Revendicare. Constatare nulitate act pe cale incidentala. Prezumţia puterii de lucru judecat.
| Comentarii |
|
Drept de superficie. Inexistenta vreunui litigiu si anterioritatea construirii imobilelor fata de momentul dobândirii titlului de proprietate de către reclamant nu constituie un temei suficient pentru dobândirea dreptului pretins de recurenţii-paraţi, putând fi insa analizate in cadrul cererii de demolare a construcţiilor si anexelor, ca argument in sprijinul soluţiei de respingere a unei astfel de solicitări.
Prin sentinţa civilă nr.9222/22.06.2012 pronunţată de judecătoria Tg-Jiu s-a respins excepţia insuficientei timbrări invocată prin întâmpinarea depusă la fila 57 şi concluziile scrise depuse de pârâtul S.I şi ceilalţi pârâţi.
S-a respins excepţia prescripţiei achizitive de scurtă durată, cât şi excepţia prescripţiei achizitive de lungă durată invocată de pârâţi prin întâmpinările depuse la filele 238 şi 266.
A fost admisă în parte acţiunea civilă ulterior precizată ( file 275-276) formulată de reclamantul L. Gr. G, în contradictoriu cu pârâţii V. G., M. (V.) E., C. C., C. G, N. G, , D.S., ,
B. E., B. N. N., , S. I.şi S. S.D.
A fost respinsă cererea reconvenţională ulterior precizată ( file 238, 246 şi 266).
S - a luat act de renunţarea intervenientei S. S. D. la judecata cererii de intervenţie (fila 51) conform declaraţiei autentificate sub nr.2151/2012 de BNP S. B.
A fost respinsă cererea de chemare în garanţie formulată de pârâţii S. I. şi S. S.
D.(fila 72 şi fila 273).
Au fost obligaţi pârâţii să lase reclamantului în deplină proprietate şi liniştită posesie suprafeţele identificate prin raportul de expertiză întocmit de inginer M. M.
Au fost obligaţi pârâţii menţionaţi la punctele 2 - 8 să demoleze construcţiile reprezentate de anexele amplasate pe terenul descris anterior, iar în caz de refuz abilitează pe reclamant să efectueze lucrarea pe cheltuiala pârâţilor.
S -a respins capătul de cerere privind demolarea construcţiilor reprezentate de casele de locuit deţinute de pârâţii menţionaţi la punctele 2 - 8 .
S-a dispus rectificarea cărţilor funciare nr. x şi nr. y ale Municipiului Tg.- Jiu, în sensul radierii din cartea funciară a imobilelor având numărul cadastral x, respectiv numărul cadastral y .
Au fost obligate pârâtele V. G. şi M. E. să plătească în solidar cheltuieli de judecată reclamantului, în cuantum de 79 lei, iar pe fiecare dintre pârâţii C. I. şi C. G. îi obligă la câte 79 lei (sumă ce reprezintă taxa judiciară de timbru de 54 lei, precum şi 50 lei cota de 1/8 din onorariul apărător menţionat în chitanţa depusă la fila 12 bis).
Au fost obligaţi pârâţii S. I. şi S. S. D. să plătească în solidar cheltuieli de judecată reclamantului, în cuantum de 63 lei, iar pe fiecare dintre pârâţii N. G., D. S., B. E. şi B. N. îi obligă la câte 63 lei (sumă ce reprezintă taxa judiciară de timbru de 38 lei, precum şi 50 lei cota de 1/8 din onorariul apărător menţionat în chitanţa depusă la fila 12 bis).
Pentru a pronunţa această sentinţă prima instanţă a reţinut că, prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Tg-Jiu sub nr.x, reclamantele V. . şi V. E. au chemat în judecată pârâtul
L. Gr. Grigore, în contradictoriu cu intimatele Comisia Locală Târgu Jiu de aplicare a Legii 18/1991 şi Comisia Judeţeană de stabilire a dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Gorj, solicitând ca prin sentinţa ce va pronunţa să constate nulitatea absolută parţială a titlului de proprietate nr. y, emis pe numele pârâtului la data de 15.09.2006, pentru suprafaţa de 4736 mp teren, precum şi a actelor premergătoare care au stat la baza emiterii acestui titlu de proprietate, respectiv HCJ nr. x şi procesul verbal de punere în posesie nr. y, cu obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
Prin cererea înregistrată sub nr.x pe rolul Judecătoriei Tg-Jiu, reclamanţii C. C., C. G., N.G., D. S., B. E. şi B. N. au chemat în judecată pârâţii L. G., Comisia Locală Târgu Jiu de aplicare a Legii 18/1991 şi Comisia Judeţeană de stabilire a dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Gorj solicitând instanţei ca prin sentinţa ce va pronunţa să se constate nulitatea absolută a titlului de proprietate nr. x, emis pe numele pârâtului L. G. şi a actelor premergătoare care au stat la baza emiterii acestui titlu, cu obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
Prin încheierea de şedinţă din data de 20.04.2007 pronunţată în dosarul nr.x, s-a dispus conexarea dosarului nr.x la dosarul nr.y, reţinându-se că există identitate de obiect şi cauză, precum şi o strânsă legătură între cele 2 dosare, fiind îndeplinite dispoziţiile art. 164 C.p.civilă.
În urma administrării probatoriilor încuviinţate, la ultima rejudecare a cauzei s-a pronunţat sentinţa civilă 7834/2011 (rămasă irevocabilă) prin care a fost respinsă excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de pârâtul L. G., iar pe fond au fost respinse cererile de chemare în judecată, conexate în dosarul nr. x al Judecătoriei Târgu-Jiu.
În considerentele s.c. nr. 7834/2011, instanţa a reţinut că prin contractul de vânzare cumpărare încheiat la data de 17.09.1945, autorul pârâtului L. G., a cumpărat de la A. şi P. V. un teren arabil, în suprafaţă de 2,5 ha, situat pe raza oraşului Târgu Jiu, (fără să se arate dimensiunea) şi pentru acest teren pârâtul L. Gr. G. a formulat cerere de reconstituire a dreptului de proprietate, soluţionată prin HCJ nr.x în sensul reconstituirii dreptului de proprietate asupra suprafeţei de 2,5 ha, teren situat pe raza Municipiului Târgu Jiu, iar prin sentinţa civilă nr. 4126/2004, pronunţată de Judecătoria Târgu-Jiu, s-a admis cererea pârâtului din actuala cauză şi a fost obligată Comisia Locală de aplicare a Legii 18/1991 Tg-Jiu să-l pună în posesie pentru terenul în suprafaţă de 2,5 ha, situat în intravilanul Municipiului Tg-Jiu, Intrarea Gilort, precum şi la întocmirea şi să înaintarea documentaţia către Comisia Judeţeană Gorj, în vederea eliberării titlului de proprietate pentru suprafaţa de 2,5 ha.
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Târgu-Jiu sub nr. y, reclamantele V. G. şi V. E., au solicitat instanţei în contradictoriu cu pârâtul L. Gr. G., să constate nulitatea absolută parţială a HCJ nr.x, pentru suprafaţa de 5000 mp, teren care se regăsea în posesia reclamantelor, conform actului de schimb, datat 1958 şi prin sentinţa civilă nr. 8253/21.12.2004 a Judecătoriei Târgu-Jiu, rămasă irevocabilă, s-a respins această cerere, după care, la data de 27.08.2006, beneficiarul reconstituirii (L. Gr. G.) a fost pus în posesie pentru suprafaţa de 1,8436 ha, cu dimensiunile şi vecinătăţile menţionate în procesului verbal de punere în posesie nr. 2105 şi a fost eliberat titlul de proprietate nr. x.
În favoarea autorului pârâtelor V. G. şi V. E., numitul V. A., a fost emis actul de schimb prin care, în baza Decretului nr.151/1950, i s-a atribuit de către Statul Român suprafaţa de 0,50 ha, iar autorul pârâtelor a dat în schimb un teren primit cu prilejul împroprietăririi.
Cu ocazia efectuării raportului de expertiză în specialitatea topografie de către expert tehnic judiciar M. M., în litigiul anterior, s-a reţinut că pârâtele V. G. şi M. E. deţin o suprafaţă de 4736 mp, iar conform actului de schimb pe care îl invocă, încheiat între V. A. şi Statul Român, terenul ar trebui să aibă 5000 mp, fără a se cunoaşte clar dimensiunile şi forma acestei suprafeţe.
Cu privire la pârâtul C. C., s-a reţinut de către expert că acesta deţine o suprafaţă de 2962 mp, iar conform actului de schimb făcut de C. I. în 1958 cu Statul Român, acesta a primit o suprafaţă de 7500 mp, din care a vândut reclamanţilor C. G., B. E., D. S., C. E. şi B. N., o suprafaţă de 3718 mp, dimensiunile şi forma terenului de 7500 mp, primit la schimb de
C. I., nefiind descrise în actul de schimb.
Referitor la pârâtul C. G., s-a reţinut că acesta deţine o suprafaţă de 901 mp, deşi conform contractului de vânzare cumpărare din 1965 pe care îl deţine, ar trebui să deţină o suprafaţă de 700 mp, iar N. G. deţine o suprafaţă de 731 mp, deşi conform dovezii sub semnătură privată din 1966, trebuia să deţină o suprafaţă de 679 mp.
Pârâta D. S., conform raportului de expertiză întocmit de expert tehnic judiciar M. M., deţine o suprafaţă de 889 mp, conform dovezii sub semnătură privată din 21.03.1966, aceasta cumpărând de la C. I. o suprafaţă de 768 mp, deţinând astfel o suprafaţă în plus de 121 mp. .
De asemenea, pârâţii B. E. şi B. N., deţin o suprafaţă de 363 mp, respectiv 428 mp, deşi conform actelor invocate (dovada sub semnătură privată încheiată cu C. I. şi contractul de donaţie din 1992), B. E. ar trebuit să deţină 311 mp, iar B. N. 300 mp.
Tot cu referire la toate aceste terenuri, expertul a constatat că toate aceste suprafeţe în litigiu se regăsesc în actul de vânzare cumpărare din 17.10.1945 al autorului reclamantului L. G., materializat cu contur roşu pe schiţa anexă 1 a raportului de expertiză în specialitatea topografie.
Cu privire la fondul cauzei, instanţa a reţinut în considerentele s.c. nr. 7834/2011, că cererile de chemare în judecată conexate sunt neîntemeiate, cu motivarea că, verificând legalitatea procedurii emiterii titlului de proprietate nr. x, constată că îndreptăţirea la reconstituirea dreptului de proprietate pentru suprafaţa de 2,50 ha, din care face parte şi terenul în suprafaţă de 1,8436 ha (pentru care s-a eliberat titlul contestat) a fost analizată în dosarul nr. y al Judecătoriei Târgu-Jiu.
Aşadar, printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, intrată în puterea lucrului judecat, s-a stabilit că terenul reconstituit în favoarea pârâtului L. Gr.G., în suprafaţă de 2,50 ha ce cuprinde şi terenul din litigiu, intră sub incidenţa Legii 18/1991, prin procedura de reconstituire a dreptului de proprietate, iar întinderea dreptului de proprietate a fost analizată de instanţă, în dosarul Judecătoriei Târgu-Jiu, în care s-a pronunţat sentinţa civilă nr. 8253/21.12.2004, definitivă şi irevocabilă.
Cele două sentinţe mai sus menţionate stabilesc o prezumţie de lucru judecat deoarece autoritatea de lucru judecat stabilită printr-o hotărâre judecătorească cunoaşte două manifestări procesuale, printre care şi aceea de prezumţie, mijloc de probă în legătură cu raporturile juridice dintre părţile litigante.
Autoritatea de lucru judecat are drept scop evitarea situaţiilor contradictorii între două hotărâri judecătoreşti, în sensul că drepturile recunoscute printr-o hotărâre judecătorească să nu fie contrazise într-un alt litigiu. Autoritatea de lucru judecat are un caracter de obligativitate, în sensul că părţile litigante, trebuie să se supună efectelor lucrului judecat, iar partea în favoarea căreia acţionează, să nu poată renunţa la dreptul de-a o invoca.
Unul din elementele fundamentale ale preeminenţei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice care implică între altele ca soluţia dată în mod definitiv unui litigiu de către instanţe să nu mai fie pusă în discuţie.
Curtea Europeană a drepturilor omului, a considerat că dreptul la un tribunal ar fi iluzoriu în toate contestaţiile în materie civilă dacă sistemul judiciar al unui stat contractant ar permite ca o hotărâre judecătorească ce a dobândit un caracter definitiv şi executoriu să fie schimbată pentru simplul motiv al unei aprecieri diferite de cea a instanţelor anterioare, în vederea realizării unei noi examinări a cauzei.
Faţă de cele mai sus menţionate, instanţa a reţinut, în considerentele s.c. nr. 7834/2011, că actele de reconstituire contestate au la bază hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, intrate în puterea lucrului judecat.
Referitor la incidenţa dispoziţiilor art. 23 din Legea 18/1991, instanţa a reţinut, în considerentele s.c. nr. 7834/2011, că aceste dispoziţii nu sunt aplicabile în cauză întrucât reclamanţii, nu au fost membrii cooperatori şi nici proprietari ai terenurilor înainte de cooperativizare, ci, o parte dintre autorii reclamanţilor au dobândit terenurile pe care le stăpânesc de la un neproprietar, respectiv, de la stat, care a preluat terenul din litigiu de la autorul pârâtului, L. Gr. G., în baza HCM nr. x, iar alţi reclamanţi au dobândit terenurile ce le stăpânesc prin acte de vânzare cumpărare şi acte sub semnătură privată.
De asemenea, reclamanţii nu se află sub incidenţa disp. art. 24 alin.1 din Legea 18/1991 deoarece pentru a fi incidente aceste era necesar ca pe de o parte, terenul din litigiu să fi fost atribuit reclamanţilor sau autorilor lor de cooperativele agricole de producţie, iar pe de altă parte reclamanţii sau autorii lor să fi fost membri CAP.
Referitor la actele de schimb, invocate de reclamanţi cu privire la terenul în litigiu, instanţa a reţinut că, prin decizia nr. 449/22.03.2007 a Curţii de Apel Craiova, s-a stabilit că aceste acte de schimb, încheiate anterior anului 1958, sunt lovite de nulitate absolută, deoarece statul a intrat în mod abuziv în posesia terenului preluat de la autorul pârâtului L. Gr. G. prin HCM 308/1950, astfel că statul nu putea să înstrăineze acest teren, ulterior, în mod valabil, către subdobânditori, căci nimeni nu poate să transmită mai multe drepturi decât are el însuşi, iar simpla bună credinţă a cumpărătorului (coschimbaşului) nu poate consolida ipso iure actul încheiat.
Cu privire la dobândirea prin prescripţie achizitivă, invocată de reclamanţi în litigiul soluţionat prin s.c. nr. 7834/2011, terenurile pe care le stăpânesc, ce se suprapun cu terenul pentru care a fost eliberat titlul de proprietate nr. 134641145/15.09.2006, instanţa a constatat că uzucapiunea, ca mod originar de dobândire a dreptului de proprietate, nu operează în speţa dedusă judecăţii întrucât uzucapiunea de treizeci de ani reglementată de dispoziţiile art. 1890 Cod civil, presupune îndeplinirea cumulativă a două condiţii şi anume: posesorul să posede bunul în tot timpul prevăzut de lege, adică 30 de ani şi posesia să fie utilă, adică să nu fie afectată de vreun viciu, adică să fie continuă, neîntreruptă, netulburată, publică şi sub nume de proprietar, însă posesia reclamanţilor nu a fost una utilă, atâta timp cât a fost fondată pe violenţă, terenul fiind preluat abuziv de stat de la autorul pârâtului.
Reclamanţii din dosarul nr. x au invocat în sprijinul tezei pe care o susţin decizia civilă nr. 4/16.01.2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa reţinând că aplicarea deciziei nu înlătură condiţia existenţei unei posesii utile, iar pe de altă parte, decizia se referă doar la terenurile care nu au ieşit niciodată din proprietatea privată a persoanelor, nu şi la terenurile preluate abuziv de stat şi înstrăinate ulterior către terţe persoane.
În temeiul art. 137 Cod procedură civilă, instanţa a soluţionat mai întâi excepţia insuficientei timbrări invocată prin întâmpinarea depusă la fila 57 şi concluziile scrise depuse de pârâtul S. I. şi ceilalţi pârâţi, în sensul respingerii cu motivarea că valoarea la care se calculează taxa de timbru este cea declarată în acţiune sau cerere, nefiind vorba de valoarea de circulaţie a bunului ce face obiectul litigiului, valoare care oricum se apreciază în raport de împrejurări particulare, iar în speţa de faţă existenţa litigiilor (notate în cartea funciară), precum şi faptul că terenurile sunt ocupate de construcţii ce nu aparţin beneficiarului reconstituirii, influenţează negativ valoarea bunului, astfel că instanţa apreciază că valoarea indicată de reclamant nu este una derizorie.
Totodată, instanţa a respins excepţia prescripţiei achizitive de scurtă durată, cât şi excepţia prescripţiei achizitive de lungă durată invocată de pârâţi reţinând că posesia reclamanţilor nu a fost una utilă, atâta timp cât a fost fondată pe violenţă, terenul fiind preluat abuziv de stat de la autorul pârâtului, aşa cum s-a reţinut în litigiile anterioare.
Astfel în litigiile anterioare, instanţele au stabilit că actele de schimb încheiate în 1958 de autorii pârâţilor (V.A. şi C.I.) sunt lovite de nulitate absolută deoarece, atâta timp cât statul a intrat în mod abuziv în posesia imobilelor, nu putea să le înstrăineze ulterior în mod valabil către subdobânditori, simpla bună credinţă a cumpărătorului nefiind în măsură să consolideze actele încheiate sub aspectul valabilităţii lor.
În privinţa efectelor hotărârilor judecătoreşti pronunţate în litigiile anterioare, instanţa a reţinut că actul jurisdicţional (ca orice act juridic, în general) produce, pe lângă efectele obligatorii între părţi, întemeiate pe principiul relativităţii, şi efecte de opozabilitate faţă de terţi.
Ca element nou apărut în ordinea juridică şi în cea socială, hotărârea nu poate fi ignorată de către terţi sub motiv că nu au participat în procesul finalizat prin adoptarea ei. Faţă de aceştia însă, hotărârea se va opune cu valoarea unui fapt juridic şi cu valoarea unui mijloc de probă (prezumţie).
Astfel, potrivit art. 1200 pct. 4 Cod civil, statuările unor hotărâri irevocabile, cu valoare de prezumţii legale, se răsfrâng în mod indirect şi asupra terţilor, însă, pentru că terţul nu a participat la dezbaterea judiciară finalizată prin hotărâre judecătorească ce i se opune, el are posibilitatea ca în cadrul procesului ulterior, prin administrarea de probe să răstoarne prezumţia invocată de parte şi care faţă de el are doar valoare relativă, caracterul absolut al prezumţiei legale funcţionând, în condiţiile art.1202 alin 2 Cod civil, doar în relaţiile dintre părţi, cu precizarea că în litigiile anterioare au fost părţi pârâţii din cauza de faţă, cu excepţia pârâţilor S.I. şi S.S.D.
Aceasta înseamnă, raportat la datele speţei, ca pârâţilor S. I. şi S. S. D. care sunt terţi, în raport de litigiile anterioare, să demonstreze că terenul reconstituit reclamantului este proprietatea acestora, însă contractul de vânzare-cumpărare invocat nu are relevanţă atâta timp cât vânzătoarea S. E. nu a dobândit dreptul de proprietate, cu privire la terenul pe care la înstrăinat, în vreunul dintre modurile prevăzute de lege, iar antecontractul încheiat de aceasta (înscrisul intitulat „Dovadă", încheiat la data de 08.10.1961 între vânzătorul C. I.) nu a transmis dreptul de proprietate.
În temeiul art. 246 Cod procedură civilă, instanţa a luat act de renunţarea intervenientei S.S.D. la judecata cererii de intervenţie (fila 51) conform declaraţiei autentificate sub nr.2151/2012 de BNP S.B..
Cu privire la acţiunea în revendicare, instanţa a reţinut că prin această acţiune proprietarul care a pierdut posesia bunului său poate cere restituirea acestui bun de la posesorul neproprietar, reclamantul fiind obligat pentru a-şi legitima pretenţiile sale şi a avea câştig de cauză să dovedească că este titularul dreptului de proprietate, dobândit în oricare din modurile prevăzute de lege şi că bunul revendicat se află în posesia nelegitimă a pârâtului.
În speţa de faţă s-a constatat că reclamantul a făcut dovada ambelor elemente: a dovedit că este titularul dreptului de proprietate (cu titlul de proprietate nr. x) asupra suprafeţelor identificate de expertul M. M. în dosarul nr. x, precum şi ocupaţiunea imobilului în cauză coroborată cu recunoaşterile pârâţilor şi celelalte expertize întocmite în dosarele ataşate, inclusiv expertiza specialitatea construcţii.
Cu privire la solicitarea reclamantului în sensul obligării la demolarea construcţiilor a pârâţilor, precum şi la cererea reconvenţională ulterior precizată (file 238, 246 şi 266) prin care pârâţii solicită instituirea unui drept de superficie aferent terenului ocupat de construcţii şi anexe, instanţa a reţinut următoarele:
Raţiunea textelor din Codul civil din 1864 care reglementează accesiunea imobiliară artificială exprimă în mod clar intenţia legiuitorului de a proteja interesele proprietarului terenului, iar proprietarul terenului dobândeşte un drept de proprietate asupra lucrării doar în momentul în care îşi manifestă dorinţa de a lua în stăpânire terenul, însă în situaţia în care constructorul este de bună credinţă, acesta nu poate fi obligat să ridice lucrarea.
Instanţa a reţinut că pârâţii sau antecesorii acestora au fost de bună credinţă (definită ca o convingere eronată, dar neculpabilă cu privire la o anumită reprezentare a realităţii) la momentul edificării caselor de locuit (doi dintre aceştia depunând şi autorizaţie de construire), aceştia înscriind la rol locuinţele şi achitând impozitele şi taxele locale, potrivit înscrisurilor depuse la dosar şi analizate în cuprinsul raportului de expertiză întocmit de inginer constructor
D. N. în dosarul nr. x.
În ipoteza de accesiune imobiliară artificială prevăzută de art. 494 cod civil din 1864, buna credinţă a autorului lucrării se întemeiază pe convingerea sa că este proprietarul terenului în virtutea unui mod de dobândire a dreptului de proprietate privată, fie el şi putativ, indiferent dacă este vorba de un act juridic sau fapt juridic în sens restrâns.
În cauza de faţă bună credinţă a fost reţinută ca urmare a contractelor de schimb încheiate în 1958, cât şi a antecontractele de vânzare cumpărare existente la momentul edificării locuinţelor, precum şi de împrejurarea că locuinţele au fost înregistrate în evidenţele fiscale, însă instanţa nu va reţine buna credinţă a pârâţilor şi antecesorilor acestora cu privire la anexe pentru care nu s-au prezentat autorizaţie de construire şi dovada achitării impozitelor şi taxelor locale.
Cu privire la dreptul de superficie, instanţa aminteşte hotărârea din 15.02.2007 în cauza Bock şi Palade împotriva României în cuprinsul căreia a fost sintetizată jurisprudenţa instanţelor interne potrivit cu care dreptul de superficie rezultă doar din lege, din prescripţie achizitivă, din legat sau din acordul părţilor, însă în cauza de faţă nu ne regăsim în niciunul dintre aceste cazuri, având în vedere şi considerentele expuse mai sus referitoare la neîndeplinirea condiţiilor pentru reţinerea prescripţiei achizitive ca urmare a exercitării unei posesii viciate.
Prin decizia civilă nr. 483 din 06.11.2012, pronunţată de Tribunalul Gorj a fost respins apelul declarat de reclamantul L. G.
Au fost admise apelurile declarate de pârâţi.
A fost schimbată sentinţa în parte în sensul că s-a respins capătul de cerere privind demolarea construcţiilor reprezentate de anexele amplasate pe terenurile de la punctele 2-8 din dispozitivul sentinţei.
Au fost menţinute restul dispoziţiilor sentinţei.
A fost obligat apelantul-reclamant să plătească apelanţilor-pârâţi cheltuieli de judecată efectuate în calea de atac.
Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, instanţa de recurs constata următoarele:
Recursul declarat de recurentele-parate V. G. şi M. E. este nefondat,urmând a fi respins ca atare,in temeiul art. 312 Cod procedură civilă, instanţa de apel făcând o corecta aplicare in cauza a legii atunci când a reţinut posibilitatea analizării valabilităţii unui act juridic si constatarea nulităţii acestuia pe cale incidentala, cat si incidenta prezumţiei puterii de lucru judecat.
Astfel, deşi in sistemul nostru procesual instanţa de judecata nu poate, in lipsa unei cereri exprese formulate intr-un litigiu, sa se pronunţe in dispozitivul hotărârii asupra nulităţii unui act juridic întrucât s-ar încălca principiul disponibilităţii, aceasta are nu doar posibilitatea, ci chiar obligaţia, in temeiul art. 1247 alin. 3 Cod civil, sa invoce din oficiu nulitatea unui act juridic dedus judecăţiii, cu consecinţa respingerii cererii ce are ca fundament un astfel de act.
Deci, aceasta îndreptăţire a instanţei de a constata nevalabilitatea unui act juridic îşi are izvorul in lege si aceasta in considerarea interesului general ocrotit de sancţiunea nulităţii absolute.
Aşa fiind, este nefondata critica privind dezlegarea data de către instanţa de apel acestei chestiuni, in mod corect aceasta constatând ca nulitatea unui act juridic se poate invoca pe cale incidentala, situaţie ce nu echivalează cu arbitrariul in justiţie câta vreme părtile interesate au posibilitatea sa îşi exprime punctele de vedere referitor la acest aspect, sa îl susţină sau sa îl combată in modul in care apreciază necesar.
Pe de alta parte, in ceea ce priveşte incidenta prezumţiei puterii de lucru judecat, se retine ca noţiunea de proces echitabil presupune ca dezlegările irevocabile date problemelor de drept in litigii anterioare, dar identice sub aspectul problemelor de drept soluţionate, au caracter obligatoriu in litigiile ulterioare, deoarece altfel s-ar încălca principiul securităţii raporturilor juridice, cu consecinţa generării incertitudinii jurisprudenţiale si aceasta chiar daca problema juridica a fost tranşata pe cale incidentala.
Excepţia puterii de lucru judecat, diferita de cea a autoritarii de lucru judecat, pune in discuţie obligativitatea unei hotărâri judecătoreşti, fără ca in cel de al doilea proces sa fie aceleaşi parţi, sa se discute acelaşi obiect si aceeaşi cauza, fiind dezvoltata pe baza principiului ca hotărârea este prezumata a exprima adevărul si nu trebuie contrazisa de o alta hotărâre.
Cu alte cuvinte, chiar daca o problema de drept a fost dezlegata de o instanţa pe cale incidentala, fără ca aceasta sa se pronunţe si in dispozitivul hotărârii, aceeaşi problema nu poate primi o soluţionare diferita in cadrul unui alt litigiu, aceasta din urma instanţa investita fiind legata de dezlegarea data, indiferent de alte considerente pe care le-ar avea.
Aceasta este si situaţia in cauza, in mod corect instanţele de fond reţinând ca problema valabilităţii actului de schimb opus de paraţi a fost analizata si tranşata in litigiul finalizat prin pronunţarea s.c. nr. 7834/07.10.2011 a Judecătoriei Tg-Jiu, rămasa irevocabila, cu referire la decizia nr. 449/2007 a Curţii de apel Craiova, instanţa constatând ca este lovit de nulitate absoluta.
Aceeaşi maniera de abordare a problemei se impune si in privinţa criticii referitoare la imposibilitatea reclamantului de a beneficia de prevederile Legii nr. 18/1991, acesta obţinând titlul de proprietate de care se prevalează in prezentul litigiu ca urmare a aplicării acestui act normativ, aplicare ce a fost contestata fără succes in alte litigii aflate pe rolul instanţelor si care au format obiectul dosarelor nr. x al Curţii de Apel Craiova, nr. y al Curţii de Apel Craiova si nr. z, nemaiputându-se proceda, aşadar, la o analiza a situaţiei juridice a terenului prin prisma aplicării legii fondului funciar.
Astfel fiind, in mod corect instanţa de fond a admis acţiunea in revendicare fără a analiza comparativ si actul de schimb exhibat de paraţi in sensul pretins de aceştia, căci pentru a se realiza o comparare a titlurilor in cadrul acţiunii in revendicare este necesar ca părţile sa posede titluri de proprietate valabile, or, cum s-a arătat, actul de schimb invocat a fost constatat anterior ca fiind lovit de nulitate absoluta.
Considerentele pentru care actul de schimb a fost apreciat ca lovit de nulitate absoluta au impus, pe cale de consecinţa, si respingerea cererii de constatare a dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiunea de lunga sau scurta durata, reţinându-se, in aplicarea art. 1890 c.civ. , ca posesia nu a îndeplinit cerinţele legii, fiind fondata pe violenta,in primul caz, chiar daca durata sa permitea concluzia îndeplinirii uneia dintre condiţii si anume cea referitoare la termen.
In aceeaşi ordine de idei, nici criticile recurenţilor C. C., D. S., C. G., N. G., B. N N. şi
B. E. vizând dezlegarea data de către instanţa de apel excepţiei prescripţiei achizitive scurte nu pot fi primite, aceasta antamând problema in discuţie, chiar daca intr-o maniera comuna si problemei uzucapiunii de lunga durata, astfel cum rezulta din considerentele deciziei recurate.
Potrivit acestor considerente, instanţa de apel a constatat ca viciul de care a fost afectata posesia, respectiv violenta, opreşte posibilitatea dobândirii dreptului de proprietate asupra imobilului teren prin uzucapiune, violenta derivând din preluarea abuziva de către stat a terenului, preluare ce a dat posibilitatea reclamantului de a uza de prevederile Legii nr. 18/1991, astfel încât raportarea instanţei la soluţiile date in litigiile de fond funciar este corecta.
Aşa fiind, fata de neîndeplinirea uneia dintre cerinţele necesare pentru a uzucapa, in mod justificat instanţa de apel a respins solicitarea apelanţilor-paraţi de încuviinţare a probei testimoniale, făcând o aplicare corecta a prevederilor art. 167 Cod procedură civilă potrivit cărora dovezile se pot încuviinţa numai daca instanţa socoteşte ca ele pot sa aducă dezlegarea pricinii, adică daca sunt pertinente, concludente si utile soluţionării cauzei.
Concluzionând, fata de statuările instanţelor care au judecat litigiile anterioare de fond funciar, nu se poate reproşa instanţei de apel nici ca a adăugat la dispoziţiile Legii nr. 18/1991, nici ca a considerat ca abrogarea unui act normativ produce aceleaşi efecte ca si nulitatea sa, cum recurenţii pretind, aceasta nefăcând decât sa dea relevanta cuvenita prezumţiei puterii de lucru judecat, precum si autoritarii de lucru judecat de care se bucura hotărârile pronunţate in acea materie .
Totodată, aceleaşi considerente expuse in analizarea motivului de recurs declarat de paratele V. G. şi M. E. vizând obligativitatea comparării titlurilor de proprietate exhibate de pârti sunt valabile si in ceea ce priveşte critica din acest recurs pe acelaşi aspect, neimpunându-se o analizare separata a sa.
Nici critica referitoare la instituirea dreptului de superficie nu este fondata, in mod legal instanţa de apel înlăturând posibilitatea paraţilor de a se prevala de acest drept.
Deşi nu este reglementat direct si expres in Codul Civil, dreptul de superficie consta in dreptul de proprietate al unei persoane, numita superficiar, privitor la construcţiile, plantaţiile sau alte lucrări ce se afla pe un teren proprietatea altuia, teren asupra căruia superficiarul are un drept de folosinţă, fiind vorba, aşadar, de suprapunerea a doua drepturi de proprietate, unul al superficiarului asupra construcţiilor si altul asupra terenului al cărui titular este o alta persoana.
Acest drept poate fi dobândit prin titlu, uzucapiune sau direct prin lege.
Cum in cauza nu s-a dovedit dobândirea sa prin convenţie, testament sau act de concesiune, reţinând si ca, fata de soluţia data in uzucapiune, posesia nu este utila, in mod corect instanţa de apel a constatat ca acest drept nu a fost dobândit de paraţi.
De altfel, in condiţiile in care nu s-a invocat si dovedit dobândirea dreptului de superficie direct prin lege, susţinerea recurenţilor potrivit căreia situaţia juridica a caselor si anexelor judecătoreşti trebuia analizata prin prisma legilor incidente in cauza pe baza cărora sa emis actul de schimb nu poate fi primita, decretul nr. 151/1950 neprevăzând un astfel de drept.
Astfel fiind, inexistenta vreunui litigiu si anterioritatea construirii imobilelor fata de momentul dobândirii titlului de proprietate de către reclamant nu constituie un temei suficient pentru dobândirea dreptului pretins de recurenţii-paraţi, putând fi insa analizate in cadrul cererii de demolare a construcţiilor si anexelor, ca argument in sprijinul soluţiei de respingere a unei astfel de solicitări.
Sub acest aspect, instanţa urmează a analiza si recursul declarat de recurentul-reclamant, respingând critica adusa de acesta deciziei recurate in privinţa modului de soluţionare a petitului privind demolarea anexelor.
Pentru a se stabili drepturile proprietarului solului si ale constructorului, art. 494 Cod civil face o distincţie după cum constructorul este de rea-credinţa sau de buna-credinţa.
Deşi acest text nu face trimitere la definiţia posesorului de buna-credinţa in materia restituirii fructelor, totuşi acea definiţie poate fi adoptata si in materia accesiunii.
Va fi deci de buna-credinţa acea persoana care poseda un teren pe care a executat construcţii, crezând ca este proprietarul acelui teren si a cărui credinţa eronata se întemeiază pe un titlu ale cărui vicii nu-i sunt cunoscute.
Buna-credinţa se apreciază in momentul in care se efectuează incorporarea la sol, adică in momentul edificării construcţiei, neinteresând daca acel constructor de buna-credinţa a devenit de rea-credinţa după executarea lucrărilor.
Pentru stabilirea bunei-credinţe este necesar ca persoana constructor sa fi avut un just titlu asupra terenului pe care a construit sau cel puţin un titlu putativ, inexistenta acestuia ducând la concluzia relei-credinţe.
In cauza, paraţii se prevalează de existenta unui contract de schimb încheia de către antecesori in anul 1958, anterior obţinerii de către reclamant a titlului de proprietate ce a stat la baza admiterii acţiunii in revendicare, act in privinţa căruia s-a pus problema nevalabilităţii ulterior edificării construcţiilor cu o vechime mare, aşa cum s-a arătat anterior.
Acest fapt, unit cu inexistenta vreunei opuneri a actualului proprietar al terenului pe care sunt edificate construcţiile ori a autorilor săi sunt de natura sa releve buna lor credinţa la momentul construirii.
In plus, inexistenta autorizaţiilor de construcţie nu este de natura sa influenţeze acest aspect psihologic, creând doar posibilitatea suportării unei sancţiuni cu caracter administrativ, fără relevanta in materia in discuţie, cu consecinţa respingerii acestei critici.
Sunt fondate insa criticile aduse de recurentul-reclamant deciziei sub aspectul modului de soluţionare al apelului declarat de către apelantele M. E. si V. G., considerentele expuse anterior atât de instanţa de recurs, cat si de instanţa de apel impunând, in temeiul art. 312 rap. la art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă,soluţia admiterii recursului si modificării in parte a deciziei in sensul respingerii apelului declarat de către acestea, cale de atac ce nu a vizat decât cererea in revendicare , nu si cererea de demolare a construcţiilor, in privinţa acesteia din urma acestea nefiind implicate dat fiind ca nu deţin construcţii pe terenul revendicat.
Pe cale de consecinţa, fata de soluţia data apelului declarat de acestea, in aplicarea art. 274 Cod procedură civilă, va fi înlăturata obligaţia apelantului-reclamant de plata a sumei de 481 lei reprezentând cheltuieli de judecata către apelanta V.G..
Totodată, având in vedere ca apelul celorlalţi paraţi a fost admis doar in privinţa cererii de demolare a anexelor,taxata conform Legii nr. 146/1997 cu taxa judiciara de timbru in cuantum de 4 lei, fara a fi schimbata soluţia primei instanţe data acţiunii in revendicare, se va face aplicarea art. 274 Cod procedură civilă in sensul ca va fi obligat apelantul-reclamant la plata cheltuielilor de judecata efectuate in apel după cum urmează: către apelantul C. C. -405 lei, C.G.-405 lei, N. G.-405 lei, D. S. -405 lei, B. N. si E.-986 lei, S. I. si S.D. -686 lei.
Se vor menţine restul dispoziţiilor deciziei.
In temeiul art. 274 C.proc. Civ., vor fi obligaţi intimaţii la plata sumei de 179 lei cheltuieli de judecata către recurentul reclamant.
Potrivit art. 312 C.proc. civ., vor fi respinse ca nefondate recursurile declarate de către recurenţii-paraţi. (Decizia civilă nr. 2833/25.03.2013 - Secţia I Civilă, rezumat judecător Roxana Mitrache)
| ← Mandatul de reprezentare. Răspunderea civilă delictuală. | Despăgubiri solicitate pe Legea 221/2009 pentru un bun confiscat. → |
|---|
