Daune materiale și daune morale pentru întârzierea soluţionării notificării pe care a formulat-o în temeiul Legii 10/2001
| Comentarii |
|
Judecătoria BICAZ Sentinţă civilă nr. 305 din data de 25.03.2013
Sentința civilă nr. 305 din 25.03.2013 - materie civilă - daune materiale și daune morale pentru întârzierea soluționării notificării pe care a formulat-o în temeiul Legii 10/2001
Prin cererea înregistrată la T.N. sub nr. …. din data de ….., reclamanta G.E. a chemat în judecată pârâții S.C. P.. și orașul B reprezentat prin primar, solicitând obligarea acestora la plata unor despăgubiri cu titlu de daune materiale și daune morale pentru întârzierea soluționării notificării pe care a formulat-o în temeiul Legii 10/2001, precum și obligarea primei pârâte la plata cheltuielilor de judecată rezultate din recursul nemotivat declarat de S.C. P. S.A. în dosarul nr. x/2008. S-a solicitat obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces.
În motivarea cererii, a arătat că a formulat notificarea nr. 38/27.09.2001 în vederea restituirii în natură sau prin despăgubire, a unor imobile preluate de stat în mod abuziv. În baza sentinței civile nr. 61/C/2005 pronunțată de Tribunalul Neamț, modificată prin decizia civilă nr. 3/18.01.2006 a Curții de Apel Bacău, Primăria orașului x a fost obligată să trimită această notificare, spre soluționare, către S.C. M.P. S.A. , în calitate de unitate deținătoare, pentru restituirea suprafeței de 2261 mp situați pe str. U. din. B.. Notificarea a fost transmisă însă abia în data de 1.03.2007.
În continuare, notificarea primită de pârâta S.C. P. trebuia soluționată în termen de 60 de zile (art. 25 al. 1) și comunicată în 10 zile de la soluționare (art. 25 al. 3), or comunicarea către reclamantă s-a făcut la data de 9.01.2008, cu o întârziere de 8 luni. Prin sentința civilă nr. 341/26.05.2008 a T.N., definitivă prin decizia civilă nr. 153/12.11.2008 a C.A.B., pârâta S.C. P. S.A. a fost obligată să înainteze notificarea reclamantei către instituția publică care a efectuat privatizarea, respectiv către AVAS. Deși obligația comunicării notificării și a documentației aferente a curs de la data rămânerii definitive a acestei hotărâri, pârâta a transmis documentația către AVAS abia la data de 23.02.2009, cu o întârziere de 100 de zile.
Față de cele arătate, a solicitat obligarea celor două pârâte, proporțional culpei în întârzierea procedurii de soluționare a notificării, la plata dobânzii legale raportate la valoarea suprafeței de teren ce s-a solicitat a fi restituită în natură sau prin echivalent, sau la plata valorii lipsei de folosință a terenului în perioada aferentă fiecărei întârzieri. A estimat contravaloarea daunelor la suma de 8.000 de lei, precizând la termenul din data de 15.03.2010 că solicită obligarea pârâtelor la suma de câte 4.000 lei fiecare cu titlu de daune materiale. A mai solicitat, de asemenea, de la fiecare din cele două pârâte, daune morale în valoare de câte 10.000 de lei, pentru suferința creată și pentru alterarea stării sale de sănătate prin tergiversarea procedurii administrative de soluționare a notificării.
În privința pârâtei S.C. P. S.A. a solicitat și obligarea acesteia la a-i plăti cheltuielile de judecată reprezentate de valoarea transportului pentru două drumuri la Înalta Curte de Casație și Justiție, ocazionate de declararea unui recurs nemotivat, la care ulterior a și renunțat. La termenul din 12.04.2010, reclamanta și-a precizat aceste cheltuieli ca fiind în cuantum de 123 lei.
În dovedire, reclamanta a depus în copie înscrisuri atestând cheltuielile efectuate în procesele de care a făcut vorbire în cererea sa, sentințe și decizii pronunțate în cele două litigii, notificarea formulată, expertizele efectuate în dosarul nr. 137/C/2004 al T.N., adresele trimise de AVAS către S.C. P. S.A., purtând nr. de înregistrare 1058/19.01.2009 și 29397/23.10.2008, biletele de transport CFR pe ruta Piatra Neamț - București, București - Piatra Neamț, la datele de 3.06/4.06. 2009 și 24.06/25.06. 2009, acte medicale și a solicitat efectuarea unei expertize topografice pentru evaluarea lipsei de folosință a terenului.
Pârâta S.C. P. S.A. a formulat întâmpinare, invocând excepția lipsei calității sale procesuale pasive și excepția inadmisibilității acțiunii. În motivarea acestora, a arătat că reclamanta a formulat notificarea nr. 38/2001 adresată primarului orașului Bicaz, prin care a solicitat restituirea suprafeței de 2261 mp teren intravilan. Prin sentința civilă nr. 61/C/2005, Tribunalul Neamț a dispus trimiterea acestei notificări către S.C. M. P. S.A., notificarea fiind trimisă de primăria orașului Bicaz la data de 27.02.2007 și primită de S.C. P. S.A la data de 1.03.2007. La data de 9.01.2008, această pârâtă, prin adresa nr. 17, i-a comunicat reclamantei un răspuns prin care îi aducea la cunoștință că nu este de acord cu restituirea în natură a terenului, întrucât face parte din patrimoniul său, având eliberat certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria MO7 nr. 0458/1995.
În dosarul nr. 163/103/20008 promovat de reclamantă, prin care a solicitat obligarea acestei pârâte să soluționeze notificarea nr. 38/2001, T.N. a dispus obligarea S.C. P. S.A să înainteze notificarea către instituția publică care a efectuat privatizarea societății, reținând că acesteia îi revine competența soluționării notificării, în temeiul art. 27 din Legea 10/2001. Așadar, fără nici un echivoc, nu S.C. P. S.A trebuie să ofere măsuri reparatorii reclamantei, ci entitatea care a efectuat privatizarea acestei societăți, astfel că pârâta nu are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză.
De altfel, a arătat că sentința civilă nr. 341/26.05.2008 a rămas definitivă și irevocabilă pe data de 25.06.2009, însă S.C. P. S.A a trimis notificarea către AVAS încă din cursul lunii octombrie 2008. Prin adresele nr. 29397/23.10.2008 și 1058/19.01.2009, AVAS a solicitat informații suplimentare, iar S.C. P. S.A a răspuns prin adresele nr. 479/7.11.2008 și 60/23.02.2009. Consideră că a făcut toate demersurile necesare pentru trimiterea notificării și documentației anexe în vederea soluționării ei, însă AVAS-ul nu a soluționat-o nici până în prezent.
În privința celei de a doua excepții, a inadmisibilității acțiunii promovate, a arătat aceeași pârâtă că entitatea care va soluționa notificarea reclamantei se va pronunța cu privire la despăgubirile pe care aceasta trebuie să le primească, calculate în conformitate cu art. 31 al. 3 din Legea 10/2001. Aceste despăgubiri vor însuma și lipsa de folosință a terenului, de la data exproprierii și până la data când se va face plata efectivă, perioadă care cuprinde și intervalul în care notificarea, greșit trimisă pârâtei, a stat la această societate.
Tot inadmisibilă a arătat pârâta S.C. P. S.A a fi și cererea de acordare a daunelor morale, având în vedere că Legea 10/2001 reglementează existența a două categorii de măsuri reparatorii pentru bunurile preluate abuziv de stat în perioada vizată, respectiv compensarea cu alte bunuri sau despăgubiri în echivalent. În afară de acestea, cei expropriați nu pot primi alte feluri de daune, acest lucru echivalând cu primirea unor măsuri reparatorii duble. Art. 25 din Legea 10 nu prevede nici o sancțiune pentru entitatea deținătoare care trebuie să soluționeze notificarea, în situația în care termenul de 60 de zile de la înregistrarea notificării este depășit fără ca aceasta să fie soluționată.
În privința cheltuielilor de judecată solicitate din dosarul nr. 163/103/2008, a arătat aceeași pârâtă că recursul formulat de S.C. P. S.A împotriva deciziei civile nr. 153/12.11.2008 a fost retras, în aceste condiții cheltuielile efectuate de reclamantă în acel dosar neputând fi suportate de actuala pârâtă care a fost recurentă. Mai mult decât atât, acordarea acestor cheltuieli nu se face din oficiu, ele trebuind a fi solicitate în mod expres de partea interesată. Or, reclamanta nu a solicitat acest lucru în mod expres, instanței învestite cu soluționarea recursului.
În dovedire, pârâta S.C. P. S.A a depus în copie adresele de corespondență purtată cu AVAS în privința trimiterii notificării reclamantei, certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria MO7 nr. 0458/1995.
Pârâtul orașul Bicaz reprezentat prin primar și primarul orașului B., în întâmpinarea formulată, au arătat că potrivit art. 21 și 26 din Legea 10/2001 în forma inițială, numai în cazul în care persoana îndreptățită nu cunoaște deținătorul bunului imobil solicitat, notificarea se trimite primăriei în a cărei rază se află imobilul, doar în acest caz primăria având obligația de a identifica și comunica unității deținătoare notificarea în termen de 30 de zile. Or, culpa întârzierii notificării aparține reclamantei, care nu a depus de la bun început notificarea la unitatea deținătoare, pe care o cunoștea și care era identificată chiar în conținutul notificării. Mai mult, notificatoarea nu depusese toate actele doveditoare necesare pentru soluționarea ei, deși i s-au cerut prin mai multe adrese, astfel că primarul a emis dispozițiile 15 și 16/13.01.2004 de respingere a notificărilor.
Consideră că primăria nu poate fi făcută răspunzătoare pentru neexecutarea unei obligații care era, potrivit legii, chiar în sarcina reclamantei, iar reclamanta nu-și poate invoca propria culpă pentru dobândirea unor drepturi. Cu toate că reclamanta avea obligația să depună notificarea la unitatea deținătoare, primăria a trimis notificarea acesteia la data de 27.02.2007, chiar înainte de soluționarea recursului de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia civilă nr. 3585/3.05.2007. Procedura specială a Legii 10 este derogatorie de la dreptul comun, în sensul că nu se poate lua o hotărâre administrativă decât în baza unei hotărâri judecătorești irevocabile.
Cu privire la daunele materiale, a arătat că acțiunea este prematur introdusă, întrucât competentă în evaluarea terenului este ANRP, instanța neputând aplica dobânzi decât după evaluarea făcută de această autoritate administrativă. Nici contravaloarea lipsei de folosință nu este justificată, în condițiile în care reclamanta nu poate obține restituirea terenului în natură, acesta fiind ocupat de S.C. M.P. S.A. care are eliberat certificat de atestare a dreptului de proprietate.
În privința daunelor morale, a arătat că reclamanta nu a făcut dovada unei rele credințe a pârâtei în ce privește restituirea de măsuri reparatorii în echivalent pentru terenul expropriat și nici dovada unei legături cauzale directe între îmbolnăvirea sa de depresie și o invocată rea credință a instituției pârâte.
La ultimul termen de judecată, tribunalul, din oficiu, a pus în discuția părților excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului orașul Bicaz reprezentat prin primar și a admis-o, constatând că are calitate primarul orașului Bicaz, întrucât acțiunea promovată vizează despăgubiri derivând din răspunderea civilă delictuală pentru nerespectarea unor obligații pe care pârâții le aveau în temeiul dispozițiilor speciale din Legea 10/2001, lege care dă competențe de soluționare a notificărilor în sarcina persoanelor juridice deținătoare ale imobilelor notificate, iar în cazul în care deținător este unitatea administrativ teritorială, primarului sau, după caz, președintelui consiliului județean.
În dovedire, pârâtul a depus în copie adresele prin care i s-a solicitat reclamantei depunerea dovezilor și clarificărilor necesare, dispozițiile emise sub nr. 15 și 16 la data de 13.01.2004 și nr. 272 și 273 din data de 14.04.2008, decizia nr. 3585/3.05.2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și adresa nr. 1804/27.02.2007 de înaintare a notificării și documentației către S.C. P. S.A.
În răspuns la întâmpinările formulate, reclamanta a arătat următoarele:
Față de excepția lipsei calității procesuale pasive a S.C. P. S.A. a arătat că prin acțiunea promovată nu a solicitat rezolvarea măsurilor reparatorii cuvenite pentru imobilul preluat abuziv, ci daune pentru întârzierea soluționării notificării, întârziere care s-a produs din culpa celor două pârâte, în speță fiind vorba de răspunderea civilă delictuală.
Cheltuielile de judecată solicitate din dosarul nr. 163/103/2008 pârâta le datorează, întrucât reclamanta, în calitate de intimată în acel recurs, s-a deplasat de două ori la București pentru a studia dosarul și pentru a participa la primul termen de judecată. Pretențiile pot fi formulate și printr-o cerere separată, în interiorul termenului general de prescripție, fiind dovedite cu documentele de transport. Culpa procesuală există și în cazul în care cererea a fost respinsă în temeiul unei excepții procesuale, cum este în speță nemotivarea recursului în termenul legal.
Daunele morale nu sunt datorate ca măsuri reparatorii stabilite de Legea 10/2001, ci ca o compensare a suferinței și alterării stării sale de sănătate prin întârzierea cu rea-credință a soluționării cauzei. Ele nu au fost solicitate numai pentru starea de sănătate alterată, ci și pentru suferința psihică la care a fost supusă prin această întârziere, stresul așteptării prelungite a soluționării notificării.
În privința excepției inadmisibilității a arătat că până la pronunțarea autorității competente cu privire la modalitatea de restituire, singura bază de calcul pentru prejudiciul produs prin întârzierea procedurii administrative rămâne lipsa de folosință a terenului, astfel că în temeiul art. 132 al. 2 pct. 2 Cod de procedură civilă și-a precizat cuantumul pretențiilor la valoarea lipsei de folosință a terenului pentru perioada de întârziere, dar nu mai puțin decât dobânda legală aferentă eventualelor despăgubiri, dacă se va stabili această modalitate de restituire.
T.N., prin sentința civilă, nr.68/C/2011 a soluționat pricina pendinte.
Curtea de Apel Bacău, prin decizia civilă 1353/2011, admițând recursurile promovate de reclamanta și de pârâți împotriva hotărârii fondului, a casat sentința civilă 68/2011 pronunțată de Tribunalul Neamț, trimițând cauza spre rejudecare la Judecătoria Bicaz.
Pentru a decide astfel instanța de control judiciar a invocat din oficiu excepția necompetenței materiale a Tribunalului Neamț, pe care a admis-a reținând esențialmente că:
Acțiunea promovată de recurenta - reclamantă a fost întemeiată pe dispozițiile art. 998, art. 999 cod civil, aspect relevat și de motivarea instanței de fond, valoarea despăgubirilor materiale și a daunelor morale pretinse, fiind, conform precizării la acțiune, de 8.000 lei, ( câte 4.000 lei pentru fiecare pârât daune materiale), respectiv 20.000 lei ( câte 10.000 lei pentru fiecare pârât daune morale).
Potrivit art. 2 lit. b cod procedură civilă tribunalul judecă în primă instanță procesele și cererile în materie civilă al căror obiect are o valoare de peste 5 miliarde.
În raport de temeiul juridic al acțiunii invocând ( art. 998, art. 999 cod civil) și valoarea despăgubirilor pretinse, competența de soluționare a cauzei revenea, conform art. 1 pct. 1 cod procedură civilă judecătoriei și nu tribunalului, împrejurare de natură să atragă incidența, în speță, a dispozițiilor art. 304 pct. 3 cod procedură civilă.
În rejudecare, pricina a fost înregistrată sub nr.4535/103/2009.
Pârâtul Primarul Orașului B. a depus întâmpinare (f.134 ds.), ulterior precizată (f.223-224), prin care a invocat excepția netimbrării acțiunii, excepția prematurității acțiunii în lipsa stabilirii de către AVAS a despăgubirii cuvenite reclamantei, astfel încât nu se poate calcula dobânda legală la care să se raporteze despăgubirile materiale, solicitând suspendarea prezentei cauze până la soluționarea Ds.597/32/2011 a ICCJ, iar pe fond respingerea acțiunii, invocând esențialmente cu privire la fond motive identice cu cele din întâmpinarea pe care a formulat-o la fond, la prima judecată.
Reclamanta, prin cerere precizatoare (f.218) a majorat în temeiul art.132 alin.2 Cpc cuantumul pretențiilor astfel:
- despăgubirile pentru lipsă de folosință: 18.400. lei în sarcina pârâtului, și 5100 lei, în sarcina pârâtei, astfel cum a stabilit expertul Apostol în expertiza efectuată la prima judecată de fond; a renunțat reclamanta la limita despăgubirilor materiale raportată la dobânda legală - daune morale, 10.000 lei, pentru fiecare pârât.
Anterior-f.26 dosar rejudecare - reclamanta a cerut cheltuieli de judecată făcute în dosar la fond, recurs și în rejudecare.
Instanța a stabilit prin Încheierea din 5.03.2012 că reclamanta să achite 2351 lei, taxa timbru, 5 lei timbru judiciar, obligând-o, în urma admiterii cererii de ajutor public judiciar, la plata a ½ din aceste taxe, eșalonată în 3 rate lunare egale.
Prin Încheierea din 19.03.2012 a fost respinsă cererea de suspendare a judecății formulată de pârât, care a renunțat la excepția prematurității.
Ulterior, același pârât a invocat excepția insuficientei timbrări a acțiunii.
Părțile au depus înscrisuri.
Analizând coroborat cererea precizată raportat la probatoriul administrat în toate ciclurile procesuale Judecătoria reține că acțiunea este întemeiată în parte, pentru considerentele ce succed:
I. În temeiul art.137 Cpc se vor examina cu prioritate excepțiile invocate:
1.Excepția insuficientei timbrări, invocată de Primarul Orașului B., va fi respinsă ca neîntemeiată, întrucât cu cele 4 chitanțe atașate la dosar în valoare de 500+375 lei+300 lei+14 lei s-a achitat taxa judiciară de timbru redusă, datorată de reclamantă.
2. Excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei S.C. P. S.A este și ea nefondată. Instanța reține că în susținerea acesteia s-a invocat faptul că nu această pârâtă trebuie să ofere reclamantei măsuri reparatorii în temeiul Legii 10/2001, ci entitatea care a efectuat privatizarea, respectiv AVAS. Obiectul prezentei acțiuni nu îl constituie, însă, obligarea pârâților chemați în judecată la acordarea de măsuri reparatorii în temeiul acestei legi speciale, astfel că pârâta titulară a invocării acestei excepții pare a fi în eroare din acest punct de vedere. Reclamanta are în vedere în promovarea prezentei acțiuni atragerea unei răspunderi civile delictuale a pârâților, pentru repararea prejudiciului produs ca urmare a nerespectării unor dispoziții din Legea 10/2001, dispoziții a căror respectare le-a fost impusă și prin hotărârile judecătorești pronunțate în litigiile anterior desfășurate între părți.
Așadar, în nici un caz pretențiile ce formează obiectul prezentului dosar nu au fost întemeiate pe dispozițiile art. 1 al. 2 din Legea 10/2001 referitoare la acordarea de măsuri reparatorii prin despăgubiri, în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă. Temeiurile juridice ale prezentei acțiuni le constituie dispozițiile art. 998-999 Cod civil, față de nerespectarea în termen rezonabil a obligației impuse acestei pârâte prin sentința civilă nr. 61/C/2005 a Tribunalului Neamț, astfel cum a fost schimbată în parte prin decizia civilă nr. 3/18.01.2006 a Curții de Apel Bacău. Față de aceste considerente, această primă excepție invocată de pârâta S.C. P. S.A. urmează a fi respinsă ca neîntemeiată.
3.Excepția inadmisibilității acțiunii, cu privire la toate despăgubirile solicitate, atât cele materiale și cele morale, cât și cheltuielile de judecată, invocată de aceeași pârâtă, este nefondată. Cu privire la netemeinicia acestei excepții față de despăgubirile materiale solicitate, considerentele expuse pentru respingerea excepției anterioare subzistă și în motivarea respingerii prezentei excepții, dat fiind faptul că pârâta, argumentându-și apărarea invocată, persistă în aceeași eroare asupra obiectului acțiunii formulate și a temeiului de drept folosit de reclamantă, arătând din nou că entitatea care va soluționa notificarea reclamantei se va pronunța cu privire la despăgubirile pe care aceasta trebuie să le primească.
Față de despăgubirile morale solicitate, nu se poate reține ca întemeiat raționamentul pârâtei, care arată că în afara măsurilor reparatorii vizate de art. 1 al. 2 din Legea 10/2001, cei îndreptățiți nu ar putea primi alt fel de daune. O asemenea interpretare restrictivă nu este susținută nici de jurisprudența și nici de doctrina de specialitate. Recunoașterea în materie a posibilității acordării de despăgubiri pentru acoperirea unui prejudiciu moral a avut în vedere tot dispozițiile art. 998-999 Cod civil, textul de lege în cauză fiind general și necomportând excepții.
Nici cu privire la cheltuielile de judecată din dosarul nr. 163/103/2008 excepția inadmisibilității nu poate fi reținută ca întemeiată, dat fiind că retragerea recursului declarat în acel dosar nu are nici o relevanță din punctul de vedere al culpei procesuale care interesează la stabilirea obligației de plată a unor cheltuieli cu acest titlu, în acest sens fiind și dispozițiile art. 246 al. 3 Cod de procedură civilă. De asemenea, nu are relevanță nici împrejurarea că acele cheltuieli nu au fost solicitate în mod expres în cadrul judecării respectivului recurs, practica judiciară fiind în sensul că este admisibil a fi solicitate aceste cheltuieli, care reprezintă un drept de creanță, și ulterior, pe calea unei acțiuni separate.
Așadar, și această excepție urmează a fi respinsă.
II. Asupra fondului cererii reclamantei, instanța reține acțiunea ca fiind întemeiată în parte, pentru considerentele ce se vor detalia în cele ce urmează.
Acțiunea promovată de G.E., titulara unei notificări în baza Legii 10/2001, reclamată a nu fi fost soluționată în termen legal, are în vedere obținerea unor despăgubiri care să acopere prejudiciul suferit prin netrimiterea în termen legal a notificării sale către autoritățile competente, întârziere care s-ar fi datorat unei atitudini culpabile a pârâților.
Prin urmare, reclamanta, prin acțiunea sa, a înțeles să-și fundamenteze solicitarea pe instituția juridică a răspunderii civile delictuale, al cărei regim general este reglementat de art. 998 și 999 Cod civil, cu raportare la obligațiile ce reveneau instituțiilor învestite cu notificarea sa, în temeiul dispozițiilor reparatorii ale Legii 10/2001. Condițiile răspunderii civile ce trebuie analizate a fi îndeplinite sau nu, trebuie cântărite prin prisma obligațiilor stabilite în sarcina pârâților de dispozițiile legale din materia legii speciale invocate.
Pentru angajarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, prevederile legale cer a fi întrunite mai multe condiții, și anume: să existe un prejudiciu, o faptă ilicită, un raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, și să existe vinovăție din partea celor care au cauzat prejudiciul, constând în intenția, neglijența sau imprudența cu care au acționat. Din acest punct de vedere, nu are relevanță faptul că în legea reparatorie specială nu există o dispoziție expresă pentru acordarea unor daune de acest fel, astfel că apărările invocate pe acest considerent de pârâta S.C. P. S.A urmează a fi înlăturate.
Existența faptei producătoare de prejudicii din partea pârâtului Primarul orașului B. a fost analizată de hotărârile pronunțate în cauzele anterioare. Astfel, sentința civilă nr. 61/C/2005 a Tribunalului Neamț, definitivă prin decizia civilă nr. 3/18.01.2006 a Curții de Apel Bacău și irevocabilă prin decizia civilă nr. 3585/3.05.2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, obliga pârâtul Primarul orașului B. să trimită notificarea nr. 38/27.09.2001 către S.C. M.P. S.A Bicaz, actuala pârâtă S.C. P. S.A.
Caracterul delictual al faptei imputate acestui pârât rezidă în aceea că, deși în privința lui fusese pronunțată o hotărâre judecătorească definitivă ce îl obliga a proceda la această trimitere, respectarea obligației a fost îndeplinită de acesta după un termen îndelungat. Astfel, dată fiind stabilirea printr-o hotărâre judecătorească în sarcina pârâtului a acestei obligații ce deriva din lege, sentința pronunțată trebuia pusă în executare, ca orice titlu executoriu, din momentul rămânerii sale definitive, în acord cu dispozițiile art. 377 al. 1 pct. 3 și art. 300 al. 1 Cod de procedură civilă. Apelul promovat de pârât împotriva sentinței instanței de fond fusese soluționat prin decizia civilă nr. 3/18.01.2006 a Curții de Apel Bacău, ce a fost comunicată pârâtului la data de 21.02.2006. Așadar, cel mai târziu la această dată, a comunicării deciziei, pârâtul a aflat de soluția definitivă dată litigiului purtat între el și reclamantă. Cum în cauză la acel moment obligația sa era consfințită într-o hotărâre definitivă, acesta trebuia să-și îndeplinească obligația de îndată, recursul promovat la Înalta Curte de Casație și Justiție neavând efect suspensiv de executare.
Cu toate acestea, pârâtul Primarul orașului B. procedează la înaintarea notificării către unitatea deținătoare abia la data de 27.02.2007, așadar la mai mult de un an de la data pronunțării unui titlu executoriu împotriva sa. Față de această împrejurare, fiind vorba de un titlu executoriu care trebuia respectat, sunt lipsite de relevanță discuțiile făcute de acest pârât prin întâmpinare, în legătură cu o culpă a reclamantei constând în nedepunerea de la început a notificării la unitatea deținătoare pe care o cunoștea și o indicase chiar în cuprinsul notificării. Ceea pentru ce se solicită a fi răspunzător pârâtul nu este neexecutarea unei obligații ce era în sarcina reclamantei, așa cum se apără pârâtul, ci neexecutarea unei obligații care era fără echivoc stabilită în sarcina sa, nu a reclamantei, prin hotărârile date de instanțele judecătorești, hotărâri care trebuiau puse în aplicare după rămânerea lor definitivă.
Față de caracterul obligatoriu al unei sentințe definitive, nu poate fi reținută ca întemeiată justificarea de către pârât a termenului de mai bine de un an scurs până la îndeplinirea obligației, prin aceea că în procedura specială a Legii 10 nu a putut lua o hotărâre administrativă decât în baza unei hotărâri judecătorești irevocabile. Așa cum corect a sesizat reclamanta, în cauză nu era nevoie de pronunțarea unor hotărâri administrative, ci de conformarea față de măsura trimiterii dosarului la unitatea competentă a soluționa notificarea, ceea ce pârâtul a făcut - dar după un termen îndelungat -, printr-o simplă adresă, depusă în copie la fila 151, nicidecum printr-o hotărâre administrativă.
Mai mult decât atât, judecătorul reține și faptul că apelul declarat de acest pârât împotriva sentinței căreia trebuia să i se conformeze nici nu a avut ca obiect contestarea măsurii dispuse de instanță cu privire la înaintarea notificării, ci doar aspecte legate strict de cheltuielile de judecată la plata cărora fusese obligat.
Cât privește celălalt pârât, S.C. P. S.A, prin sentința civilă nr. 341/2008 a Tribunalului Neamț, definitivă prin decizia civilă nr. 153/12.11.2008 a Curții de Apel Bacău și irevocabilă prin decizia civilă nr. 6948/25.06.2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, acesta a fost obligat să înainteze notificarea nr. 38/27.09.2001 împreună cu toată documentația aferentă, către instituția publică care a efectuat privatizarea societății pârâte. Așa cum s-a arătat și în cazul celuilalt pârât, sentința pronunțată trebuia pusă în executare, ca orice titlu executoriu, din momentul rămânerii sale definitive, în acord cu dispozițiile art. 377 al. 1 pct. 3 și art. 300 al. 1 Cod de procedură civilă. Apelul promovat de pârât împotriva sentinței instanței de fond fusese soluționat prin decizia civilă nr. 153/12.11.2008 a Curții de Apel Bacău, de la acel moment obligația sa consfințită printr-o hotărâre definitivă, trebuia îndeplinită de îndată, recursul promovat neavând efect suspensiv de executare.
Cu toate acestea, pârâta S.C. P. S.A a procedat la înaintarea notificării către AVAS inițial printr-o adresă din data de 30.09.2008, adresă care, așa cum a rezultat din probatoriul administrat, nu a fost însoțită de documentația aferentă, la înaintarea căreia de asemenea pârâta fusese obligată, prin același titlu executoriu. Astfel, adresele aflate în copie la filele 59 și 60, emise de AVAS la datele de 23.10.2008 și 19.01.2009 către pârâta S.C. P. S.A, dovedesc acest lucru, respectiv că documentația înaintată prin adresa inițială nu era completă. Abia în urma răspunsului la cea din urmă adresă, întocmit de pârâtă la data de 23.02.2009, aflat în copie la filele 117-118, instituția publică care a efectuat privatizarea nu a mai revenit cu solicitări, având în posesie întreaga documentație doveditoare. Asupra fondului cererii, în sensul justificării nerespectării de îndată a obligației conținute în sentința definitivă, pârâta S.C. P. S.A nu a invocat nici un motiv.
Cât privește existența prejudiciului și legătura de cauzalitate, se reține că îndreptățirea reclamantei de a primi măsuri reparatorii în baza Legii 10/2001 a fost recunoscută prin sentința civilă nr. 61/C/2005, însă cu privire la parte din bunul notificat, autoritatea inițial sesizată nu era competentă a dispune. Prin urmare, chiar și cu privire la această parte, reclamanta este îndrituită a primi măsuri reparatorii prin echivalent sau despăgubiri bănești. Așa fiind, întârzierea sa de la a beneficia de un bun acordat în compensare sau de o sumă de bani, este în mod cert de natură a-i produce un prejudiciu constând în lipsirea sa de folosința respectivului bun ori a respectivilor bani, aspect ce nu mai are nevoie de dovezi.
Legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu este evidentă, deoarece perioada în care pârâții au amânat nejustificat înaintarea documentației către instituția competentă, reprezintă un interval de timp cu care a fost prelungită procedura soluționării notificării reclamantei și cu care, implicit, a fost amânată obținerea reparației așteptate.
Cât privește atitudinea culpabilă a pârâților, aceasta a fost argumentată în paragraful referitor la îndeplinirea condiției existenței unei fapte ilicite, unde s-a arătat că pârâții nu au invocat și dovedit nici un motiv temeinic pentru a-și îndeplini cu mari întârzieri obligațiile stipulate clar în sarcina lor prin niște hotărâri definitive, al căror dispozitiv trebuia adus la îndeplinire de îndată, nefiind stipulat un alt termen pentru respectarea lor.
Dovedită fiind temeinicia solicitării obligării pârâților la plata de despăgubiri materiale, fiecare pentru perioada cuprinsă între momentul la care obligația ce le revenea fusese stabilită definitiv și până la momentul la care obligația a fost efectiv și corespunzător îndeplinită, respectiv pârâtul primarul orașului Bicaz pentru perioada 21.02.2006 - 27.02.2007, iar pârâta S.C. P. S.A pentru perioada 12.11.2008 - 23.02.2009, rămâne de argumentat modalitatea aleasă pentru evaluarea prejudiciului. Inițial, reclamanta a solicitat obligarea la plata dobânzii legale raportate la valoarea terenului solicitat a fi restituit în natură sau prin echivalent, sau la plata valorii lipsei de folosință a terenului în perioada aferentă fiecărei întârzieri. Din acest punct de vedere, instanța a reținut ca întemeiată apărarea pârâtului primarul orașului Bicaz, în sensul că o despăgubire constând în dobânda calculată la valoarea terenului nu poate fi dată la acest moment, întrucât ANRP este autoritatea competentă a stabili valoarea acelui bun, iar această valoare nefiind încă stabilită, nu există reperul la care, prin raportare, să fie calculate dobânzi. De altfel, chiar și reclamanta a achiesat la această variantă, recunoscând că singura bază de calcul pentru prejudiciul produs rămâne lipsa de folosință a terenului.
Chiar dacă, așa cum a arătat primarul orașului Bicaz, reclamanta nu poate obține restituirea terenului în natură, tribunalul reține că această modalitate de reparare a prejudiciului este cea mai echitabilă, întrucât legea reparatorie specială invocată are în vedere, primordial, modalitatea restituirii în natură a bunului preluat de stat în mod abuziv, și doar în situația în care acest lucru nu este posibil, acordarea de măsuri echivalente, constând fie în compensarea cu un bun de aceeași valoare, fie în acordarea de despăgubiri - corespunzătoare valorii bunului. Prin urmare, și în cazul acordării de măsuri compensatorii, Legea 10 are în vedere a înlocui în patrimoniul persoanei îndreptățite, valoarea pierdută, cu o valoare echivalentă, ceea ce are în vedere tot valoarea bunului preluat și imposibil de restituit în natură.
Sub acest aspect, Judecătoria urmează a obliga pârâții la plata către reclamantă a sumelor calculate prin expertiza efectuată, ca reprezentând lipsa de folosința bunului pe perioadele menționate anterior.
Ca un capăt de cerere incident, reclamanta a solicitat și obligarea pârâtei S.C. P. S.A la plata cheltuielilor de judecată pe care dânsa le-a efectuat în dosarul nr. 163/103/2008 în stadiul recursului declarat de această pârâtă, cale de atac la care ulterior aceasta a renunțat. Potrivit art. 246 al. 3 Cod de procedură civilă, dacă renunțarea la judecată se face după comunicarea cererii de chemare în judecată, instanța, la cererea pârâtului, va obliga pe reclamant la cheltuieli.
Așadar, retragerea unei căi de atac declarate nu înlătură obligația suportării cheltuielilor de judecată pe care cealaltă parte le-a făcut, cu condiția ca retragerea să nu intervină anterior comunicării cererii de recurs către intimat. În cazul de față, din studierea dosarului de recurs al Înaltei Curți de Casație și Justiție, rezultă că declarația de renunțare la recurs a fost formulată de actuala pârâtă la data de 25.06.2009, care era data primului termen de judecată stabilit în cauză, în timp ce intimata - actuală reclamantă - fusese citată încă din data de 18.05.2009. Cum renunțarea a fost făcută după comunicarea cererii de recurs, acest fapt atrage obligativitatea celui ce s-a desistat de cererea sa, de a plăti părții adverse cheltuielile de judecată efectuate.
Nimic nu se opune ca partea care a efectuat astfel de cheltuieli să le poată cere printr-o acțiune separată, împrejurarea că nu le-a solicitat în acel recurs neoperând o decădere din dreptul de a le solicita. Acestea reprezintă un simplu drept de creanță pe care reclamanta înțelege să-l valorifice în prezent, cu respectarea termenului de prescripție stabilit la art. 3 teza 1 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă.
Cuantumul solicitat, de 123 de lei, a fost dovedit prin biletele de transport depuse la fila 91 dosar, reprezentând cele două drumuri efectuate de reclamantă la instanța supremă, unul pentru studierea dosarului și împuternicirea unui mandatar să o reprezinte, celălalt pentru a se prezenta la termenul fixat în cauză.
În privința daunelor morale solicitate, judecătorul constată că prin întârzierea prelungită și culpabilă a fiecăruia dintre pârâți în punerea în aplicare a 2 hotărâri judecătorești definitive aceștia au provocat reclamantei suferințe psihice, stres, disconfort, apt să altereze starea de starea de sănătate a acesteia, ceea ce impune repararea prejudiciului de către autorii lui.
Judecând în echitate, în raport de durata întârzierii, vârsta reclamantei, importanța valorilor sociale lezate va fi obligat Primarul Orașului B. la 6000 lei, daune morale,i ar SC P. S.A., la 4000 lei, daune morale.
În temeiul art.274 alin.1 rap. la art.276, ambele din Cpc., va obliga pârâții căzuți în pretenții la cheltuieli de judecată, conform dispozitivului.
Având în vederea respingerea în parte a petitului privind daunele morale va fi obligată reclamanta către pârâtă la cheltuieli de judecată proporțional cu pretențiile respinse.
| ← Acțiune în pretenții | Acțiune în constatare → |
|---|
