era ținută în soluționarea cauzei de motivele de fapt invocate de reclamant prin acțiune, iar printre acestea nu se regăsesc nici un fel de referiri la încheierea unui contract între părți absente, prin ofertă și acceptare, cum în mod eronat a apreciat instanța de apel.
O altă critică susținută de recurent este aceea că, pe fond, decizia instanței de apel a fost pronunțată cu interpretarea și aplicarea greșită a legii, respectiv a dispozițiilor care reglementează încheierea contractelor între absenți.
Instanța de apel a reținut că ordinul de plată invocat de intimatul reclamant este o ofertă de a contracta deoarece, în cuprinsul acestui act au fost menționate de reclamant obiectul ofertei - împrumut, cuantumul sumei împrumutate, cât și beneficiarul plății, apelantul pârât, iar acceptarea ofertei rezultă din ridicarea de către pârât a sumei de bani de la bancă.
În legislația anterioară (aplicabilă în cauză, conform art. 5 din Noul Cod Civil), contractul între absenți se consideră încheiat prin ofertă și acceptare, în momentul în care răspunsul acceptantului a ajuns la ofertant, indiferent dacă acesta a luat sau nu cunoștință de acest răspuns - teoria recepției.
Pentru încheierea valabilă a unui astfel de contract este necesar ca oferta și acceptarea să îmbrace forma cerută de lege pentru valabilitatea convenției respective, și mai ales realizarea acordului de voință al părților asupra clauzelor contractului.
În condițiile în care reclamantul invocă prin acțiune un contract de împrumut încheiat pentru o sumă ce depășește cu mult suma de 250 lei prevăzută de art.1191 C.civ., în mod corect instanțele anterioare au apreciat că proba unui astfel de act nu poate fi făcută decât prin înscris, cu excepția cazurilor expres prevăzute în lege (imposibilitatea morală de preconstituire unui înscris, și existența unui început de dovadă scrisă).
Instanța de apel a reținut, cu putere de lucru judecat, că nu s-a dovedit în cauză imposibilitatea morală de preconstituire a unui înscris, dar și faptul că ordinul de plată nu poate fi considerat început de dovadă scrisă, situație în care instanța nu putea reține legal nici faptul că acest ordin a reprezentat o ofertă de împrumut.
În ipoteza în care instanța de recurs ar trece peste aceste apărări, și ar aprecia că ordinul de plată reprezintă o ofertă de a contracta, recurentul pârât solicita ca instanța să constate că nu există în cauză un înscris care să emane de la acesta, prin care să fi acceptat oferta reclamantului, și mai ales condițiile impuse de acesta.
În cazul unui contract între absenți, această încheiere presupune, conform teoriei mai sus menționate întâlnirea, pe deplin concordantă, sub toate aspectele, a unei oferte de a contracta, cu acceptarea acelei oferte.
Tăcerea nu poate valora acceptare, cum în mod corect a reținut și instanța de apel, iar faptul că recurentul pârât a încasat suma de bani nu dovedește decât remiterea materială a unei sume de bani, pe care reclamantul i-o datora, astfel cum a arătat și în întâmpinare, dar în nici un caz nu poate dovedi acordul său de voință în a contracta un împrumut de la acesta, restituibil în termenul convenit unilateral.
Nu se poate dispune obligarea pârâtului la plata unei sume ca cea menționată de reclamant în acțiune, în lipsa unui înscris concludent care să dovedească acordul de voință al părților cu privire la împrumutarea și restituirea acestei sume într-un termen stabilit de comun acord, doar pe baza susținerilor reclamantului și a depoziției subiective a unui martor, care îi este subordonat și a fost angajat de acesta la 2 luni după încheierea pretinsei convenții.
În drept, au fost invocate dispozițiile art.304 pct.5 și 9 C.proc.civ.
Recurs legal timbrat.
Intimatul reclamant a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat, pentru următoarele considerente:
Din textul art.129 alin.4 reiese că judecătorul "este în drept", deci are posibilitatea, și nu obligația de a cere explicații sau să pună în discuție împrejurări de fapt ori de drept.
Prin urmare, numai în cazul în cazul în care judecătorul consideră că este nevoie de lămuriri sau dezbateri pentru a putea să apreciere asupra situației de fapt sau de drept va pune în dezbatere anumite aspecte de fapt sau de drept.
De altfel, părțile trebuie să facă diligentele de a formula cereri și de a pune în discuție aspectele de fapt și de drept sau de a-și face apărări.
În ce privește critica prin care se susține încălcarea principiului disponibilității, intimatul susține caracterul neîntemeiat al acesteia, pentru următoarele argumente:
Prin cererea de chemare în judecată, intimatul-reclamant a solicitat: obligarea pârâtului la restituirea sumei de 200.000 lei, suna pe care i-am împrumutat-o acestuia la data de 3.05.2010; obligarea pârâtului la plata dobânzii legale, calculată de la data introducerii cererii până la momentul restituirii sumei în integralitate; obligarea cheltuielilor de judecată."
Instanța a reținut că ordinul de plată, din punct de vedere al dreptului material, are natura unei oferte de a contracta, de a încheia un contract de împrumut.
Astfel, instanța de fond s-a pronunțat strict asupra cererii de chemare în judecată, așa cum a fost formulată.
Împotriva acestei soluții recurentul-pârât a formulat apel, formulând printre alte și critici privind considerațiile instanței de fond cu privire la "oferta de a contracta".
Instanța de apel a menținut soluția pronunțată de instanța de fond.
Având în vedere faptul că recurentul-pârât a invocat, prin apelul formulat, critici privind calificarea ordinului de plată, si a formulat concluzii privind această calificare dată de prima instanță, nu poate susține că instanța de apel nu a pus în discuție acest aspect și că nu a putut formula apărări,și prin urmare nu a fost respectat principiul contradictorialității.
Instanța de apel a menținut soluția primei instanței reținând că ordinul de plata are natura unei oferte de a contracta, iar contractul de împrumut a luat naștere la momentul la care voința intimatului a întâlnit voința apelantului, adică în momentul în care apelantul a încasat suma de bani.
În privința susținerilor formulate de recurent prin cel de-al doilea motiv de recurs, se arată că, din respectivele susțineri reiese faptul că nu se contestă primirea sumei de bani, ci că aceasta reprezenta o datorie pe care intimatul op avea față de recurent; însă, faptul că suma de bani încasată reprezintă o datorie a intimatului nu este susținută de nicio dovadă. Mai mult decât atât, dacă această sumă de bani ar fi fost o datorie nu ar fi acceptat încasarea acestei sume cu titlul de împrumut.
Din ordinul de plată reiese că a fost indicat obiectul ofertei-împrumut, cuantumul sumei împrumutate, cât și beneficiarul plății.
Recurentul/beneficiarul a acceptat oferta de împrumut prin ridicarea sumei de bani de la banca fără nicio obiecțiune potrivit extrasului de cont.
Având în vedere aceste considerente, precum și dispozițiile art. 274 C.pr.civ., intimatul solicită respingerea recursului ca nefondat, menținerea Deciziei recurate, și obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată.
Nu au fost administrate probe noi în recurs.
Analizând recursul în raport de actele și lucrările dosarului, de criticile formulate și de limitele stabilite prin dispozițiile art. 304 C.pr.civ., Curtea reține următoarele:
Premergător analizării criticilor dezvoltate prin motivele de recurs, pentru a se putea respecta exigențele impuse controlului judiciar ce poate fi realizat de instanța de recurs, Curtea apreciază util a sublinia caracteristicile acestei căi de atac, caracteristici derivate din natura extraordinară a acesteia.
Sub acest aspect, Curtea constată că, potrivit dispozițiilor art. 299 alin. 1 C.pr.civ., obiect al recursului îl constituie hotărârea instanței de apel, iar analiza ce se poate realiza de instanța de control judiciar este limitată - conform dispozițiilor art. 304 partea introductivă din C.pr.civ. - la aspecte care interesează legalitatea deciziei recurate.
Instanța de apel, păstrând soluția primei instanțe, a analizat legalitatea și temeinicia hotărârii apelate corespunzător limitelor devoluțiunii determinate (potrivit art. 295 alin. 1 C.pr.civ.) prin criticile formulate de apelantul pârât.
Curtea notează că pretenția dedusă judecății prin acțiunea exercitată de reclamant a fost aceea că reclamantul este îndreptățit la restituirea sumei de 200.000 lei din partea pârâtului, ca urmare a faptului că a remis acestuia din urmă suma respectivă, cu titlu de împrumut acordat pentru o perioadă de 3 luni.
Pretenția astfel formulată de reclamantul intimat a fost pusă în dezbaterea părților, după ce cererea de chemare în judecată a fost comunicată pârâtului apelant, pârâtul formulând apărări și administrând probe în susținerea lor, pe parcursul procesului.
Prima instanță, analizând pretențiile reclamantului a reținut, pe de o parte, imposibilitatea morală a preconstituirii unui înscris constatator al convenției de împrumut, iar pe de altă parte împrejurarea că ordinul de plată întocmit de reclamant are valoare juridică de ofertă de a contracta.
În aceste condiții, ținând seama de faptul că reclamantul a invocat în mod explicit ordinul de plată (pentru suma a cărei restituire a solicitat-o) ca fundament al pretenției de restituire deduse judecății, dar și de împrejurarea că judecata realizată în apel este una care devoluează asupra fondului pricinii, iar recurentul - apelant însuși a dezvoltat (prin motivele de apel) critici referitoare la calificarea juridică astfel dată ordinului de plată de către prima instanță, Curtea apreciază că este lipsită de temei susținerea recurentului în sensul că, în fața instanței de apel, nu ar fi fost cunoscut părților faptul că judecata poartă asupra aspectelor referitoare la calificarea ordinului de plată ca ofertă de a contracta, și că, pentru acest motiv, decizia recurată ar fi fost pronunțată cu încălcarea principiului disponibilității, a principiului contradictorialității, și respectiv a rolului activ al instanței.
Prin cel de-al doilea motiv de recurs se susține greșita interpretare și aplicare a legii, de către instanța de apel.
Deși a formulat această susținere, recurentul nu a evidențiat o norma juridică concretă (legea) a cărei interpretare și/sau aplicare s-ar fi făcut în mod eronat.
Pentru a conchide cu privire la realizarea acordului de voință necesar perfectării convenției de împrumut, instanța de apel a evaluat ansamblul probelor administrate în cauză și, în raport de acestea, a stabilit situația de fapt din care a tras concluzia menționată.
Cum, din perspectiva limitelor impuse de prevederile art. 304 partea introductivă din C.pr.civ., instanța de recurs nu are posibilitatea de a proceda la reevaluarea probelor și, corespunzător unei astfel de reevaluări, să concluzioneze asupra situației de fapt, Curtea constată că excede limitelor analizării recursului aspectele evocate de recurent cu privire la situația reținută de instanța de apel sub aspectul circumstanțelor de fapt în care a avut a luat naștere raportul juridic obligațional dedus judecății..
Curtea reține că sediul materiei contractului de împrumut se regăsește în prevederile art. 1576 - 1590 C.civ., prin aceste reglementări nefiind instituită condiția vreunei forme cerute ad validitatem.
În absența unei reglementări exprese prin care să fie instituită o astfel de cerință de validitate, devine aplicabil principiul consensualismului, principiu potrivit căruia simpla manifestare de voință este nu numai necesară, ci și suficientă pentru ca actul juridic civil să ia naștere în mod valabil. Modul de exprimare a consimțământului fiecărei părți nu are nicio relevanță în ce privește formarea contractului, adică întâlnirea concordantă a voințelor individuale.
Astfel contractul, în coordonatele sale de negotium iuris, există din momentul realizării acordului de voință, fiind lipsit de relevanță dacă acest acord a fost sau nu constatat printr-un înscris.
Prin art. 1191 C.civ. nu este instituită o excepție de la principiul menționat, ci reglementarea respectivă se referă la o condiție cerută ad probaționem - deci una care interesează contractul în dimensiunea sa juridică de instrumentum -, iar din această perspectivă instanța de apel a reținut că încasarea fără obiecțiuni, de către recurentul pârât, a sumei care a intrat în contul său ca urmare a transferului bancar realizat în baza ordinului de plată întocmit de intimatul reclamant, are valoare juridică de acceptare a ofertei de împrumut. Condiția formei scrise a acceptării acestei oferte este satisfăcută atâta vreme cât instituția bancară care îi administra contul i-a eliberat suma de bani, fiind întocmite în mod corespunzător formalitățile bancare de remitere materială a sumei ce provenea din oferta de a contracta făcută de intimat.
Se cuvine a fi menționat că, în condițiile în care - astfel cum s-a reținut prin decizia atacată - recurentul pârât nu numai că nu a formulat obiecțiuni relativ la mențiunile din cuprinsul ofertei de a contracta făcute de intimatul reclamant, dar a și încasat respectiva sumă de bani, conduita acestuia are valențele juridice ale unei acceptări pure și simple a respectivei oferte, în condițiile și termenii stabiliți prin ofertă. Astfel, nu se poate aprecia că instanța de apel ar fi reținut/impus pârâtului recurent condiții contractuale stabilite în mod unilateral de reclamantul intimat.
Curtea notează că instanța de apel a subliniat împrejurarea că nu tăcerea pârâtului valorează acceptare a ofertei de a contracta, ci această acceptare rezultă din faptul încasării sumei pe care intimatul reclamant i-a transferat-o în contul bancar. Ca atare, argumentele critice expuse - în motivarea recursului - în sensul că tăcerea nu poate valora acceptare sunt lipsite de corespondent în raționamentul expus de instanței de apel în susținerea soluției pronunțate.
Având în vedere considerentele expuse și dispozițiile legale menționate, Curtea constată caracterul nefondat al criticilor aduse de recurent deciziei atacate, neputându-se reține incidența în speță a motivelor de recurs reglementate prin art. 304 pct.5 și 9 din C.pr.civ.
Pe cale de consecință, în conformitate cu prevederile art.312 alin.1 C.pr.civ., urmează a se dispune respingerea recursului susținut prin criticile analizate în cele ce preced.
Se va lua act de faptul că recurentul nu a solicitat cheltuieli de judecată, iar intimatul a precizat că va solicita pe cale separată cheltuielile ocazionate de susținerea recursului pendinte.
| ← stabilire domiciliu minor . Jurisprudență Minori | Litigii cu profesioniştii – pretenţii- excepţia lipsei de... → |
|---|
