Despăgubiri solicitate pe Legea 221/2009 pentru un bun confiscat.
| Comentarii |
|
Aplicativitatea dispoziţiilor art.5 alin.1 lit.b din legea 221/2009
Potrivit art.5 alin.1 lit.b din Legea nr.221/2009, „persoanele îndreptăţite pot solicita instanţei acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul bunurilor confiscate prin hotărâri de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile nu i-au fost restituite sau nu au obţinut despăgubiri prin echivalent în condiţiile Legii nr.10/2001 republicată, cu modificările ulterioare, sau ale Legii nr.247/2005, privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, cu modificările şi completările ulterioare ”.
Chiar dacă textul de lege nu se referă în mod expres la bunuri imobile, aria sa de aplicare vizează exclusiv astfel de bunuri sau, eventual, bunuri mobile devenite imobile prin destinaţie (cazul bunurilor enumerate în art. 6 din Legea nr. 10/2001, de exemplu).
De asemenea, se pot solicita doar bunuri care, totodată, fac şi obiectul legilor speciale de reparaţie menţionate în text şi pentru care încă nu s-au obţinut măsuri reparatorii. Aceasta deoarece, în cuprinsul dispoziţiei enunţate, se arată că pot fi solicitate daune materiale constând în echivalentul bunurilor confiscate „...dacă bunurile respective nu i-au fost restituite.în temeiul Legii nr. 10/2001 sau al Legii nr. 247/2005 ”.
Într-o interpretare gramaticală, termenul „respective” se referă la „obiectul despre care este vorba”, care se raportează la fiecare bun în particular şi, cum această individualizare vizează cele două legi de reparaţie, Legea nr.10/2001 şi Legea nr. 247/2005, sub imperiul cărora partea interesată trebuie să nu fi obţinut deja o reparaţie, obiectul pretenţiilor materiale formulate în temeiul Legii nr. 221/2009 nu pot fi decât imobile prin natura lor sau prin destinaţie.
Prin cererea înregistrată la data de 11.06.2012 reclamantul C.G. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, obligarea acestuia la plata sumei de 250000 euro reprezentând contravaloarea bunurilor mobile şi imobile confiscate părinţilor săi la momentul deportării în Bărăgan, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 37 din 15.03.2013, pronunţată de Tribunalul Mehedinţi, a fost admisă în parte acţiunea civilă formulată de reclamantul C.G., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român Prin Ministerul Finanţelor Publice cu sediul în Bucureşti, sector 5, str. Apolodor, nr. 17.
A fost obligat pârâtul la plata sumei de 48055 lei, reprezentând daune materiale şi la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 2100 lei.
Pentru a se pronunţa astfel instanţa a reţinut următoarele:
Reclamantul a solicitat despăgubiri materiale reprezentând contravaloarea bunurilor mobile şi imobile confiscate de la părinţii săi în anul 1951, ca urmare a strămutării familiei în Bărăgan, (comuna Pelicanu, judeţul Călăraşi),măsura administrativă cu caracter politic, fiind aplicată în temeiul deciziei MAI nr. 200/1951.
Din procesul-verbal încheiat la 21.09.1951 depus la dosar, coroborat cu depoziţia martorului audiat în cauză, reiese că bunurile din gospodăria părinţilor reclamantului, menţionate în cererea de chemare în judecată, au fost confiscate de regimul comunist, nefiind restituite la întoarcerea din Bărăgan, în anul 1956.
În actul de confiscare sunt menţionate şi bunuri pentru care Legea nr.221/2009 nu a prevăzut acordarea de despăgubiri materiale, respectiv, recolta de cereale mazăre, cânepă, paie, lucernă, lemne, motiv pentru care contravaloarea acestora va fi scăzută din cea stabilită de expert pentru bunurile mobile (13865 lei), dar şi contravaloarea a 60 litri ţuică, 375 l must, tescovină în fierbere, pentru aceleaşi considerente, bunuri, care, de altfel, nici nu au fost solicitate de reclamant.
Ca atare, apreciind că acţiunea este întemeiată în parte, în temeiul art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr.221/2009, a fost admisă ca atare şi a fost obligat pârâtul la plata sumei de 48.055 lei reprezentând despăgubiri materiale (contravaloarea bunurilor imobile - 41660 lei şi mobile- 6393 lei, confiscate).
În conformitate cu dispoziţiile art. 274 Cod procedură civilă, a fost obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată suportate de reclamant, în sumă de 2100 lei, reprezentând onorariul de expert şi onorariul de avocat.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâtul STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În primul motiv de recurs s-a susţinut că instanţa de fond a interpretat greşit dispoziţiile art.5 alin.1 lit.b din Legea nr.221/2009, în sensul acordării despăgubirilor materiale reprezentând contravaloarea bunurilor confiscate, în condiţiile în care nu s-a făcut dovada confiscării bunurilor prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii admistrative cu caracter politic, nefiind administrate probe pertinente cu privire la componenţa gospodăriei, la data dislocării, la dreptul de proprietate asupra bunurilor a căror contravaloare se solicită, apriind că suma acordată de instanţa de fond nu corespunde contravalorii bunurilor imobile şi mobile acordate.
În cel de al doilea motiv de recurs s-a criticat sentinţa în privinţa acordării despăgubirilor şi pentru bunurile mobile, susţinând că pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru bunurile imobile care se subsumează sferei de aplicate a Legii nr.10/2001, sub rezerva îndeplinirii celorlalte cerinţe, respectiv să fi fost confiscate prin hotărârea de condamnare, ori ca efect al măsurilor administrative abuzive şi să nu fi obţinut în condiţiile Legii nr.10/2001, măsuri reparatorii în natura sau în achivalent.
Ultima critică din recurs vizează obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată în suma propusă de parte.
În drept, recursul s-a întemeiat pe dispoziţiile. art.299 şi 3041 Cod procedură civilă.
Recursul declarat de pârât s-a admis, conform următoarelor considerente:
Soluţia adoptată de tribunal, de admitere în parte a acţiunii este legală, numai în parte, fiind justificată de probele administrate în cauză.
Potrivit art.5 alin.1 lit.b din Legea nr.221/2009, „persoanele îndreptăţite pot solicita instanţei acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul bunurilor confiscate prin hotărâri de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile nu i-au fost restituite sau nu au obţinut despăgubiri prin echivalent în condiţiile Legii nr.10/2001 republicată, cu modificările ulterioare, sau ale Legii nr.247/2005, privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, cu modificările şi completările ulterioare”.
Chiar dacă textul de lege nu se referă în mod expres la bunuri imobile, aria sa de aplicare vizează exclusiv astfel de bunuri sau, eventual, bunuri mobile devenite imobile prin destinaţie (cazul bunurilor enumerate în art. 6 din Legea nr. 10/2001, de exemplu).
De asemenea, se pot solicita doar bunuri care, totodată, fac şi obiectul legilor speciale de reparaţie menţionate în text şi pentru care încă nu s-au obţinut măsuri reparatorii. Aceasta deoarece, în cuprinsul dispoziţiei enunţate, se arată că pot fi solicitate daune materiale constând în echivalentul bunurilor confiscate „.dacă bunurile respective nu i-au fost restituite.. .în temeiul Legii nr. 10/2001 sau al Legii nr. 247/2005”.
Într-o interpretare gramaticală, termenul „respective” se referă la „obiectul despre care este vorba”, care se raportează la fiecare bun în particular şi, cum această individualizare vizează cele două legi de reparaţie, Legea nr.10/2001 şi Legea nr.247/2005, sub imperiul cărora partea interesată trebuie să nu fi obţinut deja o reparaţie, obiectul pretenţiilor materiale formulate în temeiul Legii nr.221/2009 nu pot fi decât imobile prin natura lor sau prin destinaţie.
Procesul-verbal încheiat la 21.09.1951 depus la dosar ( fila 3), coroborat cu depoziţia martorului audiat în cauză, au evidenţiat că bunurile din gospodăria părinţilor reclamantului, menţionate în cererea de chemare în judecată, au fost confiscate de regimul comunist, nefiind restituite la întoarcerea din Bărăgan, în anul 1956.
Fără a depăşi cadrul procesual, referitor la obiectul acţiunii, privind strict imobilele faţă de care se cere a se acorda despăgubiri, în temeiul Legii nr.221/2009, cu respectarea principiului disponibilităţii ce guvernează procesul civil, este de observat că, în cazul concret dedus judecăţii, nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art.5 alin.1 lit.b din Legea nr.221/2009, numai în privinţa bunurilor mobile, evaluate de expert la valoarea de 13865 lei.
Reclamantul nu poate pretinde obţinerea unor despăgubiri pentru bunuri mobile ce nu fac obiectul reglementării art.5 alin.1 lit.b din Legea nr.221/2009.
Critica privind obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată este nefondată, tribunalul aplicând corect prevederile art.274 Cod procedură civilă, existând culpa procesuală a pârâtului, în raport de soluţia pronunţată.
Faţă de considerentele expuse, constatând că nu sunt incidente dispoziţiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă, invocate în recurs, în temeiul art.312 alin.1 Cod procedură civilă, a fost admis recursul declarat de pârât, s-a modificat, în parte sentinţa civilă, în sensul că a fost obligat pârâtul la plata sumei de 41660 lei reprezentând daune materiale, pentru bunurile imobile. (Decizia civilă nr.5962/03.06.2013 - Secţia I Civilă, rezumat judecător Alexandrina Marica)
| ← Revendicare. Constatare nulitate act pe cale incidentala.... | Vânzare încheiată pe Legea 112/1995. Retrocedarea imobilului... → |
|---|
