Contract de vânzare-cumpărare. Imobil vândut în baza Legii nr. 112/1995. Acţiune în nulitate absolută promovată în temeiul art. 46 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, de adevăratul proprietar
| Comentarii |
|
Efectele juridice ale hotărârii judecătoreşti de admitere a acţiunii în revendicare intentate, în prealabil, împotriva statului român. Calitatea procesuală pasivă a statului român în acţiunea în revendicare. Noţiunea de bună-credinţă. Relevanţa promovării de către chiriaşii-cumpărători a memoriului pentru exercitarea recursului în anulare şi a neverificării situaţiei juridice Ia data încheierii contractului de vânzare-cumpărare
1. Instanţa de apel, în decizia atacată, nu a constatat că sentinţa civilă nr. 5813/ 1997a Judecătoriei sectorului2 Bucureşti, definitivă şi irevocabilă, ar constitui titlul de proprietate al reclamantei.
Titlul de proprietate al intimatei-reclamante nu este această hotărâre judecătorească, ci însuşi titlul autoarei sale, adică contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 16579/23.05.1935şi transcris sub nr. 9892/23.05.1935 de Tribunalul Ilfov - Secţia notariat.
în Tine, nici susţinerea că această sentinţă este greşită, întrucât reclamanta s-a judecat cu statul român prin Ministerul de Finanţe, iar nu cu adevăratul proprietar al imobilului nu poate Fi primită.
Legalitatea unei hotărâri judecătoreşti poate Fi apreciată doar de o instanţă de judecată legal învestită cu soluţionarea unei căi de atac împotriva acesteia.
Cu toate acestea, Curtea constată că acţiunea a fost corect îndreptată împotriva statului român (în acelaşi sens fiind şi considerentele deciziei Curţii Supreme de Justiţie nr. 4094/16.12.1996) care, în măsura în care considera că nu are calitate procesuală activă putea uza de prevederile art. 64-66 C. pr. civ., arătând pe titularul dreptului real.
2. Constatările instanţei de apel privind reaua-credinţă a cumpărătorilor sunt corecte. Recurenţii au cunoscut demersurile reclamantei de recuperare a proprietăţii sale (de altfel ei nici nu puteau contesta acest fapt în condiţiile în care în anul 1995 au încheiat un contract de închiriere cu aceasta, iar recursul în anulare a fost promovat la iniţiativa lor), iar împrejurarea că după pronunţarea deciziei Curţii Supreme de Justiţie de admitere a recursului în anulare, nu au mai făcut verificări privind situaţia juridică a imobilului, le este exclusiv imputabilă, ei cumpărând în aceste condiţii pe riscul lor.
(Curtea de Apel Bucureşti, secţia a lll-a civilă, decizia nr. 2622din 25 noiembrie2003)
CURTEA,
Prin sentinţa civilă nr. 7906/11.10.2002, Judecătoria sectorului 2 Bucureşti a admis acţiunea formulată de reclamanta R.L. împotriva pârâţilor Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, C.G.M.B., SC “A.” SA, C.V. şi C.G. şi a dispus anularea contractului de vânzare-cumpărare nr. 4611/
19.05.1998, încheiat între P.M.B. şi pârâţii C.
în considerente s-a reţinut că prin sentinţa civilă nr. 5813/19.05.1997 a judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, reclamantei i s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti, str. R. nr. 29, astfel că prin contractul în litigiu încheiat la
19.05.1998, P.M.B. prin mandatar SC “A.” SA a vândut pârâţilor C. lucrul altuia.
Prima instanţă a mai constatat şi că ambele părţi contractante au fost de rea-credinţă la încheierea convenţiei, vânzătorul pentru că fusese notificat de reclamantă la data de 23.10.1997 şi cumpărătorii pentru că aveau cunoştinţă despre acţiunea în revendicare, fiind intervenienţi în primul proces de revendicare şi pentru că nu au depus diligenţele necesare pentru a afla situaţia juridică a imobilului cumpărat.
împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâţii C.V. şi C.G., precum şi Primăria Municipiului Bucureşti, prin Primarul General, ambele apeluri fiind respinse ca nefondate prin decizia civilă nr. 1097/
13.05.2003 a Tribunalului Bucureşti - secţia a V-a civilă.
Tribunalul a constatat că este corect raţionamentul primei instanţe, atât în ceea ce priveşte vânzarea lucrului altuia, cât şi în ceea ce priveşte atitudinea subiectivă a părţilor contractante, chiar dacă prima instanţă a reţinut greşit că art. 46 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 înlătură prezumţia de bună-credinţă.
Chiar dacă pârâţii nu au avut calitatea de intervenienţi în acţiunea în revendicare formulată iniţial de către reclamantă, totuşi, mai reţine tribunalul, este evident că apelanţii C. au ştiut despre demersurile reclamantei de redobândire a proprietăţii sale, ei fiind încunoştinţaţi despre declararea recursului în anulare împotriva sentinţei civile nr. 1625/1993 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti.
Cât priveşte apelul Municipiului Bucureşti, s-a constatat că acesta cuprinde o serie de raţionamente juridice, corecte în esenţă, dar care nu au legătură cu cauza.
Această decizie a fost atacată cu recurs, în termen legal, de toţi apelanţii.
în motivele de recurs formulate de C.G. şi C.V., încadrate în drept în motivele de modificare prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 10 C. pr. civ., expuse nesistematizat pe cinci pagini, se arată în esenţă următoarele:
1. Sentinţa nr. 5813/1997 pe care instanţa de apel a considerat-o greşit titlul de proprietate al intimatei-reclamante nu este opozabilă recurenţilor fiindcă nu au participat la judecarea respectivei cauze. Instanţa de apel nu a observat că în dosarul respectiv R.L. a chemat în judecată statul român, care nu avea calitatea de proprietar al imobilului, iar nu pe Municipiul Bucureşti, adevăratul proprietar, cu care se judecase anterior şi pierduse prin hotărâre irevocabilă.
în aceste condiţii, conchid recurenţii, intimata-re-clamantă nu are calitate procesuală activă în prezenta cauză întrucât titlul său de proprietate nu este opozabil recurenţilor.
2. Instanţa de apel a reţinut greşit că apelanţii C. nu au fost de bună-credinţă la încheierea contractului, în condiţiile în care ei au cunoscut Decizia Curţii Supreme de Justiţie nr. 4096/16.12.1996, prin care s-a respins irevocabil acţiunea reclamantei împotriva Municipiului Bucureşti şi s-au încrezut în această hotărâre judecătorească a celei mai înalte instanţe de judecată.
în recursul său, încadrat în drept în prevederile art. 304 pct. 9 C. pr. civ., Municipiul Bucureşti critică decizia instanţei de apel pentru greşita interpretare şi aplicare a legii.
Astfel, recurentul susţine că ambele părţi contractante au fost de bună-credinţă la încheierea contractului, întrucât reclamanta “nu a introdus cerere pe Legea nr. 112/1995”.
Şi dacă se constată că s-a vândut bunul altuia -mai arată recurentul - sancţiunea este nulitatea relativă care nu poate fi invocată decât de părţile contractante, nu şi de terţi, precum reclamanta.
Excepţia de nulitate a recursului, ridicată de intimata-reclamantă prin întâmpinare, ca şi “excepţie de inadmisibilitate”, urmează a fi respinsă de Curte, întrucât potrivit art. 306 (3) C. pr. civ. deşi motivele au fost greşit indicate ca fiind prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 10 C. pr. civ., din dezvoltarea acestora rezultă că pot fi încadrate în prevederile art. 304 pct. 9 C. pr. civ..
in ceea ce priveşte recursul declarat de C.G. si C.V.:
1) Instanţa de apel, în decizia atacată, nu a constatat că sentinţa civilă nr. 5813/1997 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, definitivă şi irevocabilă, ar constitui titlul de proprietate al reclamantei.
Această hotărâre judecătorească nu are efect constitutiv de drepturi, ci declarativ, în sensul că se constată, potrivit dispozitivului, că Decretul nr. 92/ 1950 nu se aplică în privinţa imobilului compus din teren în suprafaţă de 570 mp şi construcţie situat în str. R., sector 2, imobil care la data naţionalizării era proprietatea M.R., autoarea (mama) reclaman-tei-intimate.
Desfiinţându-se retroactiv titlul statului, rezultă că acesta rămâne un simplu detentor precar (constatare a aceleiaşi instanţe, cuprinsă în considerente).
Prin urmare, titlul de proprietate al intimatei-recla-mante nu este această hotărâre judecătorească, ci însuşi titlul autoarei sale, adică contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 16579/ 23.05.1935 şi transcris sub nr. 9892/23.05.1935 de Tribunalul Ilfov-Secţia Notariat.
Din această perspectivă apare ca fiind greşită întreaga construcţie juridică referitoare la inopozabilitatea hotărârii judecătoreşti - “titlul de proprietate”.
Cum nu s-a contestat că intimata-reclamantă este succesoarea universală a proprietarei naţionalizate rezultă că nu poate fi pusă la îndoială legitimitatea sa procesuală în cauza de faţă.
în fine, nici susţinerea că această sentinţă este greşită, întrucât reclamanta s-a judecat cu statul român prin Ministerul de Finanţe, iar nu cu adevăratul proprietar al imobilului nu poate fi primită.
Legalitatea unei hotărâri judecătoreşti poate fi apreciată doar de o instanţă de judecată legal învestită cu soluţionarea unei căi de atac împotriva acesteia.
Orice hotărâre judecătorească trecută în puterea lucrului judecat este “pro veritatae habetur” şi nu poate fi repusă în discuţie ori de câte ori dispozitivul său nemulţumeşte.
Cu toate acestea, Curtea constată că acţiunea a fost corect îndreptată împotriva statului român (în acelaşi sens fiind şi considerentele deciziei Curţii Supreme de Justiţie nr. 4094/16.12.1996) care, în
măsura în care considera că nu are calitate procesuală activă putea uza de prevederile art. 64-66 C. pr. civ., arătând pe titularul dreptului real.
2) Constatările instanţei de apel privind reaua-credinţă a cumpărătorilor sunt corecte. Recurenţii au cunoscut demersurile reclamantei de recuperare a proprietăţii sale (de altfel ei nici nu puteau contesta acest fapt în condiţiile în care în anul 1995 au încheiat un contract de închiriere cu aceasta, iar recursul în anulare a fost promovat la iniţiativa lor), iar împrejurarea că după pronunţarea deciziei Curţii Supreme de Justiţie de admitere a recursului în anulare, nu au mai făcut verificări privind situaţia juridică a imobilului, le este exclusiv imputabilă, ei cumpărând în aceste condiţii pe riscul lor.
Asupra recursului declarat de Municipiul Bucureşti, Curtea constată:
La data de 24.07.1996, cu cererea înregistrată sub nr. 1888 R.L. a solicitat Comisiei de Aplicare a Legii nr. 112/1995 din cadrul Consiliului Local al sectorului 2 Bucureşti: “restituirea în natură a imobilelor din str. R. nr. 29, sector 2 şi str. V. nr. 141, sector 2, în conformitate cu art. 2 din Legea nr. 112/ 1995”.
Ulterior, la 19.03.1997, cu cererea înregistrată sub nr. 6337 la aceeaşi comisie, R.L. şi-a precizat cererea iniţială în funcţie de Normele Metodologice aprobate prin H.G. nr. 11/1997 şi a depus acte în susţinere.
Această cerere a fost analizată în cadrul Comisiei Locale a sectorului 2 şi înaintată Comisiei Municipale pentru Aplicarea Legii nr. 112/1995, cu borderoul nr. 437/8.04.1999.
în fine, prin Hotărârea nr. 2326/3.05.1999 această din urmă comisie a respins cererea L.R. de restituire în natură a celor două imobile, reţinând în preambulul actului administrativ, ca argument, tocmai sentinţa civilă nr. 5813/19.05.1997 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, definitivă.
Aşa fiind, se constată că nici vânzătorul nu a fost de bună-credinţă la încheierea contractului de vânzare realizată la data de 19.05.1998, întrucât cunoştea faptul că se fac demersuri de către fostul proprietar pentru recuperarea imobilului în litigiu.
Nici argumentul final, privind nulitatea relativă ca sancţiune pentru vânzarea lucrului altuia nu poate fi primit.
Vânzarea lucrului altuia în cunoştinţă de cauză, adică cu rea-credinţă reprezintă o operaţiune speculativă întrucât se fundamentează pe o cauză ilicită, astfel că este nulă absolut în temeiul art. 948, 966 si 968 din Codul civil.
Pentru toate aceste considerente, Curtea constată că ambele recursuri sunt nefondate, astfel că vor fi respinse ca atare în baza art. 312 C. pr. civ.
| ← Fideiusiune. Condiţii privind întinderea obligaţiei asumate... | Contract de vânzare-cumpărare. Dolul şi lipsa de... → |
|---|
