DESPĂGUBIRI. OBLIGAŢII BĂNEŞTI. PRINCIPIUL NOMINALISMULUI MONETAR. INADMISIBILITATEA ALTOR DAUNE ÎN AFARA DAUNELOR-INTERESE MORATORII.

Jurisprudenţă şi speţe de drept civil (II)

DOBÂNDA LEGALĂ PASIVITATEA CREDITORULUI ÎN SATISFACEREA CREANŢEI PE CALEA EXECUTĂRII SILITE

Art. 1088 alin. 1 C. civ. prevede expres că, în cazul obligaţiilor având ca obiect plata unei sume de bani, daunele-interese pot fi numai moratorii (pentru executarea cu întârziere a obligaţiei de plată) şi pot cuprinde numai dobânda legală.

Pe de altă parte, reclamanta, în calitate de creditor al obligaţiei de a plăti o sumă de bani, a avut o atitudine pasivă, întrucât, deşi se afla în posesia unui titlu executoriu, nu a procedat la declanşarea procedurii executării silite indirecte.

(Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, sentinţa civilă nr. 322 din 11 ianuarie 2001)

INTANŢA

Deliberând,

Constată că prin cererea înregistrată sub nr. 14006 la data de 26.10.1999 pe rolul Judecătoriei sectorului 3 Bucureşti, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la acoperirea prejudiciului suferit de reclamantă ca urmare a achitării cu întârziere a sumei de 10.100.000 de lei, prejudiciu ce se va stabili cu ajutorul unei expertize contabile, cu cheltuieli de judecată, întrucât pârâta a achitat cu întârziere sumele de bani stabilite prin sentinţa penală nr. 219/1997, pronunţată de Judecătoria sectorului 1 în sarcina inculpatului condamnat B.V., garantată de către pârâtă prin scrisoarea de garanţie nr. 225/25.03.1997. în perioada

16.10.1997, data rămânerii definitive a sentinţei, şi

16.06.1998, respectiv 15.09.1998 când pârâta a plătit integral suma de 10.100.000 de lei, moneda naţională a cunoscut o devalorizare semnificativă, indicele de inflaţie fiind foarte mare.

în drept sunt invocate prevederile art. 1073 C. civ. şi următoarele.

Prin sent. civ. nr. 13054/1999, pronunţată de Judecătoria sectorului 3 în dosar nr. 14006/1999, s-a admis excepţia de necompetenţă teritorială, competenţa de soluţionare a cererii fiind declinată în favoarea Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti si

înregistrată pe rolul acestei instanţe sub nr. 772 la data de 6.01.2000.

Pârâta, prin întâmpinare scrisă susţinută verbal prin reprezentant, a solicitat respingerea cererii, fără cheltuieli de judecată, întrucât reclamanta poate pretinde de la pârâtă doar plata unor întârzieri în achitarea despăgubirilor civile de 7.000.000 de lei achitate de către societatea austriacă de asigurări, W.S., asigurătorul de răspundere civilă al inculpatului condamnat asigurat B.V. prin mandatarul S.C. C.S.A. S.A., iar nu întreaga sumă de 10.100.000 de lei; restul despăgubirilor de 3.100.000 de lei au fost plătite reclamantei de către asigurătorul inculpatului condamnat T.G., S.C. A. S.A. -Sucursala Maramureş, în legătură cu pretinsa întârziere in achitarea sumei datorate de către pârâtă, aceasta reţine culpa reclamantei, care a prezentat titlul executoriu compus din trei hotărâri judecătoreşti cu o întârziere de luni pentru a fi executat.

Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa reţine că, prin sentinţa penală nr. 219/1997, pronunţată de Judecătoria Hunedoara în dosar nr. 221/1997, inculpatul B.V. a fost obligat la plata sumei de 10.000.000 de lei cu titlu de daune morale în favoarea părţii civile R.V. şi 100.000 de lei cu titlu de cheltuieli de judecată, dispoziţie menţinută

ca atare atât în apel, prin decizia penală nr. 746/ 1997, pronunţată de Tribunalul Hunedoara în dosar nr. 192/1997, precum şi în recurs, prin decizia penală nr. 471/1997 pronunţată de Curtea de Apel Alba-lulia în dosar nr. 2423/1997 (filele 10-30).

Prin răspunsul la interogatoriu (fila 49), propus de către reclamantă şi încuviinţat ca atare, pârâta recunoaşte existenţa raportului juridic de asigurare între părţi, care, coroborat cu răspunsul reclamantei la interogatoriul propus de către pârâtă (fila 53), denotă întinderea obligaţiei de plată a despăgubirilor de către pârâtă în favoarea reclamantei la suma de 7.000.000 de lei, suma de 3.100.000 de lei fiind primită de către reclamantă de la S.C. A. S.A.

Reclamanta şi-a însuşit valoarea prejudiciului stabilit prin raportul de expertiză contabilă completat, efectuată în cauză de expert contabil V.C. (filele 58-59 şi 62), respectiv 4.044.000 de lei, valoare la care a achitat taxa de timbru de 268.336 de lei.

Faţă de cele reţinute, instanţa apreciază cererea ca neîntemeiată, urmând a o respinge ca atare în virtutea principiului nominalismului monetar ce guvernează obligaţia de plată a unei sume de bani, consacrat implicit de prevederile art. 1088 alin. 1 C. civ.; în materia obligaţiilor de a plăti sume de bani, evaluarea daunelor-interese pentru prejudiciul cauzat prin plata cu întârziere a sumei de bani ce face obiectul obligaţiei, indiferent de izvorul obligaţiei şi de actul ce o constată sau stabileşte, are caracter legal. Art. 1088 alin. 1 C. civ. prevede expres că, în cazul obligaţiilor având ca obiect plata unei sume de bani, pot fi numai moratorii (pentru executarea cu întârziere a obligaţiei de plată) şi pot cuprinde numai dobânda legală. Până în ianuarie 1998, dobânda legală era reglementată de prevederile Decretului nr. 311/1954 (abrogat expres prin Legea nr. 7/8.01.1998) a cărui aplicabilitate nu poate fi paralizată de invocarea desuetudinii, aceasta nefiind reglementată de lege drept cauză de încetare a efectelor unui act normativ, chiar dacă prevederile sale, respectiv cuantumul dobânzii legale de 6% pe an, nu mai corespundeau situaţiei economice. între ianuarie 1998 şi ianuarie 2000, dobânda legală era cea reglementată de acte normative care stabileau taxa de scont practicată de B.N.R., pentru raporturile juridice comerciale şi cea reglementată de acte normative care stabileau

dobânda practicată de C.E.C. pentru contractele de depozit în lei.

Din ianuarie 2000 a intrat în vigoare O.G. nr. 19/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligaţii băneşti.

Prin urmare, intenţia legiuitorului este de menţinere a consacrării principiului nominalismului monetar, care presupune ca obligaţia de a plăti o sumă de bani, obligaţie susceptibilă întotdeauna de executare silită în natură, să-şi menţină ca obiect aceeaşi sumă de bani din actul care o stabileşte sau constată, respectiv aceeaşi valoare nominală, chiar dacă valoarea reală a sumei de bani este alta datorită inflaţiei, iar daunele-interese moratorii pot consta doar în dobânda legală. Existenţa evaluării legale a daunelor-interese moratorii exclude evaluarea judiciară pe criteriul stabilirii diferenţei între valoarea nominală şi valoarea reală a sumei de bani, în funcţie de rata inflaţiei la un moment dat, prin aplicarea unui coeficient comunicat de Institutul de Statistica, în lipsa unei evaluări convenţionale întemeiate pe principiul libertăţii contractuale.

Excepţiile de la aplicarea principiului nominalismului monetar sunt de strictă interpretare, fiind prevăzute expres de lege în materia contractului de împrumut în condiţiile art. 1578 alin. 1 şi 2 C. civ., contractului de întreţinere sau de rentă viageră - datorită naturii prestaţiei periodice raportate la nevoile materiale ale creditorului prestaţiei.

A admite contrariul înseamnă a aduce atingere principiului nominalismului monetar şi prevederilor care reglementează sistemul evaluării daunelor-interese moratorii pentru executarea cu întârziere a obligaţiei având ca obiect o sumă de bani. Pe de altă parte, reclamanta, în calitate de creditor al obligaţiei de a plăti o sumă de bani, a avut o atitudine pasivă întrucât, deşi se afla în posesia unui titlu executoriu, nu a procedat la declanşarea procedurii executării silite indirecte. Trebuia avută în vedere, de asemenea, posibilitatea pe care a avut-o reclamanta de a solicita, la constituirea de parte civilă, calitate în care a devenit creditorul unei sume de bani stabilite şi constatate prin titlul executoriu, o sumă de bani cu titlul de despăgubire plus dobânda legală de la data obţinerii titlului executoriu până la plata efectivă, singura modalitate în speţă de a asigura acoperirea integrală a prejudiciului suferit sub aspectul

daunelor-interese moratorii. De altfel, de această posibilitate reclamanta beneficiază şi în prezent, corelat cu lipsa culpei reclamantei-creditor în neobţinerea pe calea executării silite a debitului, în sensul că, deşi a declanşat procedura executării silite împotriva debitorului, nu şi-a recuperat creanţa în termen rezonabil din motive neimputabile reclamantei-creditor şi imputabile pârâtei-debitor urmărit.

Instanţa nu a ţinut seama de înscrisurile anexate la concluziile scrise depuse în şedinţa publică din

11.01.2001 de către pârâtă prin reprezentant, cât timp baza probatorie a fost declarată închisă anterior, iar pârâta nu a formulat cerere în probaţiune în termenul legal cu privire la aceste înscrisuri.

Instanţa, în temeiul at. 274 alin. 1 C. pr. civ. urmează a respinge cererea reclamantei privind cheltuielile de judecată, pârâta nefiind în culpă procesuală.

NOTĂ

1. Prin sentinţa Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, reprodusă mai sus, se respinge ca neîntemeiată cererea de actualizare a unei creanţe constatate printr-o hotărâre judecătorească rămasă definitivă şi irevocabilă. Fără a intra în detaliile cauzei credem că, cel puţin din punctul de vedere al argumentării, soluţia este una criticabilă, aşa cum vom arăta.

Sintetizând, vom accentua următoarele probleme de drept ce şi-au găsit o reflectare discutabilă în motivarea instanţei:

A) Aplicarea articolului nr. 1088 C. civ. în cazul cererilor de actualizare a unor sume de bani datorate în baza unei hotărâri judecătoreşti. Posibilitatea cumulării în speţă a daunelor-interese compensatorii cu daunele-interese moratorii.

B) Incidenţa principiului nominalismului monetar în cazul creanţelor pecuniare izvorând din fapte ilicite cauzatoare de prejudicii.

C) Pasivitatea creditorului, constând în nepunerea în executare a unei hotărâri judecătoreşti de condamnare la plata unei sume de bani. Consecinţe asupra răspunderii debitorului pentru neexecutarea de bunăvoie a acestei hotărâri.

2. încă dintru început, pentru a putea evidenţia mai bine aspectele criticabile ale hotărârii comentate, simţim nevoia de a face o clarificare principală privind natura juridică a acţiunii intentate şi, implicit, privind natura juridică a răspunderii pârâtei. Depăşind (şi găsind fără relevanţă în cauză) controversa privind natura juridică constitutivă sau declarativă a hotărârii judecătoreşti prin care se acordă despăgubiri pentru daunele morale, situăm răspunderea pârâtei pe tărâmul răspunderii civile delictuale. Vom analiza în continuare condiţiile angajării în speţă a unei astfel de răspunderi, privind comparativ, acolo unde este cazul, modul în care instanţa a soluţionat unele dintre problemele de drept incidente în cauză.

Condiţia faptei ilicite credem că este îndeplinită prin neexecutarea de către pârât a hotărârii judecătoreşti de condamnare la plata unei sume de bani. Creanţele, şi cu atât

mai mult cele constatate prin hotărâri definitive şi irevocabile, trebuie executate cu bună-credinţă şi de bunăvoie. Faptul neexecutării, în aceste condiţii, este unul ilicit.

în ceea ce priveşte prejudiciul invocat de către reclamantă, calificarea sa juridică şi modul său de evaluare, lucrurile nu mai sunt la fel de limpezi. Instanţa argumentează soluţia respingerii acţiunii, invocând principiul nominalismului care s-ar opune actualizării. De asemenea, în materia obligaţiilor având ca obiect sume de bani, indiferent de izvorul lor, se susţine: “daunele-interese pot fi numai moratorii şi pot cuprinde numai dobânda legală”. Se afirmă de asemenea că dobânda legală a fost reglementată în materie civilă de către Decretul nr. 311/1954, până la abrogarea expresă a acestuia de către Legea nr. 7/1998 şi apoi, între ianuarie 1998 şi ianuarie 2000, de către acte normative ce stabileau dobânda practicată de C.E.C. pentru depozitele în lei.

La cunoştinţa noastră, nici un act normativ nu a consacrat, ca regulă generală, o dobândă legală între momentul abrogării Decretului nr. 311/1954 şi momentul intrării în vigoare a Ordonanţei Guvernului nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligaţii băneşti. în consecinţă, nefiind prevăzută în lege cu o atare semnificaţie, o dobândă calculată la valoarea celei practicate de către C.E.C. pentru contractele de depozit în lei, nu poate fi una legală. Referirea la nivelul dobânzii C.E.C. nu este făcută de către lege ci, eventual, de către literatura de specialitate sau de către practica judecătorească, în preocuparea lor de a căuta criterii de fundamentare a unei cât mai juste despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin executarea cu întârziere a obligaţiilor civile având ca obiect sume de bani.

Cu privire la afirmaţia instanţei, tradiţională de altfel, că neplata unei sume de bani dă naştere numai unor daune moratorii, mai ales în contextul relaţiilor sociale de astăzi şi al particularităţii izvorului delictual al creanţei, avem unele importante rezerve. Aplicând regula de interpretare “ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus” în desluşirea domeniului de aplicare al art. 1088 C. civ. - dispoziţie plasată în Capitolul VII “Despre efectele obligaţiilor” al Titlului III din Cartea III ar trebui într-adevăr să tragem concluzia că neplata unei sume de bani, indiferent de izvor (deci şi delictual) nu dă naştere decât la daune-interese (indiferent de natură) cuprinzând dobânda legală. Aceasta ar fi o interpretare literală a textului.

Terminologia “dobânda legală” utilizată de către art. 1088 C. civ. este întrucâtva impropriu asociată domeniului răspunderii civile delictuale, unde daunele-interese, fie ele compensatorii, fie moratorii, s-ar exprima mai adecvat prin termeni cum sunt prejudiciu efectiv (damnum emergens) sau beneficiul nerealizat (lucrum cessans). Oricum, această terminologie nu ar trebui să schimbe natura juridică de daune-interese a acestor dobânzi care s-ar acorda în cazul plăţii cu întârziere a unei sume de bani.

Dincolo de această terminologie, materia răspunderii civile delictuale este dominată de către principiul reparării integrale a prejudiciului cauzat. Cel puţin la prima analiză, acest principiu intră într-o vădită discordanţă cu regula specială instituită de către art. 1088 C. civ. O interpretare “comodă” ar arăta că art. 1088, fiind o normă specială (prin obiectul particular la care se referă şi anume o sumă de bani), ar trebui aplicat cu prioritate şi ar “înfrânge” astfel principiul reparării integrale.

Consecinţa ar fi aceea că un creditor care ar justifica un prejudiciu considerabil şi-ar vedea reduse interesele la dobânda legală de care a fost lipsit, oricare ar fi natura şi cuantumul acestuia şi oricare ar fi nivelul dobânzii legale în momentul în care textul s-ar aplica. La nivel teoretic, potrivit regulilor generale, prejudiciul creditorului delictual, care primeşte plata unei sume de bani cu întârziere, ar fi constituit dintr-un prejudiciu efectiv (damnum emergens) ce constă în scăderea valorii reale a numărului de unităţi monetare datorate şi dintr-un beneficiu nerealizat (lucrum cessans) ce constă în lipsa de folosinţă a sumei de bani datorate pe perioada întârzierii plăţii.

în condiţiile unei puternice devalorizări monetare, cum este cea actuală, prejudiciul real încercat de către creditor, doar ca urmare a fenomenului inflaţionist, este un prejudiciu major. Limitarea, prin aplicarea în speţă a art. 1088 C. civ., la o dobândă legală determinată, forfetară, a tuturor daunelor-interese, fără a se distinge cel puţin după natura prejudiciului între damnum emergens şi lucrum cessans, ni se pare că ar conduce la consecinţe vădit inechitabile şi pe care legea nu le-a avut în vedere.

Dacă în materie contractuală o astfel de soluţie şi-ar găsi întrucâtva o explicaţie în aceea că un creditor ar prevedea, ar trebui să prevadă sau şi-ar asuma riscul unor prejudicii cauzate de executarea cu întârziere a obligaţiei de a plăti o sumă de bani, în materie delictuală o astfel de explicaţie ar fi lipsită de eficienţă. în adevăr, în domeniul delictual se repară atât prejudiciul previzibil cât şi cel imprevizibil.

Chiar dacă intenţia iniţială a legiuitorului a fost aceea de a include în domeniul de aplicare al art. 1088 C. civ. şi materia delictuală, cel puţin pentru anumite situaţii nuanţate, temeiurile ce au justificat o asemenea soluţie s-au schimbat şi în consecinţă textului ar trebui să i se dea o interpretare restrictivă. Mai întâi, pornind de la premisa că prejudiciul în materie delictuală este compus atât din lucrum cessans cât şi din damnum emergens credem că, la data redactării, legiuitorul nu a putut avea în vedere decât beneficiul nerealizat. în adevăr, accentuata devalorizare monetară de azi era străină epocii Codului civil. Or, ceea ce se pretinde prin acţiunea introductivă în speţă este tocmai prejudiciul efectiv, adică damnum emergens!

Apoi, literatura este unanimă în a arăta că, în cazul obligaţiilor având ca obiect sume de bani, acordarea de daune compensatorii echivalează cu executarea obligaţiei în natură, motiv pentru care în această situaţie daunele-interese nu pot fi decât moratorii pentru executarea obligaţiei cu întârziere. Astăzi însă, inflaţia accentuată a făcut ca, între executarea în natură (remiterea numărului de unităţi monetare la care obligă hotărârea judecătorească din speţă) şi repararea prejudiciului efectiv (prin acordarea unor daune-interese care să acopere prejudiciul real) să nu mai existe coincidenţă.

Este de discutat dacă actualizarea ca modalitate de reparare a prejudiciului efectiv (damnum emergens) presupune acordarea unor daune-interese moratorii (de vreme ce cauza prejudiciului este executarea cu întârziere a obligaţiei pecuniare) sau a unor daune-interese compensatorii (înţelegând remiterea sumei de bani cu întârziere ca o executare parţială a obligaţiei iniţiale). Indiferent însă de această calificare, daunele-interese cerute în speţă exced prin natura lor domeniului de aplicare al art. 1088 C. civ. şi instanţa a greşit făcând aplicarea acestui articol printr-o interpretare literală a textului.

Raţiunile care au determinat legiuitorul să prezume prejudiciul încercat de către creditorul care primeşte cu întârziere o sumă de bani au fost acelea de a înlătura dificultăţile în stabilirea prejudiciului. Creditorul ar putea întrebuinţa banii în slujba a nenumărate scopuri şi ar invoca în consecinţă o largă varietate de prejudicii. în fapt, stabilirea acestora ar fi greoaie şi s-a preferat o soluţie unitară, prin trimiterea la dobânda legală. Aceasta întrucât, în principiu, dobânda legaiă este fie una determinată, fie una uşor determinabilă.

Aceste raţiuni, de circumstanţă, se regăsesc în materie contractuală unde, reparându-se în principiu numai un prejudiciu previzibil, soluţia unei prezumţii absolute a nivelului maxim al prejudiciului la nivelul dobânzii legale este o soluţie rezonabilă.

în materie delictuală însă, plecând de la premisa reparării integrale atât a prejudiciului previzibil cât şi a prejudiciului imprevizibil, am putea pe cale de interpretare să acordăm prezumţiei caracter relativ. Cu atât mai mult cuvânt am putea considera prezumţia ca una relativă în cazul în care prejudiciul îmbracă forma unui lucrum cessans întrucât însuşi apelul la dobânzi ne sugerează că, ceea ce s-a avut iniţial în vedere, a fost latura prejudiciului formată din prejudiciul nerealizat (numai determinarea acestuia fiind una greoaie şi relativă la nenumăratele întrebuinţări ce ar putea fi date de către debitor sumei de bani ce ar fi fost plătită la timp).

De altfel, fundamentarea soluţiei instanţei pe art. 1088 C. civ. este deficitară şi prin aceea că aplicarea acestui articol este condiţionată de existenţa unei dobânzi legale, care pentru o bună parte din perioada la care speţa face referire nu a existat. Aşadar şi această ipoteză, în lipsa unei dobânzi legale, ar trebui aplicate în mod sigur regulile generale din materia răspunderii civile delictuale al căror corolar este repararea integrală a prejudiciului cauzat prin devalorizarea sumei ce constituie creanţa.

Construcţia juridică pe care am propus-o, potrivit cu care lucrum cessans şi poate chiar şi damnum emergens, ca părţi componente ale prejudiciului încercat de victima delictului, pot depăşi dobânda legală, trebuie completată cu o condiţie obligatorie. Creditorul va trebui să probeze existenţa şi întinderea prejudiciului situat dincolo de limita dobânzii legale. în adevăr, prezumţia economică a productivităţii banilor se opreşte la dobânda legală. Dincolo de aceasta trebuie probat.

Fără a ne preocupa de modul în care în speţă a fost îndeplinită această condiţie, ne rezumăm numai la a critica modul în care instanţa a respins de plano ideea cumulului daunelor-interese moratorii cu daunele-interese compensatorii (cu precizările aduse mai sus).

Este şi mai surprinzătoare soluţia instanţei în condiţiile în care însuşi legiuitorul, prin reglementări recente, cum ar fi noul Cod de procedură civilă, a admis explicit posibilitatea

actualizării, în anumite condiţii, a creanţelor constatate prin titluri executorii, chiar de către executorul judecătoresc. O astfel de reglementare privind posibilitatea executorului judecătoresc de a actualiza creanţa o dată cu executarea, deşi neaplicabilă în speţă, probează că, implicit şi cu atât mai mult, în cazul creanţelor constatate prin titluri executorii ar trebui să admitem actualizarea judiciară.

De altfel, soluţia respingerii acţiunii contrazice şi o practică judecătorească destul de constantă în a permite, de principiu, actualizarea creanţelor cuprinse în titluri executorii dacă acestea nu au fost executate într-un interval rezonabil de timp.

3. în ceea ce priveşte eventualele dificultăţi ridicate de invocarea în speţă a principiului nominalismului monetar, acestea sunt surmontabile prin invocarea principiului reparării integrale a prejudiciului cauzat printr-un fapt ilicit şi prin argumentul că, legal, nominalismul monetar este consacrat într-o materie de două ori specială - specială mai întâi prin aceea că art. 1578 C. civ. este prevăzut în cadrul contractului de împrumut şi specială apoi prin aceea că materia, fiind una contractuală, este derogatorie (şi interpretabilă restrictiv) de la dreptul comun pe care îl constituie răspunderea civilă delictuală.

Este drept că, de°i prevăzut numai în privinţa contractului de împrumut în bani, nominalismul monetar a fost considerat aplicabil, de principiu, la toate obligaţiile pecuniare. însă, această extindere, nefiind formal acoperită de către texte legale, trebuie făcută cu precauţie, mai ales în cazul în care aplicarea principiului într-un domeniu atât de diferit de cel în care a fost consacrat dă na°tere astăzi unor consecinţe complet inechitabile.

Fără a considera desuet acest principiu şi fără a-i minimiza importanţa şi stabilitatea avute în timp, credem că el (ca şi art. 1088 C. civ.) nu poate fi o piedică în actualizarea unei sume de bani ca unică posibilitate de reparare a unui prejudiciu rezultând dintr-un fapt ilicit. Nu ar fi pentru prima oară când, în lipsa unei reglementări adecvate, dreptul s-ar adapta unor realităţi sociale noi pe cale de interpretare.

Argumentul instanţei că noua reglementare a dobânzilor (Ordonanţa Guvernului nr. 9/ 2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligaţiile băneşti) confirmă principiul nominalismului monetar, ignoră aspectul că dobânda legală nu mai este una determinată fix, ci una determinabilă după un criteriu variabil, mult mai adecvat şi mai apropiat, în consecinţă, de principiul reparării integrale a prejudiciului cauzat.

în concluzie, considerăm că în mod greşit a fost reţinut ca incident în cauză principiul nominalismului monetar, acesta fiind specific doar domeniului contractual unde inechitatea, rezultând din devalorizarea creanţei pecuniare, ar putea fi, eventual, explicată prin voinţa comună a părţilor.

4. în sfârşit, instanţa şi-a motivat soluţia şi prin argumentul culpei creditorului, care “prin atitudinea sa pasivă (...) nu a procedat la declanşarea procedurii executării silite indirecte”. O primă observaţie ar fi aceea că, un astfel de argument induce ideea admisibilităţii în principiu a unei astfel de acţiuni, piedica fiind însă culpa creditorului. Mai mult, instanţa pare a condiţiona chiar acordarea dobânzilor legale de '''lipsa culpei reclamantei-creditor în neobţinerea pe calea executării silite a debitului”.

în alţi termeni, creditorul care obţine o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă ar putea solicita reactualizarea sumei cuprinse în hotărâre numai dacă/şi din momentul

în care demonstrează că a procedat la începerea urmăririi silite, altfel el aflându-se în culpă.

Argumentul “culpei” în nedepunerea diligenţelor pentru realizarea creanţelor prin executarea silită indirectă este unul de actualitate şi merită o analiză mai atentă.

Mai întâi, acest argument este unul mult prea vag, el constituind mai degrabă un argument “în echitate”. Pentru a fi eficient, un astfel de argument ar trebui să fie încadrat corespunzător într-unul dintre conceptele tehnico-juridice ale răspunderii civile, aşa încât să determine neîndeplinirea uneia dintre condiţiile pozitive sau negative ale angajării acestei răspunderi.

în lipsa altor explicaţii, ne întrebăm aşadar care este semnificaţia juridică a “culpei” creditorului în realizarea creanţei sale.

S-ar putea argumenta, într-o primă explicaţie, că nepromovând executarea silită creditorul nu se consideră păgubit şi că, în felul acesta, nu ar fi îndeplinită condiţia punerii în întârziere ca şi condiţie specială a răspunderii civile. Ar fi nevoie, în această ipoteză, de o manifestare de voinţă specială din partea creditorului, manifestare de voinţă (ex. somaţie) care să semnifice punerea în întârziere.

în raport cu fundamentarea încercată pe parcursul acestui comentariu, credem că această ipoteză este greşită. Indiferent de creanţa constatată de hotărârea judecătorească, neexecutarea acesteia constituie un fapt ilicit de sine stătător care pune de drept în întârziere pe debitor căci, în materie delictuală, dies interpellat pro homine.

O altă semnificaţie acordată “culpei” creditorului în realizarea creanţei sale ar putea fi aceea a neîndeplinirii unei condiţii negative a răspunderii civile delictuale. Este vorba de condiţia ca, în speţă, neexecutarea debitorului să fie imputabilă creditorului, o veritabilă “faptă a victimei înseşi”.

Şi această explicaţie o considerăm falsă. Ea ar fi poate adecvată atunci când atitudinea creditorului ar fi una pozitivă, manifestată în sensul împiedicării debitorului de la îndeplinirea obligaţiei sale, căci numai aşa ea este “imputabilă” creditorului.

Lipsa de diligenţă a creditorului în realizarea drepturilor sale nu îl face “mai puţin obligat” pe debitor, care, din momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de condamnare la plata sumei de bani, săvârşeşte prin neplată un fapt ilicit potenţial cauzator de prejudicii.

De altfel, nici faptul opunerii creditorului la executare nu l-ar exonera pe debitor. El ar avea la dispoziţie procedura ofertei reale urmate de consemnaţiune, reglementată de art. 1114 şi urm. din Codul civil.

Doar consemnarea sumei la dispoziţia creditorului l-ar pune pe debitor la adăpost de răspundere şi asta numai în limitele sumei depuse şi în raport cu momentul consemnării. Aşadar, considerăm culpa creditorului în întârzierea promovării executării silite lipsită de relevanţă juridică în raport cu angajarea răspunderii civile delictuale a debitorului sau pentru prejudiciile cauzate. în consecinţă, condiţia suplimentară pusă de instanţă este fără justificare legală şi soluţia pronunţată, sub acest aspect, una greşită.

Condiţia declanşării procedurii de executare silită capătă semnificaţie în alte materii, cum ar fi aceea a prescripţiei executării silite (art. 405-405 C. pr. civ.), asupra cărora nu ne putem apleca deoarece ar depăşi cadrul discuţiei prilejuite de speţa de faţă.

← ORDONANŢĂ PREŞEDINŢIALĂ. SISTAREA LUCRĂRILOR DE AMENAJARE...		DECRETUL NR. 92/1950. NECONSTITUŢIONALITATE. ACŢIUNE ÎN... →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre DESPĂGUBIRI. OBLIGAŢII BĂNEŞTI. PRINCIPIUL NOMINALISMULUI MONETAR. INADMISIBILITATEA ALTOR DAUNE ÎN AFARA DAUNELOR-INTERESE MORATORII.