Despăgubiri . Jurisprudență Despăgubiri, penalităţi

Jurisprudenţă şi speţe de drept civil (II)

Curtea de Apel BUCUREŞTI Decizie nr. 15 A din data de 24.01.2013

Or, dispozițiile art. 504 Cod Procedură Penală vizează doar măsurile de privare de libertate, având caracter efectiv, neputându-se admite în temeiul acestei proceduri speciale, acordarea de despăgubiri pentru măsuri caracterizate doar prin caracter scriptic (practic, arestarea a fost dispusă doar pe hârtie), formal, această concluzie desprinzându-se așadar, din interpretarea teleologică a dispozițiilor procesual penale analizate.

Adoptarea unui punct de vedere opus, acela al îndreptățirii în cadrul acestei proceduri speciale, la despăgubiri pentru arestarea în lipsă, ar semnifica încurajarea sustragerii persoanelor învinuite de comiterea de fapte penale, de la obligațiile procesuale firești într-un proces penal, obligații edictate în virtutea unor principii fundamentale, precum ar fi aflarea adevărului în cauză, fapt care nu poate fi admis.

Domeniu - despăgubiri

(CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE - DOSAR NR.14123/3/2007* - DECIZIA CIVILĂ NR.15 A/24.01.2013)

Prin cererea înregistrată la data de 23 aprilie 2007, pe rolul Tribunalului București - Secția a III a Civilă sub nr. 14123/3/2007, reclamantul M.C., în contradictoriu cu pârâtul S.R. prin M.F.P., a solicitat instanței ca prin sentința ce o va pronunța, să fie obligat pârâtul la plata sumei de 5.000.000 lei/ron cu titlu de daune morale pentru săvârșirea unei erori judiciare.

S-a arătat că la data de 28 septembrie 2005 a fost arestat preventiv în baza mandatului de arestare preventivă nr. 9/UP/2005 emis de Curtea de Apel București - Secția a II a Penală, în dosarul penal nr. 2990/2005, măsură ce a fost revocată la data de 13 martie 2007 de către Tribunalul București - Secția a II a Penală, prin încheierea de ședință pronunțată în dosarul nr. 7279/3/2007, iar prin ordonanța din 12 februarie 2007, pronunțată de D.I.I.C.O.T. - B.T.B. în dosarul nr. 3361D/P/2005, s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală privind infracțiunea prevăzută de art. 249 Cod penal în baza art. 11 pct. 1 lit. b și art. 10 lit. a Cod de procedură penală.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 5 alin. 1 și alin. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului , art. 52 alin. 3 din Constituție, precum și art. 504 - 506 Cod de procedură civilă.

În susținerea cererii a fost depus dosarul nr. 3361D/P/2005 al D.I.I.C.O.T. - B.T.B.

Pârâtul nu a formulat întâmpinare.

Prin sentința civilă nr. 649 din 09 aprilie 2008, Tribunalul București - Secția a III a Civilă a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul M.C., fiul lui I. și M., născut la 16 martie 1974 - la Penitenciarul Jilava, în contradictoriu cu pârâtul S.R. prin M.F.P.; a obligat pârâtul către reclamant la plata sumei de 50.000 lei daune morale; a respins cererea de cheltuieli de judecată ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a analizat actele și lucrările dosarului, reținând următoarele:

La data de 28 septembrie 2005 a fost arestat preventiv în baza mandatului de arestare preventivă nr. 9/UP/2005 emis de Curtea de Apel București - Secția a II a Penală, în dosarul penal nr. 2990/2005, măsură ce a fost revocată la data de 13 martie 2007 de către Tribunalul București - Secția a II a Penală, prin încheierea de ședință pronunțată în dosarul penal nr. 7279/3/2007, iar prin ordonanța din 12 februarie 2007, pronunțată de D.I.I.C.O.T. - B.T.B., în dosarul nr. 3361D/P/2005, s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală privind infracțiunea prevăzută de art. 249 Cod penal în baza art. 11 pct. 1 lit. b și art. 10 lit. a Cod de procedură penală.

Potrivit art. 504 Cod de procedură penală, invocat de reclamant ca temei al acțiunii, persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare. Are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal. Privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin.1 lit. j) ori prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetarea a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j. Are drept la repararea pagubei suferite și persoana care a fost privată de libertate după ce a intervenit prescripția, amnistia sau dezincriminarea faptei.

Obligația statului la repararea pagubei în cazul condamnării sau luării unei măsuri preventive pe nedrept - indiferent de temeiul achitării și de infracțiunea pentru care a intervenit achitarea - a decurs din raporturile de drept public și își au drept cauză eroarea judiciară.

Repararea prejudiciului trebuie să fie integrală, fără distincție, după cum acesta este material sau moral. În privința prejudiciului moral, judecătorul apreciază, de la caz la caz, dacă prejudiciul trebuie reparat sub forma bănească și în ce cuantum sau, dimpotrivă, dacă nu trebuie astfel reparat întrucât gravitatea sa nu justifică o asemenea măsură.

Daunele morale constau în atingerea adusă valorilor care definesc personalitatea umană, valori care se referă la existența fizică a omului, la sănătatea și integritatea corporală, la cinste, la demnitate, onorare, prestigiu profesional și alte valori similare.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut în mod constant, că, în cazurile de violare a art. 5 paragraful I al Convenției (privarea nelegală de libertate), sunt întemeiate cererile de acordare a unor despăgubiri bănești pentru prejudiciul moral și fizic suferit pe perioada detenției nelegale.

Daunele morale acordate reclamantului conferă acestuia o satisfacție echitabilă.

Având în vedere aceste considerente, tribunalul a apreciat cererea ca întemeiată în parte, considerând că suma de 50.000 lei acordată cu titlu de daune morale acordă satisfacție, în raport de durata unei arestări preventive.

Referitor la acordarea cheltuielilor de judecată, tribunalul a apreciat că acestea nu sunt dovedite astfel încât a respins această cerere.

Văzând și dispozițiile art. 282 Cod de procedură civilă.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul S.R. prin M.F.P., prin care solicită admiterea apelului, modificarea sentinței în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată.

În motivare a arătat că sentința civila atacată este nelegală și netemeinică pentru următoarele considerente:

1. Apelantul solicită să se observe faptul că, din cuprinsul cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată, rezulta fără putința de tăgadă faptul că reclamantul a solicitat suma de 5.000.000 lei exclusiv cu titlu de daune materiale, arătând că datorită procesului penal în care a fost angrenat, a trebuit să facă cheltuieli considerabile pentru a asigura existența sa și a familiei sale împrumutând sume de bani și semnând contracte dezavantajoase, precum și că pentru a se apăra pe parcursul procesului penal a cheltuit sume de bani cu angajarea apărătorilor.

Astfel că reclamantul în motivarea cererii sale de chemare judecată a S.R. și obligarea acestuia la daune pentru privarea sa nelegală, a prezentat doar aspecte ce țin de latura materială a așa zisului prejudiciu și nicidecum aspecte care să contureze eventualul prejudiciu moral suferit de către acesta.

Ca urmare, față de cum a fost formulată și motivată acțiunea reclamantului, prin admiterea în parte a acțiunii și obligarea S.R. la plata de daune morale, instanța de fond a încălcat principiul disponibilității, principiu de drept procesual civil care conferă reclamantului posibilitatea de a dispune de obiectul litigiului și de părțile cu care înțelege să se judece.

În virtutea principiului disponibilității judecătorul nu poate soluționa un litigiu decât pe baza cererii părții interesate și numai în limitele sesizării. În acest cadru trebuie să se desfășoare activitatea judiciară în materie civilă.

Totodată apelantul a solicitat instanța de judecată să constate faptul că este într-un caz de "extra petita"; când instanța de fond a acordat ce nu s-a cerut, încălcând astfel și principiul disponibilității care guvernează dreptul procesual.

Apelantul solicită să se observe faptul că în sistemul legislației române procesuale instanța este obligată să statueze în cadrul procesual determinat de părți, iar în privința obiectului litigiului trebuie să se pronunțe asupra și în limitele pretențiilor deduse în justiție. Orice altă statuare contravine dispozițiilor imperative ale artr.129 alin. 6 Cod de procedură civilă.

2. În altă ordine de idei, chiar și dacă obiectul judecații ar fi fost obligarea pârâtului la plata de daune morale către reclamant, din afirmațiile acestuia făcute prin cererea de chemare în judecată potrivit căruia, în urma arestării sale a trebuit să nu se predea organelor de urmărire penală deoarece "în afara unui loc de detenție"; a putut să-și organizeze mai bine apărarea"; - rezultă însăși atitudinea subiectivă și culpabilă a reclamantului care nu putea duce decât la agravarea stării psihologice a acestuia și a familiei sale, prin aceea că se sustrăgea de la executarea măsurii dispuse într-o astfel de procedură.

Este adevărat că, în plan psihologic poți fi afectat, daca trăiești cu teama de a nu fi găsit de instituțiile abilitate ale statului să ducă la îndeplinire măsurile dispuse de organele de cercetare penală.

Numai că, în cazul de față, starea de frică a reclamantului a fost indusă prin însăși decizia sa de a nu se supune legii și de a continua ignorarea acesteia și a organelor statului chemate să pună în executare.

Totodată, apelantul mai solicită să se observe că așa cum rezultă din înseși actele dosarului, cât și din practicaua hotărârii judecătorești atacate, reclamantul a înțeles să-și dovedească acțiunea în despăgubire formulată în temeiul art. 504 - 506 Cod de procedură penală, prin administrarea unei singure probe în cauză, respectiv prin atașarea dosarului penal nr. 3361D/P/2005 în care prin ordonanța din 12 februarie 2007 pronunțată de DIICOT-BTB s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a reclamantului privind infracțiunea prevăzută de art. 249 Cod penal în baza art. 11 pct. 1 lit. b și art. 10 lit. a Cod de procedură penală.

Având în vedere faptul că singura probă administrată în vederea pretențiilor reclamantului a fost atașarea dosarul de urmărire penală, solicită instanței de apel să constate faptul că suma de 500.000 lei acordată de către instanța de fond cu titlu de daune morale, apare ca nejustificată.

Astfel că apelantul solicită instanței de apel să aibă în vedere faptul că în considerentele hotărârii atacate instanța se mulțumește să definească daunele morale ca și instituție de drept, fără să și poată motiva efectiv și pe baza probatoriului administrat, în ce au constat consecințele vătămării reclamantului sau măsura în care a fost afectată situația familială, profesională și socială a acestuia.

Hotărârea apare ca nemotivată și sub aspectul drepturilor subiective nepatrimoniale pretins încălcate, pentru care reclamantului au fost acordate aceste despăgubiri, mai ales în condițiile în care prin petitul acțiunii el însuși nu a afirmat astfel de încălcări, pretențiile afirmate de acesta fiind pur materiale.

Potrivit dispozițiilor prevăzute de art. 1169 Cod civil: "Cel ce face o propunere înaintea judecății trebuie să o dovedească";.

Totodată potrivit alin.1 art. 505 Cod de procedură penală: " la stabilirea întinderii reparației se ține seama de durata privării de libertate sau a restrângerii de libertate suportate, precum și de consecințele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă (…)";.

Din coroborarea celor două texte de lege mai sus menționate, rezultă faptul că una din cerințele prevăzute de lege și care urmează a fi avută în vedere de către instanța de judecată pentru a se stabili întinderea reparației o reprezintă dovedirea consecințelor produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă, ca urmare a privării sale de libertate.

Or, în cauza de față, nu au fost administrate probe concludente care să conducă la stabilirea prejudiciului creat reclamantului și cu atât mai puțin, probe care să determine legătura de cauzalitate, dintre măsura privativă de libertate și eventualele consecințe ale acestei măsuri nelegale asupra reclamantului.

Instanța de fond a apreciat asupra cuantumului daunelor morale, raportându-se doar la faptul că există o ordonanță de revocare a măsurii privative de libertate și la perioada cât reclamantul a fost arestat nelegal, respectiv un an și șase luni.

Din considerentele hotărârii atacate, rezultă faptul că reclamantul nu și-a dovedit pretențiile formulate, astfel că susținerile făcute prin cererea de chemare în judecată, modul în care i-a fost afectată viața personală, constituie fapte personale care potrivit normelor procedurale în vigoare, nu puteau fi dovedite decât prin administrarea probei testimoniale. Ca urmare, pretențiile reclamantului s-au dovedit a fi neîntemeiate, iar instanța de fond a acordat daune morale mai mult în considerarea faptului că privarea nelegală de libertate a reclamantului trebuie să-și găsească o reparație prin acordarea de despăgubiri, prezumând așa zisul prejudiciu cauzat.

Art. 1203 cod civil statuează în termeni categorici faptul că "prezumțiile care nu sunt stabilite de lege sunt lăsate la luminile și înțelepciunile magistratului";.

Totuși, rațiunea prezumțiilor rezidă în mod incontestabil în necesitatea de a descoperii adevărul și în acele cazuri în care judecătorul nu are la dispozițiile probe directe.

Or, nu este cazul în speță, când instanța avea posibilitatea a audia martori și solicita înscrisuri din care să rezulte temeinicia pretențiilor reclamantului.

Astfel, apreciază că așa zisul prejudiciu moral cauzat reclamantului, pentru restrângerea libertății sale pe o perioadă de aproximativ un an și jumătate, trebuia dovedit prin administrarea de probe corespunzătoare care să contureze atât dimensiunea suferințelor fizice și psihice la care a fost supusă victima, cât și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării de către acesta și familia sa.

Într-o altă cauză, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția Civilă, prin decizia civila nr. 3812 din 05 decembrie 2000, s-a pronunțat în sensul: "... pentru că instanța să poată aplica aceste criterii apare însă necesar ca cel ce pretinde daunele să producă un minim de argumente indicii din care să rezulte în ce măsura drepturile personale nepatrimoniale, ocrotite prin Constituție, i-au fost afectate prin starea ilegala și pe cale de consecința, să se poată proceda la o evaluare a despăgubirilor ce urmează să compenseze prejudiciul";.

În aceasta ordine de idei, în lipsa dovedirii cumulative a tuturor acestor condiții, apreciază că obligarea la plata daunelor morale a instituției apelante este nejustificată.

Având în vedere cele mai sus arătate, consideră că acordarea sumei de 50.000 lei cu titlu de daune morale, reprezintă o îmbogățire fără justă cauză și nu crede că aceasta a fost intenția legiuitorului, așa cum rezultă din dispozițiile art. 504 și următoarele Cod de procedură penală.

Apelantul invocă, în acest sens și prevederile deciziei civile nr. 1095/1994 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția Civilă, potrivit cărora: "principiul reparării prejudiciului împiedică, însă, acordarea unor sume mai mari nejustificate în raport de întinderea prejudiciului real suferit instituția răspunderii civile delictuale neputându-se transforma într-un izvor de îmbogățire fără just temei a celor ce se pretind prejudiciați";.

Este de principiu de observat că, diferit de situația daunelor materiale când întinderea lor se stabilește precis, matematic, pe baza probelor administrate în cauza, în cazul daunelor morale funcționează reguli și criterii specifice diferite, întinderea acestor daune fiind determinata prin apreciere, în temeiul unei motivații și al unor argumente ce trebuie clar exprimate. Desigur, argumentele și motivația menționate nu operează cu elemente matematice, precise, probate ca atare, ca în cazul daunelor materiale, ceea ce nu înseamnă că în materia daunelor morale funcționează libera apreciere, fără o bază rațională de explicație care, pe lângă fundamentare, să dea și posibilitatea unui control, în sistemul legal al controlului judiciar.

Chiar dacă cuantumul prejudiciul moral este lăsat la aprecierea instanțelor, fără a exista criterii precise și exacte de acordare, opinează în sensul ca acest fapt nu justifica arbitrariul în procesul de cuantificare, și nici pronunțarea unei soluții cu încălcarea tuturor normelor de drept procesual referitoare la probațiune.

Pentru aceste considerente, apelantul solicită admiterea apelului așa cum a fost formulat, modificarea în tot a sentinței apelante în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată.

În drept, și-a întemeiat motivarea pe baza dispozițiilor art. 504 - 506 Cod de procedură penală, precum și toate dispozițiile legale invocate în cuprinsul apelului.

Prin decizia civilă nr. 598/A din 28 octombrie 2010, Curtea de Apel București - Secția a III a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie a admis apelul formulat de apelantul - pârât S.R. prin M.E.F., împotriva sentinței civile nr. 649 din 09 aprilie 2008, pronunțate de Tribunalul București - Secția a III a Civilă în dosarul nr. 14123/3/2007, în contradictoriu cu intimatul - reclamant M.C.; a schimbat în parte sentința în sensul că stabilește cuantumul daunelor morale la 25.000 lei; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței.

La data de 30 decembrie 2010 a declarat recurs S.R. prin M.F.P., împotriva deciziei civile nr. 598/A din 28 octombrie 2010, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a III a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie, prin care solicită admiterea recursului, modificarea deciziei recurate și pe fond respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

În motivarea recursului s-a formulat critici de nelegalitate întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 Cod de procedură civilă.

La data de 03 ianuarie 2011 a declarat recurs și M.C., împotriva aceleași decizii.

Prin decizia nr. 2335 din 29 martie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de pârâtul S.R. prin M.F.P., împotriva deciziei nr. 598/A din 28 octombrie 2010 a Curții de Apel București - Secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, pe care a casat-o și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe și a constatat nul recursul declarat de reclamantul M.C. împotriva deciziei nr. 598/A din 28 octombrie 2010 a Curții de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de recurs a reținut că prin hotărârea recurată, Curtea de Apel nu a analizat condițiile de aplicare a prevederilor art. 504 Cod de procedură penală și nu a indicat care au fost, în cazul reclamantului, drepturile nepatrimoniale lezate, aspectele în care s-au exteriorizat vătămările produse, probele care au susținut gravitatea prejudiciului pretins produs, rezumându-se să se raporteze la un prejudiciu moral prezumat, la vârsta și la comportamentul reclamantului.

Or, problema stabilirii despăgubirilor pentru daune morale nu se reduce la cuantificarea economică a unor drepturi și valori nepatrimoniale cum ar fi demnitatea, onoarea, ori suferința psihică încercată de cel ce le pretinde. Ea presupune o apreciere și evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează și pot fi astfel supuse puterii de apreciere a instanțelor de judecată.

Prin urmare, chiar dacă valorile morale nu pot fi evaluate în bani, atingerile aduse acestora îmbracă forme concrete de manifestare, iar instanța are astfel posibilitatea să aprecieze intensitatea și gravitatea lor și să stabilească dacă o sumă de bani și în ce cuantum, este potrivită pentru a repara prejudiciul moral produs.

Omisiunea instanței de apel de a arăta, în acord cu exigențele art. art. 261 alin. 5 Cod de procedură civilă, care sunt considerentele pentru care a apreciat că în cauză sunt incidente prevederile art. 504 Cod de procedură penală, că reclamantul a suferit un prejudiciu ce se impune a fi reparat în condițiile reglementate de aceste norme, care sunt valorile lezate prin pretinsa eroare judiciară săvârșită în privința reclamantului și care sunt criteriile de evaluare a prejudiciului pretins de acesta, echivalează cu o necercetare a fondului care face imposibilă pentru instanța de recurs exercitarea controlului judiciar.

La data de 14 iunie 2012 cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel București - Secția a III a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie sub nr. 14123/3/2007*.

În rejudecare, au fost administrate probe noi: acte medicale ale intimatului întocmite în penitenciar.

Curtea de Apel București s-a constatat legal sesizată și competentă material să soluționeze prezentul apel, date fiind prevederile art. 3 Cod de procedură civilă și art. 282 și urm. Cod de procedură civilă.

Verificând sentința apelată, în limitele cererii de apel, conform prevederilor art. 295 Cod de procedură civilă, Curtea apreciază că apelul prezent este fondat, pentru următoarele considerente:

1. Sub un prim aspect, Curtea reține că obiect al prezentei cauze îl reprezintă și acordarea de daune morale, contrar celor susținute de către apelant în cadrul motivelor sale de apel.

Astfel, intimatul nu a precizat în mod expres, în cadrul cererii sale de chemare în judecată, natura despăgubirilor solicitate, însă aceasta rezultă indubitabil din conținutul cererii promovate. Astfel, în ultimul paragraf al primei pagini din acțiune, s-a arătat că în toată perioada arestării a trăit un coșmar, cu consecințe afective dezastruoase (nu a putu să își vadă copilul). Nu mai puțin, în finalul acțiunii, intimatul a precizat că a suferit enorm, fiind hărțuit din toate părțile, știindu-se nevinovat.

Este adevărat că în cuprinsul cererii, sunt și mențiuni referitoare la prejudiciul material cauzat, însă acestea nu înlătură și manifestarea inechivocă de voință a intimatului de a solicita și despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat.

Din această perspectivă, nu se poate afirma în mod temeinic, că instanța de fond s-a pronunțat asupra a altceva decât s-a cerut.

Dimpotrivă, Curtea observă că întrucât împotriva sentinței de fond, de acordare exclusiv de daune morale, intimatul reclamant nu a formulat apel, astfel încât soluția de neacordare a despăgubirilor aferente daunelor materiale, a rămas definitivă și irevocabilă.

2. Sub un al doilea aspect, Curtea observă că depunerea la dosar, a dosarului penal, poate fi suficientă în context probator, pentru cuantificarea daunelor morale necesar a fi acordate, cel puțin din perspectiva identificării concrete a criteriului legal al duratei deținerii nelegale. Așadar, eventuala neadministrare a unor alte probe, în afara dosarului penal unit cu aspecte general notorii (precum ar fi efectele psihologice, angoasa inerentă, inevitabilă pe care orice persoană ar resimți-o la momentul luării împotriva sa a unei măsuri de privare de libertate) nu este apreciată nici de către prezenta instanță de apel, în mod similar fondului, ca reprezentând un impediment în pronunțarea unei hotărâri legale și temeinice. Din această perspectivă, chiar practica juridică a instanței supreme invocate de apelant, vizează un minim de argumente sau indicii, concluzie valabilă și din punct de vedere procesual.

3. Sub un al treilea aspect, Curtea observă că potrivit art. 504 Cod Procedură Penală, "Are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.

Privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j) ori prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j)";.

Având în vedere pe de o parte, faptul că potrivit filelor 58, 60 din volumul II al dosarului de urmărire penală, împotriva intimatului s-a luat și executat efectiv măsura reținerii de numai 15 ore, acesta fiind prezent la momentul propunerii de arestare preventivă, în stare de reținere, în temeiul ordonanței de reținere emise, iar pe de altă parte, faptul că ulterior, prin ordonanță de scoatere de sub urmărire penală, emisă de procuror, s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală pentru infracțiunile pentru care a fost reținut, în temeiul art. 10 lit.a din Codul de procedură penală, Curtea apreciază că în referire la durata reținerii de 15 ore, sunt incidente dispozițiile procesuale anterior evocate, această durată reprezentând o privare de libertate în mod nelegal, care dă dreptul la despăgubiri potrivit procedurii speciale prezente, dată fiind afectarea efectivă a dreptului fundamental la libertate, inerent oricărei persoane.

Având în vedere durata reținerii (doar 15 ore), Curtea apreciază că vătămarea cauzată în concret, acestei valori fundamentale a persoanei, nu a fost una gravă care să impună acordarea de despăgubiri morale într-un cuantum ridicat.

Având în vedere totodată, și celelalte criterii legale de individualizare a cuantumului daunelor, ilustrate de art. 505 al.2 Cod Procedură penală, în afara celui al duratei privării de libertate, respectiv consecințele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă, Curtea observă în temeiul unor elemente îndeobște și general cunoscute, de notorietate, că o astfel de măsură privativă de libertate este de natură să creeze din punct de vedere psihologic, o afectare a persoanei în cauză, cu consecințe negative cel puțin asupra stării sale de spirit.

Din această perspectivă, a coroborării tuturor criteriilor incidente dezbătute ilustrate, Curtea apreciază că suma de 100 lei este corespunzătoare prejudiciului moral concret suferit de intimat cu ocazia reținerii sale pe interval de 15 ore.

Sub același aspect, Curtea mai observă că într-adevăr, în privința familiei sale, intimatul nu a realizat nici o dovadă a eventualelor consecințe negative suferite, aserțiunile apelantului din această perspectivă fiind întemeiate.

Nu în ultimul rând, Curtea constată că actele medicale prezentate în rejudecarea apelului, sunt toate aferente perioadei de deținere prezente, din executarea unei pedepse definitive distincte, ce a început în 2012, ele fiind toate emise în anul 2012, atestând diverse afecțiuni medicale, fără însă a se realiza dovada unei legături de cauzalitate cu lipsirea de libertate de 15 ore din data de 13.09.2005. De altfel, pe verso-ul acestor înscrisuri cu caracter medical, se atestă în mod constant, refuzul intimatului de a se spitaliza în vederea vindecării, de a urma prescripțiile medicale, inclusiv de a oferi probe de sânge, pentru elucidarea statu-quo-ului medical actual și tratarea sa.

4. Sub un ultim aspect, Curtea prezentă apreciază că măsura arestării preventive a intimatului, în temeiul încheierii de ședință din 28.09.2005 a instanței și al actului de executare mandatul de arestare preventivă nr.9/UP/2005, s-a dispus în lipsă, ca urmare a faptului că intimatul s-a sustras procesului penal.

Așadar, întreaga perioadă 28.09.2005 - 13.03.2007 (dată când măsura arestării preventive a fost revocată judiciar), a fost aceea a unei arestări în lipsă. Cu alte cuvinte, întrucât măsura nu a putut fi pusă în executare ca urmare a sustragerii, ascunderii intimatului (fapt recunoscut de acesta inclusiv prin cererea de chemare în judecată prezentă), măsura respectivă nu a avut un caracter efectiv, ea fiind caracterizată exclusiv prin caracter formal.

Pentru eventualele daune suferite în perioada sustragerii sale de la executarea măsurii arestării preventive dispuse, intimatul avea la îndemână procedura de drept comun prevăzută de art. 998-999 Cod Civil, în condițiile în care ulterior s-a dispus scoaterea sa de sub urmărire penală.

Așa cum în mod corect a invocat și apelantul, obligația procesuală a intimatului, era aceea de a se supune dispozițiilor procesuale judiciare luate față de el și consecutiv, de a încerca - inclusiv prin apărarea calificată de care a beneficiat, să își probeze nevinovăția, astfel cum de altfel, a și procedat în cauza respectivă penală. Din această perspectivă, se poate concluziona și în sensul că prin acțiunea sa de sustragere, intimatul a împiedicat aflarea adevărului în cauza penală, fiindu-i într-o oarecare măsură, chiar imputabilă menținerea măsurii arestării în lipsă, până la momentul revocării sale.

În fine, adoptarea unui punct de vedere opus, acela al îndreptățirii în cadrul acestei proceduri speciale, la despăgubiri pentru arestarea în lipsă, ar semnifica încurajarea sustragerii persoanelor învinuite de comiterea de fapte penale, de la obligațiile procesuale firești într-un proces penal, obligații edictate în virtutea unor principii fundamentale, precum ar fi aflarea adevărului în cauză, fapt care nu poate fi admis.

Așadar, atât timp cât intimatul nu a suferit rigorile unei măsuri preventive penale, privative de libertate, ci singur (exclusiv prin propria voință) și-a creat un cadru de sustragere, de ascundere, de limitare a propriei sale libertăți, atunci el nu poate reclama obligarea statului la despăgubiri pentru această situație de fapt pe care singur a configurat-o, situație distinctă de cea impusă ca regulă de stat, prin măsurile preventive luate de organele judiciar penale.

În consecință, pentru perioada 28.09.2005 - 13.03.2007, Curtea apreciază că nu sunt îndeplinite cerințele art. 504 Cod Procedură Penală, astfel încât nu va acorda nici o despăgubire aferentă.

Pentru ansamblul acestor considerente, în temeiul art.296 Cod procedură civilă, Curtea va admite ca fondat, apelul promovat, va schimba în parte sentința în sensul că va diminua cuantumul daunelor la suma de 100 lei și va menține celelalte dispoziții.

În temeiul art. 274 Cod Procedură Civilă, va lua act că apelantul nu a solicitat cheltuieli de judecată.

← 1. Admisibilitatea acţiunii în evacuarea unei porţiuni de...		Acţiunea în constatarea nulităţii certificatului de... →

Despăgubiri . Jurisprudență Despăgubiri, penalităţi

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre Despăgubiri . Jurisprudență Despăgubiri, penalităţi