Desfiinţarea temeiului juridic al acţiunii ca urmare a declarării neconstituţionalităţii acestuia înainte de pronunţarea unei hotărâri definitive. Efecte
Comentarii |
|
Potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. (1) din Constituţie, cuprinse şi în art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, „Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei”, iar conform art. 47 alin. (4) din Constituţie drepturile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României, fiind obligatorii şi având putere numai pentru viitor, de la data publicării. Astfel, având în vedere că Decizia nr. 1358/21.10.2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în Monitorul Oficial al României nr. 761 din 15.11.2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituţionale [art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009] cu dispoziţiile Constituţiei, rezultă că aceste prevederi şi-au încetat efectele juridice şu nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în Monitorul Oficial.
Secţia civilă, Decizia nr. 1803 din 30 noiembrie 2011
Prin Sentința civilă nr. 2334/20.04.2011, pronunțată în dosarul nr. 2305/30/2010, Tribunalul Timiș a respins acțiunea civilă formulată de reclamantele B.C., B.A. și S.M. în contradictoriu cu pârâtele Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut, în esență, că fundamentul pretențiilor reclamanților pentru prejudiciul moral cauzat ca urmare a deportării lor și a părinților lor, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 a fost declarat neconstituțional prin Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, iar consecința firească a fost aceea a încetării inexorabile a efectelor juridice al textului legal invalidat, fiind lipsite de temei legal pretențiile reclamanților.
Cu privire la dispozițiile art. 998 - 999 C.civ., invocate în subsidiar, Tribunalul a apreciat că, în raport de dispozițiile art. 3 alin. (1) și art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, acțiunea reclamantelor este prescrisă, termenul de prescripție de trei ani începând să curgă cel mai devreme odată cu.12.1989.
împotriva sentinței au declarat recurs reclamantele, care au solicitat, în principal, admiterea recursului și casarea hotărârii recurate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare și, în subsidiar, admiterea recursului și modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii acțiunii.
în motivare, au arătat că prima instanță a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului și a dispus respingerea acțiunii introductive, admițând în mod eronat excepția prescripției.
De asemenea, au criticat reținerea incidenței în cauză a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale.
Au invocat tratatele la care România este parte, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și practica altor instanțe din țară.
Au susținut că au fost încălcate principiile accesului liber la justiție, al nediscriminării și al neretroactivității legii civile.
Au subliniat faptul că Tribunalul Timiș nu s-a pronunțat asupra capătului de cerere privind stabilirea caracterului politic al măsurii deportării.
în drept, au invocat dispozițiile art. 299 și urm., art. 312 alin. (3) teza a II-a, art. 304 pct. 9, art. 3041 , art. 315, art. 316 raportat la art. 274 C. proc. civ.
Prin Decizia civilă nr. 1803 din 30.11.2011, pronunțată în dosarul nr. 2305/30/2010, C.A.Timișoara a respins recursul declarat de reclamante împotriva Sentinței civile nr. 2334 din 20.04.2011 a Tribunalului Timiș.
Pentru a hotărî astfel, Curtea a avut în vedere argumentele ce succed.
Prin Decizia nr. 1358 din 21.10.2010 a Curții Constituționale, a fost admisă excepția de neconstituționalitate ridicată de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și, în consecință, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.
Astfel, Curtea Constituțională a reținut că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă există două norme juridice cu aceeași finalitate, și anume art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, diferența constând doar în modalitatea de plată, adică prestații lunare, în cazul art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, așa încât despăgubirile prevăzute în cel de-al doilea text mai sus menționat nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile.
Curtea Constituțională a mai avut în vedere că, prin Decretul-lege nr. 118/1990, legiuitorul a stabilit condițiile și cuantumul indemnizațiilor lunare, astfel încât intervenția sa prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009, după 20 de ani de la adoptarea primei reglementări cu același obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, precizând în acord cu jurisprudența C.E.D.O. că atenuarea vechilor violări nu trebuie să creeze noi nedreptăți (Hotărârea din 5.11.2002 în cauza Pincova și Pink c. Cehiei) și că nu s-ar putea susține ideea că, prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2001, persoanele în cauză ar putea avea o „speranță legitimă” la acordarea despăgubirilor morale (Hotărârea din 28.09.2004 în cauza Kopecky contra Slovaciei, Decizia asupra admisibilității din 2.12.2008 în cauza Slavov și alții contra Bulgariei), câtă vreme dispoziția legală este anulată pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia.
Totodată, Curtea Constituțională a reținut în motivarea deciziei că reglementarea criticată încalcă normele de tehnică legislativă prevăzute de Legea nr. 24/2000, care consacră unicitatea reglementării în materie, precum și principiul legalității, conchizând că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, contravin dispozițiilor art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție.
în ceea ce privește efectele Deciziei nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale în raport cu cauza de față, Curtea are în vedere că sunt aplicabile dispozițiile art. 147 alin. (1) din Constituție [prevăzute și de art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992], potrivit cărora „Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției”.
De asemenea, sunt aplicabile speței și dispozițiile art. 47 alin. (4) din Constituție, potrivit cărora deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.
Astfel, având în vedere că Decizia nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale a fost publicată în Monitorul Oficial al României nr. 761 din 15.11.2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituționale [art.5 al.1 lit. a) din Legea nr.221/1009] cu dispozițiile Constituției, rezultă că aceste prevederi și-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate și că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.
Așadar, fiind desființat temeiul juridic care a stat la baza acțiunii, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, Curtea apreciază că soluția de respingere a acțiunii este corectă.
Această soluție se impune, chiar dacă acțiunea a fost înregistrată anterior pronunțării Deciziei nr. 1358/2010, avându-se în vedere că norma constată ca fiind neconstituțională a dat naștere unei situații juridice legale (obiective), aflată în curs de desfășurare (facto pendentia), care nu este pe deplin constituită până la pronunțarea unei hotărâri definitive.
Această soluție se impune cu atât mai mult cu cât potrivit art. 322 alin. (1) pct. 10 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă, după ce hotărârea a rămas definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză, declarând neconstituțională legea sau dispoziția dintr-o lege care a făcut obiectul acelei excepții.
Instanța constată că practica altor curți de apel nu constituie izvor de drept, iar, pe de altă parte, înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr. 12/19.09.2011, pronunțată în dosarul nr. 14/2011, a admis recursul în interesul legii formulat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, Colegiul de conducere al Curții de Apel București și Colegiul de conducere al Curții de Apel Galați și a stabilit că, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) Teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.
în ceea ce privește încălcarea principiului nediscriminării, invocat prin motivele de recurs, se constată că în cauza de față încă nu a fost pronunțată o hotărâre definitivă la data la care a devenit obligatorie Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale. Astfel, este exclusă discriminarea în raport cu persoanele care la data respectivă erau în posesia unei hotărâri judecătorești definitive, pronunțată în baza unui text legal în vigoare, care nu a fost declarat neconstituțional la data respectivă.
în privința dispozițiilor art. 998 - 999 C. civ., se constată că termenul general de prescripție aplicabil și acțiunilor în răspundere civilă delictuală fondate pe normele legale precizate mai sus, este cel reglementat de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, respectiv este vorba de termenul de trei ani.
Curtea apreciază că acțiunea astfel întemeiată este prescrisă, având în vedere dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, așa cum în mod corect a reținut și prima instanță.
Cu privire la critica vizând nepronunțarea primei instanțe asupra caracterului politic al măsurii administrative, Curtea reține că instanța nu era obligată să se pronunțe, întrucât măsura deportării dispusă în baza Deciziei mai nr. 200/1951 este de drept măsură administrativă cu caracter politic, conform art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009.
Pentru aceste considerente, Curtea a apreciat că sentința atacată este legală și temeinică, nefiind susceptibilă de casare sau modificare în condițiile prevăzute de art. 304 și art. 3041 C. proc. civ., astfel că în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. a respins recursul reclamantelor.
(Judecător Gheorghe Oberșterescu)
← Despăgubiri materiale solicitate în baza Legii nr. 221/2009.... | Revizuire. Recurs inadmisibil → |
---|