Despăgubiri. Chirii. Servitute. Proprietate privată. Proprietate publică. Concesiuni.
| Comentarii |
|
Potrivit art. 41 alin. 4 din Legea nr. 13/2007 „Terenurile pe care se situează reţelele electrice de distribuţie existente la intrarea în vigoare a prezentei legi, sunt şi rămân în proprietatea publică a statului”.Recurenta a primit, potrivit HG nr. 627/2000 şi HG nr. 1342/2001, în calitate de prestator al serviciului public de distribuire a energiei electrice, în administrare gratuită terenul ocupat de instalaţiile electrice, or instanţa a apreciat judicios că terenul ocupat de stâlpii ce fac parte din reţelele electrice nu a intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil pentru a se putea transmite dreptul de folosinţă gratuită concesionarului.
Prin sentinţa civilă nr. 10451 din 10.09.2012 pronunţată de Judecătoria Tg Jiu în dosar nr. 1973/318/2010 a fost admisă acţiunea cu precizarea ulterioară, formulată de reclamanţii O. M. şi O. D., împotriva pârâtei SC CEZ DISTRIBUŢIE SA - CENTRUL ZONAL TG -JIU .
A fost obligată pârâta la plata sumei de 154.134 lei către reclamanţi, reprezentând lipsa de folosinţă pe perioada 09.02.2007 - 09.02.2010 .
A fost obligată pârâta la plata sumei de 5300,8 lei către reclamanţi, reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa sentinţa, instanţa de fond a reţinut următoarele :
Reclamanţii sunt proprietarii unui teren de 1183 mp din tarlaua 61, parcelele 88 , 87, 86, 85, 84, 83 şi 82, situat în Tg-Jiu, str. Barajelor F.N. conform titlului de proprietate 13464549/2004 , contract de vânzare cumpărare 1720/2002 , contract de vânzare cumpărare 4447/2001, contract de vânzare cumpărare 1616/2001, contract de vânzare cumpărare 11496/2000, contract de vânzare cumpărare 4408/2001 şi contract de vânzare cumpărare 1606/2002. Vânzătorii din contractele de vânzare cumpărare au fost proprietari în baza titlurilor de proprietate sau proceselor verbale de punere în posesie eliberate în baza Legii 18/1991.
Pârâta a formulat cerere reconvenţională prin care a solicitat nulitatea absolută parţială a mai multor titluri de proprietate printre care şi al reclamanţilor motivat de faptul că acele terenuri ar fi trebuit să aparţină domeniului public potrivit art. 3 pct. 51-54 din Legea 13/2007, art. 41 alin.4, HG 627/2000 şi HG 1342/2001, ataşând înregistrările din contabilitatea firmei. Instanţa a dispus disjungerea cererii reconvenţionale şi suspendarea judecării acţiunii în baza art. 244 alin.1 pct.1 Cod procedură civilă până la soluţionarea irevocabilă a cererii reconvenţionale. Astfel, prin sentinţa civilă 4357/2011 rămasă irevocabilă prin decizia 2391/2011, s-a respins irevocabil acţiunea în nulitatea titlului de proprietate al reclamanţilor.
Terenul pe care se află instalaţiile electrice a fost identificat prin raportul de expertiză şi răspunsul la obiecţiuni efectuate de expert tehnic Croitoru Speranţa, teren în suprafaţă de 386,65 mp ce nu pot fi folosite de către reclamanţi ca urmare a existenţei instalaţiilor electrice.
S-a reţinut că reclamanţilor li s-au eliberat certificate de urbanism nr.847/25.05.2009 şi 848/25.05.2009 în cuprinsul cărora este înscris faptul că deşi folosinţa actuală a terenului deţinut de aceştia este teren arabil, destinaţia terenului conform PUD o reprezintă zonă de locuinţe. Reclamanţii au încercat negocierea unei despăgubiri cu pârâta prin adresa înregistrată sub nr.60002965388/11.01.2010 însă pârâta răspunde în data de 29.01.2010 că reţeaua electrică este pusă în funcţiune din 1964, iar potrivit art.41alin.4 din Legea 13/2007 terenurile unde se află reţelele sunt şi rămân în proprietatea publică a statului şi pentru modificarea instalaţiilor electrice, respectiv, mutarea, cheltuielile sunt suportate de cel ce le solicită, respectiv, reclamant.
Ca urmare a acestui răspuns, reclamanţii s-au adresat primarului Municipiului Tg-Jiu şi prin adresa 5938/09.02.2010 au solicitat schimbul terenului cu un alt teren, răspunzându-i-se în data de 26.02.2010 că s-a constatat că terenul oferit la schimb este grevat de sarcini în sensul că este ocupat de un stâlp electric de înaltă tensiune şi tranzitat de cablurile electrice, fiind refuzat acest schimb. La dosar există de altfel şi o schiţă topografică efectuată de expert tehnic Căvăloiu Dumitru în care sunt evidenţiate aceste sarcini (fila 51).
Între timp, litigiul se derulează şi în faţa instanţei de judecată, iar la termenul de judecată din 29.11.2011 reclamaţii şi-au precizat câtimea obiectului cererii de chemare în judecată ţinând cont şi de adresa primăriei Tg-Jiu raportat la preţul de închiriere folosit în zonă de către această instituţie (filele 92-99). Până la efectuarea expertizei tehnice din prezenta cauză, reclamanţii au solicitat pârâtei prin adresa cu nr. 60006274788/26.10.2011 să precizeze dacă au posibilitatea să construiască o casă de locuit şi o pensiune turistică pe terenul deţin de aceştia. Pârâta a răspuns acestei petiţii în data de 25.11.2011 arătând că orice construcţie trebuie să respecte ordinul ANRE 49/2007 care precizează că pentru liniile electrice aeriene (LEA) în plan vertical se interzice amplasarea clădirilor locuite sub LEA 20 kv, în plan orizontal distanţa minimă de siguranţă între conductorul extrem al LEA 20 kv la deviaţie maximă şi cea mai apropiată parte a clădirii este de 3 m, iar în plan orizontal distanţa minimă de siguranţă între conductorul extrem al LEA 110 kv la deviaţie maximă şi cea mai apropiată parte a clădirii este de 4 m.
Pentru că în data de 15.01.2012 reclamanţilor li se eliberează certificatul de urbanism nr.15, iar pentru emiterea autorizaţiei de construire sunt necesare avize de la pârâtă, în data de
16.01.2012, reclamanţii au formulat o cerere de aviz de amplasament înregistrată cu nr.060006803713 depunând documentaţie de construire însă în data de 31.01.2012, pârâta emite un aviz de amplasament nefavorabil întrucât amplasamentul afectează, conform normelor şi normativelor în vigoare, instalaţiile existente ale pârâtei şi nu se poate emite un aviz favorabil. Pârâta îi comunică trei variante tehnice: fie modifică poziţia amplasamentului astfel încât să respecte distanţele legale, fie modifică poziţia obiectivului faţă de amplasamentul propus pe cheltuiala reclamanţilor, fie menţine amplasamentul dar deviază instalaţiile electrice pe cheltuiala acestora. Li se mai face o ofertă de elaborare a unui studiu de soluţie pentru eliberarea amplasamentului contracost, tariful fiind de 5045,95 lei.
Aşa cum s-a arătat anterior, prin sentinţa civilă 4357/2011 rămasă irevocabilă prin decizia 2391/2011, s-a respins irevocabil acţiunea în nulitatea titlului de proprietate al reclamanţilor.
A reţinut instanţa de recurs faptul că reclamanţilor le-a fost eliberat titlul de proprietate nr. 13464549/2004 în urma parcurgerii procedurii Legii nr. 18/1991, pârâta necontestând îndreptăţirea acestora la reconstituirea dreptului de proprietate, nemulţumirea constând în aceea că parţial pe terenul reconstituit se află amplasate instalaţii electrice - linii electrice şi stâlpi de susţinere ale acestora, suprafeţe considerate din această cauză proprietate publică a statului.
Pârâta din cauza de faţă a susţinut că limitele dreptului de proprietate privată au fost stabilite prin legi succesive ce au reglementat regimul juridic al reţelelor electrice şi terenurilor de sub acestea, însă atât OUG nr. 63/1998, Legea nr. 318/2003, cât şi Legea nr. 13/2007 considerate limitele legale ale proprietăţii de către recurentă nu pot fi aplicabile în speţa de faţă, deoarece sunt avute în vedere terenurile pe care se situează reţelele electrice de distribuţie existente, terenuri care se aflau în proprietatea statului la data intrării în vigoare a actelor normative menţionate, ori terenul intimaţilor se află în proprietatea acestora conform titlului obţinut drept urmare a reconstituirii proprietăţii.
S-a mai arătat că art. 21 din Legea nr. 13/2007 stipulează în sensul că dacă terenul necesar pentru înfiinţarea capacităţii energetice este proprietatea privată a unui terţ, solicitantul autorizaţiei de înfiinţare are ca primă opţiune cumpărarea terenului de la proprietar sau să urmeze procedura legală de expropriere a terenului pentru cauză de utilitate publică cu despăgubirea proprietarului şi să obţină concesiunea terenului pe durata existenţei capacităţii energetice.
De altfel, stâlpii reţelei electrice în cauza de faţă - linia electrică aeriană LEA 35 KV Bîrseşti 1 Staţia Debarcader - a fost dată în folosinţă în perioada anilor 1964, moment la care era în vigoare Decretul nr. 76/1950 când era necesar ca statul să dobândească în proprietate publică respectivul bun cu respectarea dispoziţiilor legale de la aceea vreme.
A mai reţinut că neexistând un act de expropriere pentru cauză de utilitate publică care să justifice proprietatea publică a statului, terenul în litigiu nu poate fi considerat ca aparţinând domeniului public al statului.
Instanţa a amintit părţilor opinia împărtăşită şi de către Curtea Constituţională prin Decizia I din 1995, în care s-a reţinut faptul că este unanim recunoscut, în practică şi doctrină, că puterea de lucru judecat ce însoţeşte actele jurisdicţionale, se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină acesta. Astfel, considerentele hotărârilor amintite anterior au intrat în putere de lucru judecat, având efect juridic faţă de toate părţile implicate în proces, nefiind întemeiată susţinerea pârâtei cu privire la regimul juridic al terenului afectat de reţelele electrice, în sensul că aparţin domeniului public. Instanţa apreciază că sarcina impusă reclamanţilor de către pârâtă în a suporta devierea sau alte modificări de amplasament este o sarcină excesivă, reclamanţii fiind puşi în situaţia în care deşi sunt proprietarii bunului, nu beneficiază de prerogativele sale, întrucât nu pot dispune de el şi nici nu au primit o dreaptă despăgubire. Instanţa a avut în vedere faptul că terenul în litigiu a intrat în patrimoniul reclamanţilor în urma parcurgerii procedurii speciale prevăzută de Legea 18/1991 privind fondul funciar şi prin contracte de vânzare cumpărare, vânzării din acele contracte fiind proprietari tot în baza parcurgerii procedurii speciale prevăzută de Legea 18/1991.
Art.1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului cere în primul rând ca orice lipsire de proprietate să fie legală, principiu care implică norme de drept intern accesibile, precise şi previzibile.
Curtea a arătat că imposibilitatea de a obţine sume de bani ca urmare a încălcării continue a dreptului de proprietate constituie o ingerinţă în dreptul la respectarea bunurilor, deci, o încălcare a dreptului de proprietate. Jurisprudenţa CEDO conform căreia dreptul recunoscut printr-un titlu de proprietate certificat ca fiind valabil printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă constituie un bun în sensul Convenţiei.
Acest titlu de proprietate a produs în patrimoniul reclamanţilor o creanţă certă şi nu un drept eventual. Faptul că reclamanţii deşi au purtat negocieri cu pârâta în vederea stabilirii unei despăgubiri sau folosirii terenului conform destinaţiei stabilite prin PUD (destinaţie locuinţe), aceste negocieri au fost fără finalitate astfel încât este rupt în continuare echilibru just dintre apărarea dreptului de proprietate şi cerinţele interesului general. În speţă, reclamanţii nu au un prejudiciu pur ipotetic, ci o creanţă certă, putându-se invoca protecţia dreptului asupra bunului său actual.
Curtea, în jurisprudenţa sa constantă a reţinut că există o privare a dreptului de proprietate care, combinată cu lipsa totală de despăgubiri, este contrară art.1 din Protocolul adiţional nr.1, nefolosinţa dreptului de proprietate al reclamanţilor asupra bunurilor sale în sensul Convenţiei i-a făcut să sufere o sarcină disproporţionată şi excesivă (Cauza Jujescu împotriva României, Cauza Belasin împotriva României, Cauza Cohen împotriva României, cauza Porteanu împotriva României etc).
Prin acţiunea de faţă, reclamanţii nu solicită decât o despăgubire echivalentă valorii terenurilor folosite de pârâtă pentru acoperirea integrală a prejudiciului suferit de aceştia.
S-a reţinut că deşi reclamanţii au încercat o negociere încă din anul 2010 aceştia sunt la dispoziţia exclusivă a unităţii deţinătoare, astfel că pe toată această perioadă, pârâta nu a justificat în niciun fel abordarea acestui comportament faţă de reclamanţi. Cum dreptul reclamanţilor nu este un drept iluzoriu, instanţa nu poate să nu intervină în a sancţiona această atitudine procesuală a pârâtei care nu poate fi considerată de bună-credinţă. S-a avut în vedere faptul că deşi dosarul a fost înregistrat în data de 09.02.2010, a fost amânată judecata datorită acţiunilor pentru nulitate titlu formulate de pârâtă.
Instanţa a reţinut că pentru terenuri învecinate chiar Primăria Tg-Jiu încasează preţuri similare cu cele reţinute în raportul şi răspunsul la obiecţiuni la raportul de expertiză efectuate de expert tehnic Croitoru Speranţa, suma solicitată pentru închirierea terenurilor fiind mai mare decât cea solicitată pentru vânzarea terenurilor (filele 92-99). Instanţa a respins obiecţiunile formulate de pârâtă la raportul de expertiză ca nefiind întemeiate întrucât din întregul material probator coroborat cu atitudinea pârâtei faţă de solicitările reclamanţilor se reţine că terenul afectat de sarcini nu poate fi folosit, iar reclamanţii suferă o sarcină exorbitantă în detrimentul dreptului lor de proprietate.
Faţă de cele arătate mai sus, în baza art.480 Cod civil, coroborat cu art.1 din Protocolul adiţional nr.1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art.1073 şi art.998-999 Cod civil, instanţa de fond a admis acţiunea cu precizarea ulterioară, obligând pârâta la plata sumei de 154.134 lei către reclamanţi, reprezentând lipsa de folosinţă pe perioada 09.02.2007 - 09.02.2010 .
Văzând şi dispoziţiile art. 274 Cod procedură civilă, potrivit cărora cel ce cade în pretenţii a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată, pârâta a fost obligată la plata sumei de 5300,8 lei către reclamanţi, reprezentând cheltuieli de judecată, conform chitanţelor existente la dosar.
Împotriva sentinţei a formulat apel pârâta SC CEZ Distribuţie SA, criticând sentinţa pentru netemeinicie şi nelegalitate .
S-a susţinut că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre cu aplicarea greşită a legii, neţinând cont de probele administrate în cauză şi legislaţia specifică.
Un prim motiv de apel a vizat împrejurarea că instanţa a respins cererea apelantei de efectuare în cauză a unei expertize electrotehnice, probă care să stabilească ce suprafaţă de teren este afectată de reţeaua electrică .
În dezvoltarea acestui motiv de ale s-a susţinut că expertul agricol şi-a depăşit atribuţiile, ajungând la o suprafaţă de peste 20 de ori mai mare decât cea reală ( 15 mp ocupaţi de stâlp), că deşi au formulat obiecţiuni, acestea au fost respinse, astfel că în opinia apelantei un expert în specialitate electrotehnică era singurul în măsură să stabilească corect zona de siguranţă a instalaţiei electrice.
O a doua critică a vizat cuantumul pretenţiilor, susţinând apelanta că suma stabilită este rezultatul unui calcul eronat făcut de expert. S-a susţinut că expertul s-a raportat la preţurile de pornire pentru licitaţiile organizate de Primăria Tg-Jiu şi că oricum expertul fiind de specialitatea agricolă, nu putea să evalueze un teren intravilan.
O altă critică a vizat împrejurarea că instanţa de fond nu a avut în vedere dispoziţiile art. 31 pct. 2 din Ordinul 4/2007, de asemenea nu s-a ţinut seama de Legea 23/2012, art. 44 alin. 4 , potrivit cărora terenurile pe care se situează reţelele electrice de distribuţie existente la data intrării în vigoare a prezentei legi sunt şi rămân în proprietatea publică a statului .
De asemenea, nu s-a ţinut seama de dispoziţiile Legii 219/1998 potrivit cărora reţelele de distribuţie a energiei electrice sunt bunuri publice şi de dispoziţiile Legii 18/1991, potrivit cărora aparţin domeniului public terenurile pe care sunt amplasate construcţii de interes public.
S-a susţinut de către apelantă că orice acte juridice încheiate cu nerespectarea acestor prevederi sunt lovite de nulitate .
S-a mai arătat că apelanta are un drept de folosinţă gratuită asupra reţelelor de distribuţie şi a terenurilor ocupate de acestea în baza contractului de concesiune a serviciului de distribuţie nr. 6/2005 , încheiat cu Statul Român prin Ministerul Economiei şi Comerţului .
A susţinut apelanta că are un drept legitim şi gratuit de a folosi terenul ocupat de instalaţiile electrice de distribuţie a energiei electrice.
S-a solicitat în concluzie admiterea apelului, casarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare , în vederea administrării unui probatoriu complet.
Intimaţii reclamanţi au formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului ca nefondat .
Tribunalul Gorj prin decizia civilă nr.527 de la 29.11.2012 a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta pârâtă SC CEZ Distribuţie SA Tg-Jiu.
Pentru a se pronunţa astfel Tribunalul Gorj a reţinut că prin cererea dedusă judecăţii, reclamanţii O. M. şi D. au chemat în judecată pe pârâta SC CEZ Distribuţie SA, solicitând obligarea pârâtei la plata lipsei de folosinţă pentru suprafaţa de 500 mp, pentru ultimii trei ani, respectiv februarie 2007-februarie 2010, calculul uzufructului urmând să se facă în raport de chiria practicată pentru terenuri similare, terenul fiind ocupat de instalaţii electrice.
Dovada dreptului de proprietate pentru terenul în litigiu este făcută de reclamanţi cu titlul de proprietate nr. 13464549/23.06.2004, prin care li s-a constituit dreptul de proprietate pentru suprafaţa totală de 2290 mp situată în Tg-Jiu, intravilanul localităţii, în T 61 parcela 88 şi T 62 parcela 37.
Privitor la susţinerile apelantei pârâte potrivit cărora terenul afectat de instalaţii electrice face parte din domeniul public al statului, iar titlul de proprietate este lovit de nulitate, acestea sunt nefondate, problema legalităţii titlului de proprietate fiind tranşată în mod irevocabil prin sentinţa civilă 4357/13.05.2011 pronunţată de Judecătoria Tg-Jiu în dosar 4014/318/2010 , în sensul că titlul este legal emis, sentinţa fiind menţinută prin decizia nr. 2319/24.10.2011 a Tribunalului Gorj.
S-a reţinut aşadar că susţinerile apelantei potrivit cărora ar avea un drept de folosinţă gratuit asupra ternului în litigiu sunt nefondate, reclamanţii fiind proprietarii terenului, iar în raport de dispoziţiile art. 12 coroborate cu dispoziţiile art. 14 din Legea 123 din 10 iulie 2012 - Legea energiei electrice şi a gazelor naturale , titularilor autorizaţiilor de înfiinţare şi de licenţe li se recunoaşte: a) dreptul de uz pentru executarea lucrărilor necesare realizării, relocării, retehnologizării sau desfiinţării capacităţii energetice, obiect al autorizaţiei; b) dreptul de uz pentru asigurarea funcţionării normale a capacităţii, obiect al autorizaţiei de înfiinţare, pentru reviziile, reparaţiile şi intervenţiile necesare; c) servitutea de trecere subterană, de suprafaţă sau aeriană pentru instalarea/desfiinţarea de reţele electrice sau alte echipamente aferente capacităţii energetice şi pentru acces la locul de amplasare a acestora, în condiţiile legii; d) dreptul de a obţine restrângerea sau încetarea unor activităţi care ar putea pune în pericol persoane şi bunuri; e) dreptul de acces la utilităţile publice, însă în situaţia în care instalaţiile electrice afectează proprietate unor peroane fizice sau juridice dreptul de uz şi servitute nu este unul gratuit ci, titularul licenţei este obligat să plătească proprietarilor despăgubirea cuvenită pentru pagubele produse, să degajeze terenul şi să-l repună în situaţia anterioară, în cel mai scurt timp posibil.
Potrivit H.G. 135/2011, cuantumul rentei se stabileşte de comun acord între proprietarul terenului şi titularul licenţei de exploatare, în caz contrar, instanţa fiind cea care stabileşte acest cuantum al rentei .
Modul de calcul al rentei este reglementat de dispoziţiile art. 3 alin. 3 din HG 135/2011, respectiv se are în vedere nivelul chiriei minime pe metru pătrat , stabilite pentru folosirea unui teren din aceeaşi categorie de către administraţia publică locală în a cărei rază teritorială se află terenul şi se calculează numai pentru suprafaţa de teren ce este efectiv ocupată pentru realizarea capacităţii electrice.
Privitor la specialitatea expertului ce trebuia numit în cauză, instanţa de apel a apreciat că un expert agricol era competent să efectueze expertiza, în raport de obiectivele trasate de instanţă, expertul având de rezolvat atât probleme de identificare a terenului, cât şi obiectiv de calcul a lipsei de folosinţă.
A reţinut tribunalul că în cauză proba cu expertiză specialitatea electrotehnică nu era necesară, întrucât litigiul nu se poartă în legătură cu instalaţii electrotehnice, ci expertului i s-a solicitat să determine ce suprafaţă ocupă în concret stâlpul metalic de înaltă tensiune şi linia de cabluri electrice, precum şi ce suprafaţă de teren este inutilizabilă pentru edificarea unei construcţii, ca urmare a existenţei liniei electrice.
În obiectivele 2 şi 3 expertul răspunde în concret la solicitările instanţei, arătând că stâlpul de înaltă tensiune ocupă efectiv suprafaţa de 15,75 mp, iar linia cablurilor electrice afectează o lăţime de 6,50 m pe o lungime de 37,70 m , rezultând o suprafaţă totală afectată de 260,75 mp.
În ceea ce priveşte stabilirea suprafeţei de teren care nu poate fi utilizată în cazul edificării unei construcţii, expertul a avut în vedere Ordinul ANRE nr. 49/29.11.2007, care prevede că zona de protecţie şi siguranţă aferentă capacităţilor electrice este de 3 m în orice poziţie şi orice parte a clădirii.
În raport de aceste dispoziţii, expertul a concluzionat că zona de protecţie şi siguranţă aferentă capacităţilor electrice este de 172,75 mp .
S-a concluzionat că suprafaţa de teren afectată de instalaţia electrică şi care nu poate fi utilizată în cazul edificării unei construcţii pe tern este în total de 433,50 mp .
În determinarea contravalorii lipsei de folosinţă, expertul a ţinut seama de cele stabilite în art. 3 alin. 3 din HG 135/2011, luând ca nivel al chiriei medii pe metru pătrat informaţiile oferite de Primăria Municipul Tg-Jiu privitoare la preţurile de pornire practicate pentru licitaţiile pentru închiriere teren pentru anii 2007-2010, preţuri stabilite prin HCL 308/2006.
Susţinerile apelantei potrivit cărora calculul făcut de expert este unul greşit sunt nefondate, întrucât expertul s-a raportat la chiria practicată de administraţia publică locală în a cărei rază teritorială se află terenul, iar pe de altă parte, deşi expertul a solicitat apelantei să prezinte date din care să rezulte ce chirie plăteşte pentru alte terenuri, apelanta a comunicat instanţei (fila 194) că nu are încheiate contracte de închiriere şi nu plăteşte chirie pentru terenurile ocupate de instalaţii electrice, acesta fiind domeniu public al statului .
Concluzionând , reţine tribunalul că expertiza efectuată în cauză este una concludentă , expertul interpretând şi aplicând corect dispoziţiile legale la care se face trimitere în lucrarea tehnică.
Susţinerea apelantei că este posibilă eliberarea unei autorizaţii de construcţie pentru amplasarea unor clădiri la o distanţă mai mică de distanţa de siguranţă faţă de o capacitate electrică, astfel că reclamanţii nu sunt îndreptăţiţi să primească chiria şi pentru zona de siguranţă, este nefondată, întrucât aşa cum se arată în Ordinul 4/2007 invocat de apelantă, o astfel de autorizaţie se eliberează pe baza unei analize de risc, această împrejurare presupunând că proprietarul terenului îşi asumă riscul edificării unei construcţii la o distanţă mai mică decât distanţa legală faţă de o capacitate electrică.
Faţă de această împrejurare, este evident că dreptului de proprietate recunoscut reclamantului i se aduce atingere, acesta neputând folosi bunul aşa cum crede de cuviinţă, ingerinţa fiind justificată numai în măsura în care reclamantul este despăgubit pentru îngrădirea suferită .
Împotriva acestei decizii a formulat recurs pârâta CEZ DISTRIBUŢIE SA Tg.Jiu criticând-o pentru nelegalitate.
În motivarea recursului a arătat că instanţa de apel a pronunţat hotărârea cu aplicarea greşita a legii.
În mod greşit instanţa de apel a respins cererea sa de efectuare a unei expertize electrotehnice care să stabilească ce suprafaţa de teren este afectată de reţeaua electrica, considerând ca aceasta nu este necesara, expertul agricol având competenta de a stabili care este zona de protecţie şi siguranţă.
A arătat faptul că expertul agricol nu avea competenta nici să măsoare care este zona de siguranţa a liniei electrice şi în nici un caz nu avea competenţa sa stabilească care este suprafaţa de teren afectată de linia electrică întrucât nu se poate construi.
Singura expertiza de specialitate ce putea răspunde la aceste obiective era o expertiza electrotehnica, expertul în această specialitate având cunoştinţele necesare de a stabili care sunt restricţiile menţionate în Ordinul 49/2007 şi de a face un calcul corect al terenului afectat.
Mai departe, instanţa de apel stabileşte ca suprafaţa de 433,50 mp nu poate fi folosita pentru edificarea unei construcţii, acest calcul fiind făcut corect de expertul agricol, fiind normal să plătească lipsa de folosinţa pentru această suprafaţă, dar solicită să se observe că nu există nici un fel de probă la dosar din care să rezulte că reclamanţii au dorit sau doresc să efectueze o construcţie pe întreaga suprafaţă de 433,50 mp.
Ori, atâta timp cât nu exista un proiect în acest sens sau un certificat de urbanism consideră ca nu este posibil să fie obligaţi la plata lipsei de folosinţa pentru acest motiv şi în realitate, întreg terenul ester liber (mai puţin suprafaţa ocupată de stâlpi)putând fi folosit de reclamanţi. A depus practică în acest sens.
Greşit instanţa de apel a respins motivul de apel referitor la modalitatea de calcul a lipsei de folosinţă, iar instanţa de fond a acordat o suma exorbitantă reprezentând lipsa de folosinţa, mai exact 150.000 lei, suma rezultată în urma efectuării unei expertize la care nu au fost legal citaţi, expertiza ce făcut un calcul total eronat, folosind preturi de pornire pentru licitaţiile organizate de Primăria Tg Jiu.
De asemenea, a arătat că expertul are specialitatea agricola, iar în acest dosar a efectuat o expertiza prin care a evaluat un teren intravilan ce are ca destinaţie construcţia de imobile (după cum instanţa reţine). Astfel, după cum a arătat şi instanţei de fond, preţul de cumpărare al acestui teren este de trei ori mai mic decât prejudiciul stabilit de instanţa de judecată.
Este inadmisibil a folosi un asemenea calcul atâta timp cât acesta este un teren privat (nu aparţine Primăriei) ce poate fi folosit în totalitate cu excepţia suprafeţei ocupate de stâlp, adică 15,75mp, şi pe acest teren nu sunt „depozitate diverse materiale si organizare de şantier", iar instanţa avea obligaţia să ţină cont de contracte de închiriere asemănătoare, contracte pe care le-au depus la dosarul cauzei, de care nici instanţa de apel nu tine cont şi nu face referire la ele.
A mai arătat că instanţa de apel a stabilit că, chiar daca exista posibilitatea efectuării unei construcţii pe acest teren conform art.31 pct.2 din Ordinul 4/2007, acest lucru ar însemna ca reclamanţii să-şi asume riscul în acest sens, iar acest act normativ stabileşte posibilitatea efectuării unei analize de risc de o instituţie specializată în acest sens, care sa stabilească dacă exista vreun risc în acest sens, nicidecum cele reţinute de instanţa de apel.
Astfel art.31 pct.2 din Ordinul 4/2007 prevede că amplasarea unor clădiri la o distanţă mai mică decât distanţa de siguranţă reglementată faţă de o capacitate energetică se poate face pe baza unei analize de risc, iar reclamanţii nu au făcut niciodată o solicitare în acest sens, şi instanţa de fond s-a mulţumit cu susţinerea acestora că doresc să construiască şi nu există o cerere a acestora în acest sens.
Singura probă ce ar putea avea relevanţă referitor la susţinerea reclamantului că doreşte să construiască nu putea să fie decât o cerere adresata Primăriei în acest sens, un certificat de
urbanism în vederea eliberării autorizaţiei de construcţie şi nu în ultimul rând un aviz
nefavorabil emis de ei şi la dosar nu există nici unul din aceste documente.
Instanţa de apel nu a ţinut cont de actele normative invocate de recurentă.
Potrivit Legii 123/2012 privind energia electrică art.44 alin.4 „terenurile pe care se situează reţelele electrice de distribuţie existente la data intrării in vigoare a prezentei legi, sunt si rămân in proprietatea publică a statului.
Legea 219/1998 privind regimul concesiunilor (art.2 alin.1), prevede că reţelele de distribuţie a energiei electrice sunt bunuri publice.
Legea 18/1991 privind fondul funciar (art.5), prevede ca aparţin domeniului public terenurile pe care sunt amplasate construcţii de interes public. Pe de alta parte, Legea 18/1991 art.5 alin (2) prevede expres natura juridică a terenurilor ce fac parte din domeniul public, în sensul ca acestea sunt insesizabile, imprescriptibile, inalienabile, orice acte juridice încheiate cu nerespectarea acestor prevederi fiind lovite de nulitate.
În plus, pentru a statua pe deplin regimul juridic al terenurilor ocupate de instalaţiile energetice, recurenta este beneficiara a contractului de concesiune a serviciului de distribuţie a energiei electrice nr.6/2005 încheiat de Statul roman prin Ministerul Economiei si Comerţului, iar contractul în cauză, conform prevederilor de la art.2 pct.2.2 garantează societăţii recurente în calitate de concesionar dreptul de folosinţă gratuită asupra reţelelor de distribuţie şi a terenurilor ocupate de acestea, inclusiv asupra terenurilor proprietate publica a statului.
În atare condiţii societatea recurentă are un drept legitim şi gratuit de a folosi terenul ocupat de instalaţiile energetice de distribuţie a energiei electrice, garantat de stat si Constituţie, dobândit şi înscris chiar prin contractul de concesiune la care au făcut trimitere.
Mai mult, în speţă, conform prevederilor HG nr.627/2000 si HG nr. 1342/2001, societatea recurentă în calitate de prestator al serviciului public de distribuire a energiei electrice a primit de la Statul român în administrare gratuită terenul ocupat de instalaţiile electrice, astfel că dreptul de proprietate al reclamantului trebuia apreciat potrivit prevederilor art.481 Cod civil, în care se arată că „proprietatea este dreptul care îl are cineva de a se bucura şi dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însa în limitele determinate de lege", în speţă cele ale Legii fondului funciar si ale Legii 13/2007.
Faţă de aceste aspecte, a arătat că sentinţa recurată este nelegală şi a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond în vederea administrării unui probatoriu corect, atât din punct de vedere tehnic, cât si al stabilirii lipsei de folosinţă.
Prin întâmpinare, intimaţii reclamanţi au solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea deciziei ca legală şi temeinică.
Recursul este nefondat.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor invocate şi apărărilor formulate, Curtea constată că în cauză nu subzistă motive de casare sau modificare din cele expres şi limitativ prevăzute de lege.
Astfel, nu sunt întemeiate criticile recurentei cu privire la modul greşit în care instanţa de apel a respins cererea acesteia de efectuare a unei expertize electrotehnice care să stabilească ce suprafaţă de teren este afectată de reţeaua electrică, expertul agricol având competenţa de a stabili care este zona de protecţie şi siguranţă, în condiţiile în care instanţa a apreciat judicios că această probă solicitată nu este concludentă şi utilă în cauză.
Chiar dacă prin mai multe decizii Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra constituţionalităţii Legii energiei electrice nr.13/2007, nu se poate reţine că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a legii , pentru a se constata incidenţa în speţă a motivului de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. pr. civ.
Este adevărat că, potrivit art. 41 alin. 4 din Legea nr. 13/2007 „Terenurile pe care se situează reţelele electrice de distribuţie existente la intrarea în vigoare a prezentei legi, sunt şi rămân în proprietatea publică a statului”, dar în cauză, recurenta a primit, potrivit HG nr. 627/2000 şi HG nr. 1342/2001, în calitate de prestator al serviciului public de distribuire a energiei electrice, în administrare gratuită terenul ocupat de instalaţiile electrice, or instanţa a apreciat judicios că terenul ocupat de stâlpii ce fac parte din reţelele electrice nu a intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil pentru a se putea transmite dreptul de folosinţă gratuită concesionarului.
Deşi legea reglementează regimul juridic al terenurilor pe care se situează reţelele electrice de transport şi distribuţie existente la intrarea în vigoare a legii, care sunt şi rămân în proprietatea publică a statului, conform art. 35 alin. 3 şi art. 41 alin. 4 din lege, cu excepţia celor ”pentru care operatorul de transport şi de sistem a dobândit dreptul de proprietate, în condiţiile legii”, în cauză, după cum s-a amintit , în lipsa unui titlu valabil nu se putea transmite dreptul de folosinţă gratuită concesionarului.
De aceea se reţine că lipsa de folosinţă a terenului a fost evaluată corect de către instanţe, pornindu-se de la lipsa unui titlu valabil care să justifice transmiterea folosinţei, aşa încât, chiar dacă recurenta a dobândit un drept uz şi de servitute legală, principiul egalităţii în faţa legii, fără privilegii şi discriminări, impune acordarea unui echivalent bănesc pentru a nu a se crea o situaţia de discriminare, care să fie justificată obiectiv şi rezonabil.
Principiul egalităţii şi nediscriminării este încălcat atunci când se aplică un tratament diferenţiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă şi rezonabilă, sau dacă există o disproporţie între scopul urmărit prin tratamentul inegal şi mijloacele folosite, iar această argumentaţie este în concordanţă şi cu jurisprudenţa constantă a CEDO, privind aplicarea art.14 din Convenţie şi a Protocolului nr.12 din Convenţie, lista cuprinsă la art.14 având un caracter indicativ, şi nu restrictiv.
În acest sens, instanţele au constatat că intimaţii reclamanţi sunt îndreptăţiţi la un echivalent bănesc pentru lipsa de folosinţă a terenului proprietatea acestora, astfel că nu sunt întemeiate nici criticile care privesc evaluarea exagerată a lipsei de folosinţă a terenului, fiind avute în vedere preţurile pentru terenuri aflate în aceiaşi zonă intravilan şi nici faptul că nu a fost citată recurenta, în condiţiile în care expertul a făcut dovada înştiinţării părţilor(fila 176 dosar fond) şi chiar au fost formulate obiecţiuni în cauză, cu privire la care expertul a răspuns.
Cu atât mai mult, Curtea Constituţională în jurisprudenţa se constantă (decizia nr. 986/12.07.2011) a statuat “ că dreptul de proprietate nu este un drept absolut, conţinutul şi limitele acestui drept fiind stabilite de lege potrivit art. 44 alin.1 teza finală din Constituţie.
Instituirea dreptului de uz şi servitute asupra proprietăţii afectate de capacităţi energetice reprezintă astfel de limitări, justificate de faptul că pe această cale se asigură valorificarea fondului energetic - bun public de interes naţional.
Exercitarea dreptului prevăzut de art. 16 alin.5 din Legea energiei electrice nr. 13/2007 asupra proprietăţii afectate de capacităţi energetice este dat de un interes major de ordin general şi , ca atare, legiuitorul este pe deplin competent să stabilească condiţiile exercitării atributelor dreptului de proprietate, în acceptarea principiului conferit de Constituţie, în aşa fel încât să nu vină în coliziune cu interesul general sau cu interesul particular legitim al altor subiecte de drept instituind, astfel nişte limite rezonabile în valorificarea acestuia, ca drept subiectiv garantat”.
„Curtea a mai reţinut că cele două categorii de titulari ai dreptului de proprietate privată, şi anume cei pe ale căror trenuri existau deja capacităţi energetice, respectiv cei pe ale căror terenuri urmau să se realizeze capacităţi energetice după intrarea în vigoare a Legii nr. 13/2007, se diferenţiază prin momentul obiectiv al realizării acelor capacităţile energetice, în raport cu data intrării în vigoare a legii reglementează dreptul la indemnizaţii şi la despăgubiri. Legea nr.13/2007 are în vedere capacităţile energetice realizate după intrarea în vigoare şi nu se referă la cele deja realizate la momentul intrării ei în vigoare în condiţii aparte în timp şi într-un alt cadru legislativ, astfel că titularilor dreptului de proprietate privată asupra terenurilor afectate de capacităţi energetice, li se aplică un tratament diferenţiat” (a se vedea decizia nr. 324/23.03.2010 a Curţii Constituţionale care a statuat în acelaşi mod).
De asemenea, prin decizia nr. 878/10.07.2008 Curtea Constituţională a reţinut „Chiar dacă prin instituirea dreptului de uz şi servitute titularul dreptului de proprietate suferă o îngrădire în exercitarea atributelor dreptului său de proprietate, având în vedere că pe această cale se asigură valorificarea fondului energetic - bun public de interes naţional, reglementarea legală în sine nu relevă nici o contradicţie cu art. 44 alin. 3 din Constituţie, referitor la expropriere.
Astfel, exercitarea dreptului de uz şi de servitute asupra proprietăţii afectate de capacităţi energetice cu titlu gratuit pe toată durata existenţei acestora, deşi are ca efect lipsirea celor interesaţi de o parte din veniturile imobiliare, nu se traduce într-o expropriere formală şi nici într-o expropriere de fapt.
In acelaşi sens, cu cele expuse, este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, ca de exemplu: cauza ”Spporrong şi Lonuroth împotriva Suediei” 1982, în care aceasta a statuat că „întrucât autorităţile nu au trecut la exproprierea imobilelor petiţionarilor, aceştia puteau să îşi folosească bunurile , să le vândă, să le lase moştenire, să le doneze sau să le ipotecheze. Prin urmare, s-a apreciat că nu se poate asimila situaţia cu o expropriere în fapt, deoarece chiar dacă dreptul de proprietate a pierdut în substanţă, el nu a dispărut”.
In cauză, nu s-a pus problema unor asemenea exproprieri şi nu se poate reţine nici incidenţa art. 304 pct. 8 C. pr. civ., respectiv că „instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia”, criticile invocate neputându-se încadra în acest motiv de recurs, în condiţiile în care instanţele s-au pronunţat în limitele învestirii asupra raporturilor juridice dintre părţi.
A rezultat de asemenea, că intimaţii reclamanţi au solicitat Primăriei Târgu Jiu atât eliberarea certificatului de urbanism nr.847,848/25.05.2009(filele 32-35 dosar fond),respectiv nr.15/12.01.20121 în vederea eliberării autorizaţiei de construcţie, cât şi avizul de amplasament(filele 37-42 dosar recurs), iar problema legalităţii titlului de proprietate a fost tranşată în mod irevocabil prin sentinţa civilă 4357/13.05.2011 pronunţată de Judecătoria Tg-Jiu în dosar 4014/318/2010 , în sensul că titlul este legal emis, sentinţa fiind menţinută prin decizia nr. 2319/24.10.2011 a Tribunalului Gorj.
Nici celelalte critici nu sunt întemeiate şi nici nu se circumscriu ipotezelor avute în vedere de legiuitor în art. 306 alin. 2 Cod procedură civilă, aşa încât, în temeiul art. 312 Cod procedură civilă, recursul a fost respins ca nefondat. (Decizia nr. 2107/20107 Martie 2013-secţia I civilă, rezumat judecător Lungu Marian)
| ← Partaj bunuri comune. Contribuţia exclusivă a unuia dintre soţi. | Mandatul de reprezentare. Răspunderea civilă delictuală. → |
|---|
