Răpire internaţională. Jurisprudență Minori
| Comentarii |
|
Curtea de Apel BUCUREŞTI Decizie nr. 97 din data de 22.01.2013
6) Curtea reține că pornind de la scopul Convenției asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii este acela al înapoierii imediate a copiilor deplasați sau reținuți în mod ilicit în orice stat contractant, ori de a face să se respecte efectiv drepturile privind încredințarea și vizitarea și făcând interpretarea sistematică a dispozițiilor Legii nr.100/1992 și respectiv a Legii nr.369/2004, rezultă că instanțele române, mai precis Tribunalul București, este competent să soluționeze cererile de înapoiere a copiilor aflați pe teritoriul României, nu și cererile de înapoiere a copiilor care anterior deplasării sau reținerii pretins ilicite, aveau reședința obișnuită în România.
Domeniu - dreptul familiei. Răpire internațională
(CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE - DOSAR NR.27981/3/2012 - DECIZIA CIVILĂ NR.97/22.01.2013)
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanța la data de 01 iunie 2012, sub nr.13993/212/2012 reclamantul A.E.E. a solicitat, pe cale de ordonanță președințială, în contradictoriu cu pârâta G.E., să dispună obligarea acesteia la înapoierea fiicei sale, A.A..
În motivarea cererii, reclamantul a arătat, în esență, că la data de 30.07.2009 s-a născut minora A.A. în localitatea Z., T., având ca mama pe Ș.L.; cu acordul reclamantului, în cursul lunii aprilie 2012, minora, însoțită de mamă și de bonă, s-a deplasat în România, la Constanta.
La data de 03.05.2012 mama minorei a dispărut de la domiciliul său (imobilul proprietatea pârâtei), iar în urma cercetărilor realizate s-a constatat că a fost ucisă la aceeași dată.
De la data dispariției mamei, minora a locuit la adresa din C., str.C.N.N., nr.9, județul C. împreună cu pârâta (bunica maternă); bona (cetățean turc, nevorbitor de limba română) a plecat din imobilul respectiv în momentul în care a aflat că i s-a ascuns faptul că au fost efectuate arestări în cazul dispariției L.Ș., aceeași persoana anunțând reclamantul de dispariția/decesul mamei minorei.
Prin sentința civilă nr.10835/14.06.2012, pronunțată de Judecătoria Constanța - Secția Civilă în dosarul nr.13993/212/2012, s-a admis excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Constanța, invocată din oficiu, și a fost declinată soluționarea cauzei în favoarea Tribunalului București.
Pentru a pronunța această sentință, Judecătoria Constanța a reținut că, prin cererea de chemare în judecata reclamantul A.E.E., tatăl minorei A.A. (conform certificatului de naștere depus la fila 8 din dosar) a solicitat înapoierea minorei, reținută fără drept de către pârâta G.E., bunica maternă.
S-a arătat că minora a locuit până la data deplasării sale în Turcia, iar după decesul mamei minorei, survenit în luna mai 2012, pârâta a refuzat în mod nejustificat să o înapoieze pe minoră tatălui.
A reținut, de asemenea, Judecătoria Constanța că potrivit art.12 din Regulamentul Bruxelles II bis, competența judecătorească în cazuri de răpire a copilului este stabilită de Convenția de la Haga din 25 octombrie 1980 cu privire la aspectele civile ale răpirii internaționale de copii, care continua să se aplice, cu excepția cazului menționat la art.15 din Regulament Bruxelles II bis care reglementează transferul de proceduri la o instanța mai bine plasată pentru a soluționa cauza.
În raport de dispozițiile art. 2 din Legea 369 din 15 septembrie 2004 (Legea 369/2004) privind aplicarea Convenției asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, adoptata la Haga la 25 octombrie 1980, la care România a aderat prin Legea nr.100/1992, publicată în Monitorul Oficial 888 din 29 septembrie 2004 (Monitorul Oficial nr. 888/2004), soluționarea cererilor adresate de către persoana fizică, instituția sau organismul interesat din oricare stat parte la Convenție, pentru înapoierea copilului aflat pe teritoriul României ca urmare a unei deplasări sau a rețineri ilicite în sensul art.3 din Convenție, este de competența instanței judecătorești, iar instanța competentă pentru soluționarea cererilor prevăzute la alin. (1) este Tribunalul București.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București Secția a V-a Civilă, la data de 18.07.2012, sub nr. 27981/3/2012.
La data de 31.08.2012 pârâta G.E. a formulat cerere reconvențională și întâmpinare.
Prin întâmpinare, pârâta a solicitat respingerea cererii principale ca nefondate și obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.
Prin cererea reconvențională, pârâta-reclamantă a solicitat următoarele: 1. pronunțarea unei hotărâri prin care să se confirme dacă potrivit legislației române, deplasarea și reținerea minorei A.A. în Turcia, s-a făcut cu încălcarea vreunui drept privind încredințarea, în temeiul dispozițiilor art.15 din Legea nr.369/2004; 2. stabilirea legăturilor personale ale minorei cu bunica maternă, de îndată până la soluționarea definitivă a dosarului, în temeiul dispozițiilor art. 5 din Convenția de la Strasbourg din 2006 asupra relațiilor personale care privesc copiii, și a art. 14 din Legea nr. 272/2004 privind protecția drepturilor copilului și 3. înapoierea minorei A.A., născută la data de 30.07.2009, în România în temeiul dispozițiilor art. 3 din Convenția de la Haga din 25.10.1980 la care țara noastră a aderat prin Legea nr.100/1992;
În motivarea cererii reconvenționale, pârâta-reclamantă arată că este bunica maternă a minorei A.A., născută la data de 30.07.2009 în localitatea Z., T., de către fiica sa, în prezent decedată, Ș.L., conform certificatului de naștere seria NF nr. 442598, înregistrat la Consulatul General al Romanei din Istambul.
După nașterea minorei, reclamantul s-a declarat doar în acte ca fiind tatăl acesteia, deși nu era tatăl biologic, ca urmare a unei înțelegeri dintre fiica sa și tatăl biologic al minorei, unchiul reclamantului, pentru a nu se cunoaște identitatea reala a acestuia; a susținu pârâta-reclamantă că în Turcia există înregistrat dosarul nr. 2009/799, ce are ca obiect stabilirea paternității minorei privind pe tatăl biologic H.S..
Prin sentința civilă nr.1796/08.10.2012, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a luat act de renunțarea reclamantului-pârât A.E.E. la judecarea cererii principale, a admis excepția necompetenței instanțelor române cu privire la capătul 3 (trei) din cererea reconvențională; a respins capătul din cererea reconvențională având ca obiect înapoierea minorei A.A., din T., ca nefiind de competența instanțelor române; a disjuns capătul 2 (doi) din cererea reconvențională, având ca obiect stabilirea legăturilor personale ale minorei cu bunica maternă, dispunând formarea unui nou dosar (cu termen la data de 22.10.2012).
Primul capăt din cererea reconvențională a fost disjuns, conform mențiunilor cuprinse în practicaua sentinței, în vederea soluționării în Camera de consiliu, fără citarea părților, conform dispozițiilor art.15 din Legea nr.369/2004.
Pentru a pronunța această hotărâre, Tribunalul București a reținut că reclamantul a renunțat la judecarea cererii principale, iar cu referire la cererea reconvențională s-a arătat că aceasta cuprinde mai multe capete de cerere distincte cu finalitate diferită și având câte un regim juridic diferit în ceea ce privește regulile de procedură după care se soluționează.
Astfel, în privința capătului de cerere privind constatarea caracterului ilicit al deplasării minorei A.A. și reținerii acesteia în T., în conformitate cu dispozițiile art.15 din Legea nr.369/2004, Tribunalul a dispus disjungerea și formarea unui dosar distinct, având în vedere că acest petit se soluționează după regulile procedurii necontencioase, în aplicarea art.15 din Convenția de la Haga din 1980, instanța română putând pronunța o hotărâre prin care să se confirme dacă, potrivit legislației române, deplasarea ori reținerea copilului având reședința obișnuită în România, pe teritoriul acelui stat, s-a făcut cu încălcarea vreunui drept privind încredințarea. Potrivit art. 15 alin. 4 din Legea 369/2004 hotărârea se dă fără citarea părților, în camera de consiliu, pe baza hotărârilor judecătorești pronunțate cu privire la copil, a oricăror alte înscrisuri transmise de autoritatea competentă a statului solicitant conform art. 30 din Convenție, precum și pe baza anchetei sociale efectuate de autoritatea tutelară competentă potrivit legii române; dispozițiile Codului de procedură civilă privind procedura necontencioasă sunt aplicabile în mod corespunzător.
În ce privește capătul 3 din cererea reconvențională, având ca obiect înapoierea minorei A.A. în România, în temeiul dispozițiilor art.3 din Convenția de la Haga din 1980, tribunalul a examinat, în conformitate cu dispozițiile art. 137 alin.1 C.pr.civ., excepția necompetenței instanțelor române, invocată de M.J., în calitate de Autoritate Centrală pentru aducerea la îndeplinire a dispozițiilor menționatei Convenții.
Astfel, s-a reținut că prin acest capăt de cerere pârâta-reclamantă G.E., bunica maternă a minorei A.A. a solicitat înapoierea minorei în România, considerând că deplasarea acesteia în Turcia, la solicitarea tatălui său, este ilicită în sensul art. 3 din Convenția de la Haga 1980, invocând în esență faptul că reședința obișnuită a minorei se află atât în România, cât și în Turcia, că minora i-a fost încredințată bunicii de către mama sa anterior dispariției, că pârâtul A.E.E. nu este în realitate tatăl biologic al minorei, existând pe rolul instanțelor din Turcia un proces de stabilire a paternității minorei față de o altă persoană, că minora este traumatizată datorită lipsei mamei precum și a bunicii materne de care este foarte atașată.
Cu titlu prealabil, Tribunalul a cercetat dacă, potrivit art.158 alin.1 și 159 ind.1 alin. 4 C.pr.civ., este instanța competentă să soluționeze acest capăt de cerere, în conformitate cu prevederile Convenției de la Haga din1980 și ale Legii 369/2004 și a reținut că deși în cuprinsul Convenției de la Haga din1980 nu se regăsesc dispoziții exprese în ce privește autoritatea competentă să dispună înapoierea minorului pretins a fi fost deplasat sau reținut fără drept, din examinarea coroborată a dispozițiilor art. 9 - Când autoritatea centrală, care este sesizată printr-o cerere în temeiul art. 8, are motive să creadă că copilul se află într-un alt stat contractant, ea transmite cererea direct și fără întârziere autorității centrale a acestui stat contractant, informând despre aceasta autoritatea centrală reclamantă sau, dacă este cazul, pe reclamant. , art. 10 - Autoritatea centrală a statului unde se află copilul va lua sau va face să se ia orice măsură susceptibilă să asigure înapoierea acestuia de bunăvoie, art. 12 alin.1 - Când un copil a fost deplasat sau reținut ilicit în înțelesul art. 3 și o perioadă de mai puțin de un an s-a scurs cu începere de la deplasare sau neînapoiere în momentul introducerii cererii înaintea autorității judiciare sau administrative a statului contractant unde se află copilul, autoritatea sesizată dispune înapoierea sa imediată, art. 16 - După ce vor fi fost informate despre deplasarea ilicită a unui copil sau despre neînapoierea sa în înțelesul art. 3, autoritățile judiciare sau administrative ale statului contractant unde copilul a fost deplasat sau reținut nu vor mai putea statua asupra fondului dreptului privind încredințarea până când nu se va stabili că nu se află întrunite condițiile prezentei convenții pentru înapoierea copilului sau până când o perioadă rezonabilă nu se va fi scurs fără ca o cerere pentru aplicarea convenției să se fi făcut, rezultă fără echivoc faptul că autoritatea judiciară competentă să dispună înapoierea minorului este cea a statului în care acesta a fost deplasat sau reținut în condițiile art. 3 din Convenție.
De asemenea, potrivit art.2 din Legea nr.369/2004, soluționarea cererilor adresate de către persoana fizică, instituția sau organismul interesat din oricare stat parte la Convenție, pentru înapoierea copilului aflat pe teritoriul României ca urmare a unei deplasări sau rețineri ilicite în sensul art. 3 din Convenție, este de competența instanței judecătorești.(2) Instanța competentă pentru soluționarea cererilor prevăzute la alin. (1) este Tribunalul pentru minori și familie București.
Din interpretarea per a contrario a acestor dispoziții legale, coroborate cu prevederile art.4, art. 6 și art. 11 alin. l din Lege, rezultă că instanța română, respectiv Tribunalul București este competent să se pronunțe, fie la sesizarea autorității centrale române, fie la solicitarea directă a persoanei (reclamantului din străinătate) care pretinde a-i fi fost încălcate drepturile în sensul art. 3 din Convenția de la Haga din 1980, numai în situația în care minorul a fost deplasat sau reținut pe teritoriul României, nu și în cazul în care se pretinde că minorul ar fi fost deplasat ilicit din România pe teritoriul altui stat contractant. Pentru o astfel de ipoteză incidență și în cauza de față, competența de a dispune asupra înapoierii copilului în condițiile Convenției revine autorității administrative/judiciare din statul pe teritoriul căruia se susține că a fost deplasat/reținut minorul, și anume Turcia.
Ca atare, având în vedere că minora a cărei înapoiere se solicită se află pe teritoriul statului turc, tribunalul a constatat că instanța română nu este competentă să se pronunțe asupra acestei cereri, competența revenind autorității administrative sau judiciare din Turcia desemnate pentru aducerea la îndeplinire a dispozițiilor Convenției de la Haga din 1980.
Pentru motivele arătate, Tribunalul a admis excepția necompetenței generale a instanțelor române, respingând în consecință, capătul 3 al cererii reconvenționale.
Constatând că cel de-al doilea capăt din cererea reconvențională, privind stabilirea legăturilor personale ale minorei cu bunica maternă nu se află în stare de judecată, în temeiul art.165 C.pr.civ., tribunalul a dispus disjungerea acestuia și formarea unui nou dosar cu termen de judecată la data de 22.10.2012.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs la data de 26.11.2012, cu respectarea termenului prevăzut de 12 alin.2 din Legea nr.369/2004, recurenta-pârâtă G.E., solicitând modificarea, în parte, a sentinței recurate în sensul respingerii excepției necompetenței instanțelor române cu privire la capetele nr.2 și 3 ale cererii reconvenționale și obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată.
În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate în drept pe dispozițiile art.304 pct.7-9 Cod de procedură civilă, recurenta a arătat că minora A.A. născuta la data de 30.07.2010 este cetățean român, fapt relevat de certificatul acesteia de naștere, care îi conferă aceleași drepturi ca și oricărui alt cetățean român și statul român și instituțiile sale competente au această obligație,de a-l apară; conform art.14 din Legea nr.272/2004, "copilul are dreptul de a menține relații personale și contacte directe cu rudele și cu alte persoane față de care copilul a dezvoltat legături de atașament". De asemenea, "copilul are dreptul de a-și cunoaște rudele și de a întreține relații personale cu aceștia, alături de care copilul s-a bucurat de viața de familie" iar potrivit alin.3 al aceluiași articol, "reprezentantul legal al copilului nu poate împiedica relațiile personale ale acestuia cu bunicii, frații și surorile, alături de care copilul s-a bucurat de viața de familie";.
A susținut recurenta-pârâtă-reclamantă că intimatul-reclamant-pârât, tatăl din actul de naștere care nu a locuit cu mama copilului, nu întreținea relații cu familia sa, nu se ocupa de îngrijirea, creșterea și educarea sa, și, mai mult nu era cunoscut de acesta. Acesta nu s-a prezentat personal să o ia pe minoră ci a mandatat o persoană străina să vina în România, să preia copilul și să-l aducă în Turcia iar în prin cererea de chemare în judecată, a solicitat judecarea acesteia și în lipsa sa; mai mult, a retras cererea de chemare în judecată atunci când a constatat că instanța competentă în judecarea cauzei este Tribunalul București.
În opinia recurentei-pârâte-reclamante, acestea demonstrează că intimatul-reclamant-pârât nu avea legături și relații personale, afective cu minora și că îi era indiferent ce hotărăște instanța de judecată; de altfel, nici în Turcia acesta nu locuiește cu copilul și nu cultivă relațiile firești de creștere și educare a acestuia.
În plus, atunci când s-a invocat excepția de necompetență materiala, în dosarul nr.13993/212/2012 aflat pe rolul Judecătoriei Constanța ambele părți (pârâta G.E., cât și reclamantul A.E.E.) au cerut respingerea excepției.
A susținut recurenta că potrivit prevederilor art.8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului care garantează dreptul la viata de familie, statul are obligația de a nu aduce atingere acestui drept, dar si obligații referitoare la respectarea efectiva a vieții de familie. Prin predarea minorului cu proces verbal unei terțe persoane, fie ea si cu împuternicire, au fost rupte în mod brutal relațiile dintre bunica cu minora.
Pe de altă parte, principiul interesului superior al minorului trebuie să prevaleze "în toate demersurile si deciziile care privesc copiii, întreprinse de autoritățile publice și de organismele private autorizate, precum și în cauzele soluționate de instanțele judecătorești" conform art.2 alin.3 al Legii nr.272/2004, principiu confirmat si consacrat expres și de Noul Cod Civil. În prezenta cauză acest principiu a fost grav încălcat cu repercusiuni majore asupra creșterii, educării și formării unui minor cetățean român, predat prin proces verbal unei terțe persoane. Nici bunurile sale care-i revin de drept nu au fost protejate de statul român și instituțiile sale, chiar dacă se aflau pe teritoriu romanesc, acestea fiind predate fără o hotărâre judecătorească.
A concluzionat recurenta-pârâtă-reclamantă că este în interesul superior al copilului să fie lăsat în mediul familial, social, în care s-a aflat în ultimii ani și unde climatul în care creste este propice pentru dezvoltarea sa fizică și psihică, cu atât mai mult cu cât și-a pierdut brutal mama și a fost predat ca un obiect unei terțe persoane.
Cu referire la excepția necompetentei instanțelor române, recurenta a arătat că potrivit prevederilor Convenției de la Haga privind competența, legea aplicabilă privind recunoașterea, executarea si cooperarea cu privire la răspunderea părintească și măsurile privind protecția copilului ratificată de România prin Legea nr.361/11.12.2007 se determină statul ale cărui autorități sunt competente să ia măsurile de protecție a persoanei sau bunurilor copilului. În conformitate cu prevederile art.5 al Convenției "autoritățile judiciare sau administrative de la reședința obișnuită a copilului au competența de a lua măsurile de protecție a persoanei copilului sau a bunurilor acestuia".
Tribunalului București, deși recunoaște că este de competent să judece această cauză, întrucât "în cuprinsul Convenției de la Haga nu se regăsesc dispoziții exprese în ceea ce privește autoritatea competentă să dispună înapoierea minorului pretins a fi deplasat sau reținut fără drept";, totuși în dispozitiv admite, în mod greșit, excepția necompetentei instanțelor române invocată de Ministerul Justiției.
Ministerul Justiției, invocând excepția, a arătat că pe rolul Direcției de Drept Internațional și Cooperare Judiciară nu a fost înregistrată o cerere de înapoiere a minorei A.A. la reședința obișnuită din România, ceea ce ar atrage inadmisibilitatea cererii reconvenționale. A susținut că cererea prin care se solicită înapoierea minorei în România, în temeiul prevederilor art.3 din Convenția de la Haga nu este de competența instanțelor române, dar cu toate acestea, instanța de judecată a apreciat că din interpretarea dispozițiilor legale, rezultă că instanța română, respectiv Tribunalul București, este competent să se pronunțe, fie la sesizarea autorității centrale române, fie la solicitarea directă a persoanei reclamantului din străinătate.
În opinia recurentei, este surprinzător faptul că această instituție centrală a statului român își ignoră propriile obligații legale și că tribunalul a admis această excepție.
Recurenta apreciază că, în temeiul prevederilor art.8 (2) al Convenției de la Haga, Statul român poate fi sesizat, întrucât (lit.a) "copilul are cetățenia româna" ,(b) este "statul în care sunt situate bunurile copilului" ,(d) este "statul cu care copilul are cele mai strânse legături ".
A susținut, de asemenea, recurenta, că sunt aplicabile dispozițiile art.2 din Legea nr.369/2004 privind aplicarea Convenției adoptata la Haga la 25 oct.1980, la care România a aderat prin Legea nr.100/1992 care precizează ca soluționarea cererilor adresate de către persoana fizică, instituția sau organismul interesat din oricare stat parte la Convenție, pentru înapoierea copilului aflat pe teritoriul României ca urmare a unei deplasări este de competența instanței judecătorești, iar instanța competentă pentru soluționarea cererilor este Tribunalul pentru minori si familie București.
Cu referire la art.3 din Legea nr.361/2007, România a formulat următoarea rezervă: Potrivit art.60 coroborat cu alin.(l) al art.55 din Convenție, România își rezervă competența autorităților sale de a lua măsuri pentru protejarea bunurilor copilului situate pe teritoriul său precum și "dreptul de a nu recunoaște răspunderea părintească ori măsurile care sunt incompatibile cu măsurile luate de autoritățile sale privind aceste bunuri". Această faptă, prin care s-a dispus fără nici un temei legal, de viitorul, educația și viața unui cetățean român, trebuia să conducă la sesizarea din oficiu a Ministerului Justiției în calitate de Autoritate Centrală pentru aducerea la îndeplinire a prevederilor Convenției de la Haga din 1980, dar acesta a preferat să invoce excepția de necompetență a instanțelor românești.
Recurenta a invocat și prevederile art.13 lit.b) al Convenției de la Haga, conform cărora autoritatea juridică a statului nu este obligată să înapoieze minorul dacă "există grave riscuri că înapoierea minorului îl expune unor traume fizice si psihice, ori să-l pună în orice alt fel într-o situație intolerabilă" și aceasta deoarece persoana care l-a preluat nu este tatăl biologic al copilului, paternitatea acestuia fiind contestată în fața instanței turcești, nu este și nu a fost căsătorit cu mama copilului, nu a locuit împreuna cu aceștia, n-a întreținut nicio relație părintească cu acesta, nu a plătit nicio pensie alimentară și nu și-a adus nicio contribuție la creșterea, educarea și întreținerea sa.
Mai mult, în această cauză, nu s-a stabilit caracterul ilicit al deplasării copilului în România, nefiind prezentate dovezile necesare cu privire la existența și întinderea drepturilor părintești ale tatălui (dacă acestea există) astfel cum sunt recunoscute și reglementate de legislația Turciei, și nu au fost contestate drepturile bunicii materne; instanța de judecată trebuia să rețină riscul grav de natură psihică la care este expusă minora în caz de înapoiere la tatăl din actul de naștere, până la clarificarea situației sale firești.
Prin cererea de recurs recurenta a solicitat completarea probatoriilor cu înscrisuri noi, însă în ședința publică de la 22.01.2013,această cerere nu a mai fost susținută, în recurs nefiind administrate probe noi.
Intimații, legal citați, nu au formulat întâmpinare la cererea de recurs, dar prin concluziile orale puse cu prilejul dezbaterilor, intimatul-reclamant-pârât, prin avocat, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
Potrivit dispozițiilor art.22 alin.1 din Legea nr.369/2004, cererea de recurs este scutită de plata taxei judiciare de timbru, iar conform dispozițiilor art.1 alin.2 din O.G. nr.32/1995 este scutită și de timbru judiciar.
Analizând sentința recurată prin prisma criticilor formulate, înscrisurile de la dosar și dispozițiile legale incidente în speță, Curtea reține că recursul nu este fondat și urmează să îl respingă pentru următoarele considerente:
Cu titlu preliminar, Curtea precizează că în raport de soluția pronunțată de tribunal, exercitarea controlului de legalitate vizează soluția de admitere a excepției necompetenței instanțelor române cu referire la capătul din cererea reconvențională prin care s-a solicitat înapoierea minorei A.A., din Turcia, celelalte două capete din cererea reconvențională fiind disjunse, deci nesoluționate prin sentința recurată; măsura disjungerii nu face obiect de critică în recurs.
În consecință, Curtea va examina criticile din cererea de recurs care vizează această problemă litigioasă.
Cu referire la competența de soluționarea capătului din cererea reconvențională prin care s-a solicitat înapoierea minorei A.A., din Turcia, recurenta a invocat în recurs, dispozițiile art.5 din Convenția de la Haga ratificată prin Legea nr.361/2007, care reglementează competența autorităților judiciare sau administrative de la reședința obișnuită a copilului cu privire la măsurile de protecție a persoanei copilului sau a bunurilor acestuia.
Curtea reține că potrivit art.50 din același act normativ, această convenție nu afectează aplicarea prevederilor Convenției din 25 octombrie 1980 privind aspectele civile ale răpirii de copii între statele contractante ale celor două convenții. Totuși, nimic nu împiedică invocarea prevederilor acestei convenții în scopul obținerii înapoierii copilului care a fost deplasat ori reținut ilicit sau pentru a organiza dreptul de vizită.
Sub un prim aspect, Curtea reține că obiectul cererii soluționate prin sentința recurată vizează tocmai înapoierea unui copil despre care se susține că a fost deplasat ilicit, astfel că în speță sunt aplicabile dispozițiile Convenției de la Haga din 25 octombrie 1980 privind aspectele civile ale răpirii de copii care reglementează sub acest aspect și instanța competentă.
Pe de altă parte, Curtea reține că și în ipoteza în care s-ar reține aplicabilitatea Convenției din 1996, prin cerea reconvențională, cererea de înapoiere a minorei a fost întemeiată în drept de însăși recurentă pe dispozițiile art. 3 din Convenția de la Haga din 25.10.1980, la care România a aderat prin Legea nr.100/1992.
Prin urmare, recurenta nu poate invoca în recurs dispozițiile Legii nr.361/2007.
Interpretând în mod coroborat dispozițiile Legii nr.100/1992 și ale Legii nr.369/2004, în mod corect a reținut prima instanță, că, de vreme ce minora nu se află pe teritoriul României, competența de soluționare a cererii revine instanței din statul unde aceasta a fost deplasată, respectiv Turcia, conform susținerilor părților.
Curtea reține că pornind de la scopul Convenției asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii este acela al înapoierii imediate a copiilor deplasați sau reținuți în mod ilicit în orice stat contractant, ori de a face să se respecte efectiv drepturile privind încredințarea și vizitarea și făcând interpretarea sistematică a dispozițiilor Legii nr.100/1992 și respectiv a Legii nr.369/2004, rezultă că instanțele române, mai precis Tribunalul București, este competent să soluționeze cererile de înapoiere a copiilor aflați pe teritoriul României, nu și cererile de înapoiere a copiilor care anterior deplasării sau reținerii pretins ilicite, aveau reședința obișnuită în România.
Recurenta - pârâtă - reclamantă susține în mod eronat că ar exista o contradicție în sentința recurată întrucât instanța deși și-a recunoscut competența, a admis excepția de necompetență generală a instanțelor române deoarece tribunalul a arătat că nu există o dispoziție expresă care să reglementeze competența generală însă aceasta poate fi determinată pe cale de interpretare din analiza dispozițiilor art.9, 10, 12 alin.1 și 16 din cuprinsul Convenției și a dispozițiilor art.3, 4, 6, 11 alin.1 din Lg. nr. 369/2004.
Nu se poate aprecia că Ministerul Justiției, prin invocarea excepției necompetenței instanțelor române a încălcat vreo obligație legală, având în vedere că determinarea instanței competente este prioritară și necesară tocmai pentru protejarea interesului superior al copilului pentru că numai hotărârea pronunțată de o instanță competentă poate să aibă efecte juridice în condițiile în care titularul cererii probează susținerile sale.
Recurenta-pârâtă-reclamantă nu se află în situația de a nu beneficia de dreptul de acces la instanță întrucât aceasta poate urma calea prevăzută de Legea nr.369/2004.
Art.2 din acest act normativ reglementează competența Tribunalului București însă în cazurile în care copilul despre care se susține că a fost deplasat sau reținut ilicit se află pe teritoriul României.
Așa cum s-a arătat deja dispozițiile Legii nr.361/2007 nu sunt incidente în cauză iar aplicabilitatea dispozițiilor art.13 lit.b din Convenția de la Haga din 1980 poate fi analizată numai de în măsura în care s-a stabilit că instanța în fața căreia sunt invocate este competentă să soluționeze, și în orice caz aceste dispoziții pot fi invocate pentru respingerea cererii de înapoiere, astfel că recurenta nici nu ar avea interes în invocarea acestui text legal.
În limitele aspectelor litigioase care fac obiectul controlului judiciar, Curtea reține că nu se impune analiza celorlalte critici care vizează aplicarea principiului interesului superior al copilului, caracterul deplasării minorei în și din România, întinderea drepturilor părintești, dreptul minorei la legături personale cu familia extinsă, în special cu bunica maternă, ori concordanța între filiația care rezultă din actele de stare civilă și realitate.
În acest sens Curtea menționează că atât aplicarea dispozițiilor de drept intern (Legea nr. 272/2004), cât și a dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului este atributul instanței judecătorești competente. Așadar, Curtea nu poate analiza fondul susținerilor privitoare la caracterul deplasării minorei în Turcia la cererea persoanei care figurează ca tată în actul său de naștere, cărora li se subsumează inclusiv principiul ocrotirii interesului superior al copilului și dreptul la viața de familie.
Pentru toate aceste considerente, Curtea, în temeiul dispozițiilor art.312 alin.1 și 304 ind.1 Cod procedură civilă, va respinge recursul ca nefondat.
| ← Constatare încetare valabilitate contract de credit bancar. | 1. Admisibilitatea acţiunii în evacuarea unei porţiuni de... → |
|---|
