Despăgubiri materiale solicitate în baza Legii nr. 221/2009. Condiţiile de acordare a acestora
| Comentarii |
|
Potrivit art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6.03.1945 - 22.12.1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanţei prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obţinut despăgubiri prin echivalent în condiţiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005. Textul legal de mai sus trebuie interpretat în sensul că persoanele menţionate în cuprinsul lui sunt îndreptăţite la acordarea de despăgubiri în echivalent pentru orice bunuri mobile sau imobile ce le-au fost confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, cu excepţia bunurilor pentru care au primit deja despăgubiri în baza Legii nr. 10/2001 şi Legii nr. 247/2005.
Secţia civilă, Decizia nr. 1097 din 5 octombrie 2011
Prin Sentința civilă nr.1154 din 01.03.2011, pronunțată în dosarul nr.3710/30/2010, Tribunalul Timiș a respins acțiunea formulată de reclamanta Ț.G. împotriva pârâtului Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut considerentele de mai jos.
Reclamanta Ț.G. a solicitat acordarea de despăgubiri morale și materiale pentru prejudiciul suferit personal și de autorii săi, pe perioada deportării în Bărăgan.
Pentru daunele morale tribunalul a avut în vedere că temeiul de drept indicat de reclamantă reprezentat de dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 a fost declarat neconstituțional prin Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale publicată în Monitorul Oficial nr. 761 din 15.11.2010.
Conform art. 147 alin. (1) din Constituție dispozițiile declarate neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Cum termenul s-a împlinit la data de 30.12.2010, rezultă că textul de lege menționat trebuie considerat că nu mai există.
Nu are relevanță faptul că acțiunea a fost introdusă anterior pronunțării deciziei menționate, întrucât în interpretarea avansată de reclamantă prin reprezentantul său la ultimul termen de judecată s-ar ajunge la înlăturarea dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992 care prevăd posibilitatea invocării excepției de neconstituționalitate în cursul soluționării unui litigiu, nu doar la nerespectarea dispozițiilor art. 147 alin. (4) din Constituția României care consacră obligativitatea deciziilor Curții.
Așa cum rezultă din jurisprudența Curții de la Strasbourg dispozițiile Convenției nu impun statelor membre nici o obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor. (Cauza Ernewein și alții c. Germaniei) De asemenea, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun.
în raport de această afirmație Curtea Constituțională a constatat în decizia amintită faptul că nu poate exista decât o obligație morală a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă, iar prin Decretul-lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999 au fost acordate măsuri reparatorii persoanelor care au suferit măsuri administrative sau condamnări politice în perioada regimului comunist în România, astfel că nu este nici legală, dar nici nu se impune adoptarea unei noi reglementări cum este Legea nr. 221/2009 în același domeniu al drepturilor civile.
în acest context, acțiunea vizând daune morale a devenit neîntemeiată, nemaiexistând temei legal pentru soluționarea ei în sensul solicitat de reclamantă.
Fiind analizat aspectul privind problema dacă adoptarea legii și aplicarea ei înainte de declararea neconstituționalității a determinat nașterea dreptului la un bun în patrimoniul reclamantei, s-a constatat următoarele:
în cauza Slavov și alții c. Bulgariei instanța de contencios al drepturilor omului a reținut că dispoziția legală cu privire la obținerea compensațiilor a fost anulată ca rezultat a unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia, ceea ce a condus la concluzia Curții în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o „speranță legitimă” în obținerea compensațiilor respective.
Descrierea noțiunii de „bun” în sensul Convenției include și noțiunea de speranță legitimă de a dobândi un bun. Aceasta înseamnă că legea și practica internă îi dau reclamantei motive să creadă că va avea câștig de cauză în fața instanțelor naționale.
Ca urmare a încetării efectelor textului de lege, tribunalul a apreciat că reclamanta nu mai are o speranță de a dobândi compensații, așa cum a constatat Curtea prin decizia la care a făcut trimitere și Curtea Constituțională în Decizia nr. 1358/2010.
Analizând petitele vizând daunele materiale, tribunalul a apreciat că textul art. 5 alin. (1) lit. b) nu acordă dreptul solicitat prin acțiune.
Din actele depuse rezultă că ele se referă la bunurile mobile lăsate în urmă în gospodărie, dar din dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. b) din legea specială rezultă că legiuitorul a avut în vedere exclusiv bunurile imobile când a prevăzut modalitatea respectivă de reparare a prejudiciului cauzat de măsura administrativă cu caracter politic. Interpretarea menționată derivă din faptul că articolul precitat condiționează acordarea unor astfel de despăgubiri de nerestituirea bunurilor în natură sau prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005, acte normative ce reglementează situația imobilelor preluate abuziv.
Această soluție rezultă fără dubiu și din expunerea de motive a proiectului Legii nr. 221/2009. Astfel, după ce se arată că pentru repararea prejudiciului material Legea nr. 10/2001 a stabilit două modalități principale de restituire, în natură și prin echivalent, în motivul emiterii actului normativ, descriind situația actuală, legiuitorul arată că dificultățile legate de procesul de punere în aplicare a acestei legi au determinat ca, în multe cazuri, persoane în vârstă care au făcut obiectul persecuțiilor regimului totalitar comunist să nu obțină nici până la această oră vreo despăgubire concretă. La secțiunea vizând schimbări preconizate se menționează că prin derogare de la prevederile Legii nr. 10/2001, persoana în cauză, precum și soțul sau descendenții până la gradul al doilea inclusiv, pot opta pentru acordarea direct de către instanța de judecată a unor despăgubiri bănești care să acopere valoarea bunurilor confiscate.
Niciunde în expunerea de motive legiuitorul nu s-a referit la acordarea de despăgubiri pentru bunurile mobile confiscate și nici pentru alte imobile decât cele care fac obiectul Legii nr. 10/2001 și nici nu a prevăzut vreo astfel de dispoziție în cuprinsul legii, prevederile legale neputând fi aplicate prin analogie.
Mai mult, dacă ar fi urmărit repararea prejudiciului material produs prin confiscarea bunurilor mobile, legiuitorul ar fi trebuit să reglementeze și aspecte privind procedura de urmat, regimul probelor, valoarea bunurilor care se poate acorda reclamanților, așa cum s-a întâmplat în cazul legilor speciale de restituire, cu nr. 18/1991 și 10/2001.
împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta Ț.G., solicitând admiterea recursului și modificarea sentinței, în sensul admiterii acțiunii așa cum a fost formulată.
în motivare, reclamanta recurentă a arătat că Legea nr. 221/2009 are caracter de complinire în raport de Decretul-lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999, fiind îndreptățită la acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral și cel material, produs prin confiscarea unor bunuri prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative.
Prin Decizia civilă nr. 1097 din 5.10.2011, pronunțată în dosarul nr. 3710/30/2010, C.A.Timișoara a admis recursul declarat de reclamanta T.G. împotriva Sentinței civile nr. 1154 din 1.03.2011, pronunțată de Tribunalul Timiș, pe care a casat-o și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.
Pentru a pronunța această decizie, Curtea a apreciat că recursul reclamantei este întemeiat cu privire la despăgubirile solicitate pentru prejudiciul material, fiind neîntemeiat în privința despăgubirilor pentru prejudiciul moral, avându-se în vedere Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale și Decizia nr. 12/2011, pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție, în interesul legii.
Astfel, Curtea a reținut că potrivit art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 06.03.1945 - 22.12.1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr.10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005.
Din economia textului sus citat, rezultă că se face distincție între bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare și cele confiscate „ca efect al măsurii administrative”, cum este cazul celor din speța de față.
Astfel, dacă în cazul confiscării bunurilor prin hotărârea de condamnare problema este simplă în privința acordării despăgubirilor, întrucât aceste bunuri sunt menționate în hotărârea de condamnare, în cazul confiscării bunurilor ca efect al măsurii administrative, problema acordării despăgubirilor este mai complicată, deoarece confiscarea, respectiv preluarea bunurilor fără plată de către stat, s-a realizat în fapt, fără existența unui act administrativ în acest sens.
Pe de altă parte, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. b) nu pot fi interpretate în sensul că intră în categoria bunurilor confiscate pentru care se pot acorda despăgubiri în echivalent doar bunurile prevăzute de Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005, cum greșit a reținut prima instanță, întrucât această interpretare adaugă la lege, ceea ce nu poate fi admis.
Trimiterile legiuitorului în art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 la Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005 au fost făcute cu scopul de a excepta acordarea de despăgubiri pentru bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, care au fost deja restituite sau pentru care s-au primit despăgubiri în baza Legii nr.10/2001 și Legii nr.247/2005, pentru a evita o dublă despăgubire.
Cu alte cuvinte, textul nu trebuie interpretat limitativ, restrictiv, pentru că nu se impune această interpretare din punct de vedere gramatical și logic, ci trebuie interpretat în sensul că persoanele care au făcut obiectul unei condamnări sau măsuri administrative cu caracter politic sunt îndreptățite la acordarea de despăgubiri în echivalent pentru orice bunuri mobile sau imobile ce le-au fost confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, cu excepția bunurilor pentru care au primit deja despăgubiri în baza Legii nr. 10/2001 și Legii nr. 247/2005.
(Judecător Gheorghe Oberșterescu)
| ← Acţiune în revendicare pe calea dreptului comun a imobilelor... | Desfiinţarea temeiului juridic al acţiunii ca urmare a... → |
|---|
