Daune morale. Arestare nelegală. Criterii de evaluare a întinderii despăgubirilor
| Comentarii |
|
Secţia civilă şi de minori, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, decizia nr. 182/A din 27 iunie 2008
Prin cererea introductivă înregistrată pe rolul Tribunalului Maramureş, reclamantul P.O.D. contra Statului Român prin Ministerul Finanţelor, reprezentat prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Maramureş a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 137.000 lei, reprezentând daune materiale şi a sumei de 600.000 lei cu titlul de daune morale, pentru acoperirea prejudiciului cauzat printr-o privare nelegală de libertate în perioada cuprinsă între 16 iunie 2001 şi 11 octombrie 2001.
În motivele cererii, reclamantul susţine că arestarea preventivă în intervalul de timp mai sus menţionat i-a provocat atât un prejudiciu material, reprezentând contravaloarea pachetelor primite, a deplasărilor la termenele de judecată şi a onorariilor de avocat, cât şi un prejudiciu moral de imagine, unul relativ la viaţa privată şi la afectarea condiţiei de „om liber”, fiind părăsit de logodnică, evitat de societate şi în imposibilitatea de a se angaja în muncă.
În drept au fost invocate prevederile art.504 şi urm. C.proc.penală.
Prin sentinţa civilă nr.414 din 31 martie 2008, Tribunalul Maramureş admite în parte acţiunea reclamantului şi obligă Statul Român să plătească 118.000 lei
6
despăgubiri morale, pentru repararea prejudiciului suferit în perioada arestării preventive, între 16 iunie 2001 şi 11 octombrie 2001.
S-a luat act de renunţarea reclamantului la judecarea cererii având ca obiect repararea prejudiciului material suportat.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a apreciat că suma de 1.000 lei pentru fiecare zi de arest preventiv executată de reclamant în cursul procesului penal, finalizat printr-o soluţie de achitare, este una rezonabilă şi în măsură să asigure repararea prejudiciului moral suportat de reclamant. Totodată, un asemenea cuantum al despăgubirilor morale este în concordanţă cu jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie.
Prima instanţă a invocat dispoziţiile art.52 alin.3 din Constituţia României, art.5 paragraful 1 al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului, ratificată de România prin Legea nr.30/1994 şi a făcut aplicarea dispoziţiilor art.504 alin.2 şi art.505 alin.1 C.proc.penală.
Împotriva sentinţei, în termenul legal, pârâtul a declarat apel, solicitând reducerea cuantumului daunelor morale acordate.
Reprezentantul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj a solicitat respingerea apelului, ca nefondat.
Verificând hotărârea atacată, în limitele devoluţiunii stabilită prin cererea de apel, potrivit art.295 alin.1 C.proc.civ., Curtea apreciază că apelul pârâtului este nefondat.
Astfel, corespunde realităţii faptul că la data de 16 iunie 2001, a fost emisă ordonanţă de reţinere, pe timp de 24 ore a învinuitului P.O.D., pentru săvârşirea infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal, incriminată prin art.189 alin.2 C.pen.
Ulterior, Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu-Mare a dispus arestarea preventivă a aceluiaşi inculpat timp de 5 zile, cu începere de la 17 iunie 2001 şi până la 21 iunie 2001.
Prin ordonanţa din 21 iunie 2001, Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva lui P.O.D. şi arestarea preventivă a inculpatului pe timp de 25 de zile, cu începere de la 21 iunie 2001. În baza acestei ordonanţe, a fost emis mandatul de arestare preventivă nr.183/P/2001.
Prin rechizitoriul dat la 2 iulie 2001, Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu-Mare a dispus trimiterea în judecată a inculpatului P.O.D. pentru săvârşirea infracţiunii prev. şi ped. în art.189 alin.2 C.pen. cu aplicarea art.37 lit.a şi art.83 C.pen.
Prin sentinţa penală nr.345 din 27 febr.203, Judecătoria Satu-Mare a pronunţat achitarea inculpatului P.O.D., în baza art.11 pct.2 lit.a rap. la art.10 lit.d C.proc.pen., cu motivarea că nu se poate reţine intenţia inculpatului în legătură cu săvârşirea infracţiunii de lipsire de libertate, nefiind astfel întrunite elementele constitutive ale infracţiunii. Instanţa a constatat, totodată, faptul că inculpatul a executat în stare de arest preventiv perioada 16 iunie 2001 - 11 octombrie 2001, când a fost respinsă sesizarea privind prelungirea arestului preventiv prin încheierea din 3 oct.2001, pronunţată în dosar penal nr.8974/2001.
Hotărârea de achitare a rămas definitivă, urmare a respingerii apelului, prin decizia penală nr.324/A/27 dec.2005 a Tribunalului Satu-Mare şi a respingerii recursului, prin decizia penală nr.200/R din 23 martie 2006 a Curţii de Apel Oradea.
Este cert, aşadar, faptul că reclamantul P.O.D. a fost privat de libertate în cursul procesului penal, un timp de 118 zile, caracterul nelegal al acestei măsuri rezultând din hotărârea definitivă de achitare, pronunţată de Judecătoria Satu-Mare.
7
Potrivit dispoziţiilor art.504 alin.2 C.proc.pen., republicat, persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori i s-a restrâns libertatea în mod nelegal are dreptul la repararea pagubei.
Articolul 505 din C.proc.pen. reglementează felul şi întinderea reparaţiei, stipulând că ea constă în plata unei sume de bani sau, după caz, în constituirea unei rente viagere, respectiv în încredinţarea unui institut de asistenţă socială şi medicală, şi este, în toate cazurile suportată de stat, prin Ministerul Finanţelor Publice. La stabilirea întinderii reparaţiei se va ţine seama de durata privării sau a restrângerii de libertate suportate, precum şi de consecinţele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate. Mai mult decât atât, persoanelor îndreptăţite la repararea pagubei, care înainte de privarea de libertate erau încadrate în muncă, li se calculează, la vechime în muncă stabilită potrivit legii şi timpul cât au fost private de libertate.
Din perspectiva textelor de lege evocate mai sus, indiscutabil reclamantul are dreptul la repararea pagubei suferite printr-o privare nelegală de libertate, drept pe care, de altfel, apelantul nu îl contestă, devoluţiunea operând exclusiv cu privire la întinderea reparaţiei.
Cuantificarea prejudiciului moral nu este supusă unor criterii legale de determinare, cuantumul daunelor morale stabilindu-se aşadar de către instanţa de judecată prin apreciere, în funcţie de consecinţele negative produse asupra celui în cauză în plan fizic şi psihic, importanţa valorilor lezate, măsura în care acestea au fost lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, efectul produs asupra situaţiei sociale, familiale şi profesionale. Desigur, toate aceste criterii trebuie subordonate unei aprecieri rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs.
În cauză, prima instanţă a făcut o judicioasă aplicare a acestor criterii, în raport cu argumentele şi indiciile produse de reclamant şi din care rezultă că arestarea sa nelegală, la vârsta de 20 de ani, a fost de natură să îi afecteze viaţa personală, precum şi formarea profesională, ulterior finalizării procesului penal întâmpinând reale dificultăţi în găsirea unui loc de muncă. Mai mult decât atât, indubitabil cele 118 zile de arestare preventivă l-au afectat pe reclamant în plan psihic, chiar dacă intensitatea cu care a fost percepută la nivel psihic privarea de libertate nu a generat afecţiuni care ar putea fi constatate prin act medical.
Cuantumul daunelor morale stabilit în primă instanţă este de natură să compenseze prejudiciul moral şi în acord cu jurisprudenţa instanţei supreme în materie.
Pentru cele ce preced, văzând şi dispoziţiile art.296 C.proc.civ. instanţa va respinge apelul parchetului şi va păstra în tot sentinţa atacată, ca fiind temeinică, corespunzătoare normelor dreptului intern şi exigenţelor art.5 paragraful 5 din Convenţia europeană a drepturilor omului.
| ← Acţiune în constatarea nulităţii adopţiei. Cadru procesual.... | Plângere împotriva încheierii de carte funciară. Efectele... → |
|---|
