DECRETUL NR. 92/1950. NECONSTITUŢIONALITATE. ACŢIUNE ÎN REVENDICARE. CARTE FUNCIARĂ. IMOBIL SITUAT ÎN MUNICIPIUL BUCUREŞTI. PROCES-VERBAL DE INTABULARE ÎN CARTEA FUNCIARĂ. DOVADA DREPTULUI DE PROPRIETATE. ADMISIBILITATE

Jurisprudenţă şi speţe de drept civil (II)

Dovada dreptului de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti, sector 1, în baza căruia reclamantul a promovat acţiunea în revendicare, este copia de pe procesul-verbal nr. 7311/1940 emis de Comisia pentru înfiinţarea cărţilor funciare în Bucureşti, privind imobilul în litigiu.

Sistemul de publicitate imobiliară bazat pe cărţile funciare fundamentează prezumţia că dreptul real înscris este exact (art. 32 şi art. 33 din Legea nr. 115/ 1938).

Potrivit art. 17 din Legea nr. 115/1938, intabularea avea un efect constitutiv de drept real. Principiul publicităţii absolute stătea la baza acestui sistem de publicitate imobiliară şi însemna că drepturile reale imobiliare nu se puteau strămuta decât dacă se efectua intabularea.

Acordul de voinţă era necesar, dar nu suficient pentru a transfera proprietatea, chiar în raporturile dintre părţi.

Având în vedere principiul publicităţii absolute şi principiul forţei probante a înscrierii, care stăteau la baza sistemului de publicitate imobiliară bazat pe cărţile

funciare, se poate aprecia că înscrisul depus de reclamant - copia de pe procesul-verbal nr. 7311/1940 împreună cu copia actelor de stare civilă, îndreptăţesc reclamantul să promoveze o acţiune în revendicare pentru care şi-a dovedit calitatea procesuală.

Având în vedere şi dispoziţiile art. 6 ale Legii nr. 213/1998, titlul invocat de pârâte - Decretul nr. 92/1950 - nu poate fi caracterizat ca fiind titlu valabil întrucât dispoziţiile Constituţiei din 1948 nu au fost respectate la data preluării bunului.

De asemenea, la data preluării bunului nu au fost respectate nici tratatele internaţionale la care România era parte, respectiv Declaraţia Universală a Drepturilor Omului adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. la 10.12.1948, România fiind parte semnatară.

(Curtea de Apel Bucureşti, secţia a lll-a civilă, decizia nr. 834 din 10.03.2000)

CURTEA

Prin sentinţa civilă nr. 15274/5.10.1998, Judecătoria sectorului 1 a respins acţiunea formulată de reclamantul G.C., în contradictoriu cu pârâtele Consiliul Local al municipiului Bucureşti şi S.C. H.N. S.A., prin care a solicitat revendicarea imobilului situat în Bucureşti.

S-a reţinut că prevederile art. 1 pct. 2 din Decretul nr. 92/1950 au fost aplicate corect, întrucât autorii reclamantului erau exploatatori de locuinţe.

Prin decizia civilă nr. 1799A/8 noiembrie 1999, Tribunalul Bucureşti - Secţia a V-a civilă şi de contencios administrativ a respins apelul reclamantului ca nefondat.

S-au avut în vedere aceleaşi considerente de fapt şi de drept.

împotriva deciziei tribunalului a formulat recurs reclamantul G.C., care a criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, formulând următoarele motive de casare: 1. depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti (art. 304 pct. 4 C. pr. civ.). Rolul instanţei judecătoreşti este de “a se supune Legii”.

Argumentul major al ambelor hotărâri judecătoreşti este de ordin politic. Puterea judecătorească nu are atribuţii de a face politică, ba chiar este împiedicată prin Legea de organizare judecătorească nr. 92/1992, în care depăşirea atribuţiilor este evidentă.

2. Lipsa de temei legal al hotărârii judecătoreşti atacate (art. 304 pct. 9 C. pr. civ.).

Singurul text legal invocat de ambele hotărâri judecătoreşti este Decretul nr. 92/1950, care nu mai este în vigoare.

Instanţele intenţionează să menţină în posesia statului o proprietate, pe care acesta o deţine fără titlu valabil.

Nici una din condiţiile prevăzute de art. 6 din Legea nr. 213/1998, pentru ca titlul statului să fie valabil, n-a fost îndeplinită.

Se precizează că actul de proprietate este procesul-verbal de intabulare în cartea funciară, care, în practica judecătorească, face dovada dreptului. în mod greşit instanţele anterioare nu l-au recunoscut.

Potrivit art. 17 din Legea nr. 115/1938, drepturile reale se transmit prin intabulare în cartea funciară.

Recursul este fondat, pentru următoarele considerente de fapt şi de drept, care vizează dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi 11 C. pr. civ.

Din analiza probelor administrate în cauză se constată că hotărârile judecătoreşti anterioare sunt lipsite de temei legal şi se întemeiază pe o greşeală gravă de fapt, decurgând dintr-o apreciere eronată a probelor administrate.

Reclamantul G.C. a promovat acţiunea în revendicare în temeiul art. 48 şi următoarele C. civ.

Potrivit art. 480 C. civ. “Proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura şi dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate de lege”.

Sistemul de publicitate imobiliară bazat pe cărţile funciare fundamentează prezumţia că dreptul real înscris este exact (art. 32 si art. 33 din Legea nr. 115/1938).

Acordul de voinţă era necesar, dar nu suficient pentru a transfera proprietatea, chiar în raporturile dintre părţi.

Având în vedere principiul publicităţii absolute şi principiul forţei probante a înscrierii, care stăteau la baza sistemului de publicitate imobiliară bazat pe cărţile funciare, se poate aprecia că înscrisul depus de reclamant - copia de pe procesul-verbal nr. 7311/1940 - împreună cu certificatul de moştenitor nr. 637/11.09.1970 şi copia actelor de stare civilă, îndreptăţesc reclamantul să promoveze o acţiune în revendicare pentru care şi-a dovedit calitatea procesuală.

Pârâta S.C. “H.N.” S.A. a comunicat instanţei prin adresa nr. 480/1997 (fila 16) că imobilul revendicat a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, poziţia nr. 3292 din anexa la acest decret.

La data promovării acţiunii în revendicare a imobilului în litigiu, era în vigoare Legea nr. 112/ 1995 care reglementează situaţia juridică a imobilelor cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului.

Legea nr. 112/1995 a prevăzut măsuri reparatorii pentru foştii proprietari sau moştenitorii acestora pentru imobilele cu destinaţia de locuinţe, trecute ca atare în proprietatea statului, cu titlu valabil.

Poziţia constantă a reclamantului a fost de contestare a titlului statului în raport de titlul propriu de proprietate asupra imobilului.

O dată cu apariţia Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, act normativ în vigoare la data pronunţării hotărârii instanţei de apel, s-au stabilit criteriile în raport de care se poate aprecia dacă un bun face parte din domeniul public sau privat al statului sau unităţilor administrativ-teritoriale - "dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat” (art. 6 alin. 1).

Potrivit art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998 “bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie”, iar alin. (3) prevede că “instanţele judecătoreşti sunt competente să stabilească valabilitatea titlului”.

Având în vedere aceste dispoziţii legale incidente în cauză, care vizează atât aspecte de drept procedural (competenţa instanţelor de a se pronunţa asupra valabilităţii titlului), cât şi aspecte de drept material, Curtea constată că titlul invocat de pârâte nu poate fi caracterizat ca fiind titlu valabil, întrucât dispoziţiile Constituţiei din 1948 nu au fost respectate la data preluării bunului.

Garanţiile instituite de Constituţia din 1948 impuneau regula de drept că trecerea imobilelor în proprietatea statului putea avea loc în mod excepţional şi numai pentru cauză de utilitate publică.

De asemenea, la data preluării bunului nu au fost respectate nici tratatele internaţionale la care România era parte, respectiv “Declaraţia Universală a Drepturilor Omului”, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. la 10.12.1948, România fiind parte semnatară.

Prin urmare, titlul invocat de pârâte pentru deţinerea bunului revendicat - Decretul nr. 92/1950 - nu poate fi considerat “titlu valabil” în conformitate cu dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998.

întrucât motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 9 şi 11 C. pr. civ. au fost găsite ca fiind întemeiate, Curtea va casa hotărârile anterioare şi, pe fond, va admite acţiunea promovată de reclamant, aşa cum a fost formulată.

NOTĂ

1. Preliminarii. Decizia nr. 834/2000 a Secţiei a lll-a civile a Curţii de Apel Bucureşti este foarte interesantă şi prezintă importanţă din mai multe puncte de vedere, chiar dacă soluţia în sine ori unele din considerentele pe care se întemeiază sunt ori pot fi, după părerea noastră, discutabile.

Astfel, este de remarcat, în primul rând, că instanţa de recurs tranşează o chestiune delicată şi extrem de controversată atât în doctrină, cât şi în jurisprudenţă, statuând in terminis, în baza art. 6 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, că “titlul invocat de pârâtă (poziţia nr. 3292 din Anexa la Decretul nr. 92/1950 - p.n.) nu poate fi caracterizat ca fiind titlu valabil întrucât dispoziţiile Constituţiei din 1948 nu au fost respectate la data preluării bunului.

Garanţiile instituite de Constituţia din 1948 impuneau regula de drept că trecerea imobilelor în proprietatea statului putea avea loc, în mod excepţional şi numai pentru cauză de utilitate publică” (s.n.) şi că “la data preluării bunului nu au fost respectate nici tratatele internaţionale la care România era parte, respectiv Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. la 10.12.1948, România fiind parte semnatară”. Dacă în ce priveşte constituţionalitatea Decretului nr. 92/1950 privind naţionalizarea unor imobile, cu modificările ulterioare, respectiv concordanţa acestuia cu prevederile Constituţiei din 1948, problema rămâne deschisă, cel puţin cât priveşte unele din dispoziţiile acestui decret, în schimb Declaraţia Universală a Drepturilor Omului nu este şi nici n-a fost vreodată un tratat internaţional, care să conţină norme

juridice obligatorii, ci constituie o simplă declaraţie de principiu, având valoarea unei recomandări sau, cel mult, a unui angajament politic asumat de statele semnatare. De aceea, referirea ?n considerentele deciziei sus-citate la încălcarea Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului nu este, în sine, decisivă pentru a atrage nevalabilitatea Decretului nr. 92/1950 şi, pe cale de consecinţă, nulitatea titlului statului asupra imobilului în litigiu, ci trebuie citit şi receptat ca un simplu argument cu totul colateral şi mai degrabă de factură istorică sau principială (moral-politică).

în al doilea rând, instanţa de recurs, admiţând recursul formulat de reclamantul C.G. împotriva dec. civ. nr. 1799/A/1999 a Tribunalului Bucureşti, Secţia a V-a civilă şi de contencios administrativ, consideră că ambele hotărâri judecătoreşti pronunţate de instanţele de fond (Judecătoria sectorului 1 şi Tribunalul Bucureşti) sunt lipsite de temei legal şi se întemeiază pe o greşeală gravă de fapt, decurgând dintr-o apreciere eronată a probelor administrate. într-adevăr, observă instanţa de recurs, cum reclamantul a formulat o acţiune în revendicare în temeiul art. 480 şi urm. C. civ., în speţă, “dovada dreptului de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti, sector 1, în baza căruia reclamantul a promovat acţiunea în revendicare, este copia de pe procesul-verbal nr. 7311/1940 emis de Comisia pentru înfiinţarea cărţilor funciare în Bucureşti, privind imobilul în litigiu.

Sistemul de publicitate imobiliară bazat pe cărţile funciare fundamentează prezumţia că dreptul real înscris este exact (art. 32 şi art. 33 din Legea nr. 115/1938).

Având în vedere principiul publicităţii absolute şi principiul forţei probante a înscrierii, care stăteau la baza sistemului de publicitate imobiliară bazat pe cărţile funciare, se poate aprecia că înscrisul depus de reclamant - copia de pe procesul-verbal nr. 7311/ 1940 - împreună cu certificatul de moştenitor nr. 637/1970 şi copia actelor de stare civilă, îndreptăţesc reclamantul să promoveze o acţiune în revendicare pentru care şi-a dovedit calitatea procesuală.” (s.n.)

Or, în afara susţinerii faptului că în sistemul Decretului-lege nr. 115/1938 ar exista două principii de carte funciară cu acelaşi conţinut sau aceleaşi efecte juridice - principiul publicităţii absolute şi principiul forţei probante a înscrierii ceea ce este, desigur, discutabil, căci, în realitate, există doar un singur principiu care, mai ales în doctrină, este numit fie principiul publicităţii materiale, fie principiul forţei probante (absolute) a înscrierii (art. 33 din Decretul-lege nr. 115/1938), fără a exista însă deosebiri de fond, alte probleme fundamentale s-au ridicat, după părerea noastră, în faţa instanţei de recurs, într-adevăr, instanţa a fost confruntată cu problema dacă imobilul în litigiu intra oricum sub incidenţa Decretului-lege nr. 115/1938 (art. 17 şi urm.) şi, în caz afirmativ, dacă dovada dreptului de proprietate asupra imobilului în cauză putea fi făcută doar cu extrasul de carte funciară.

Ambele întrebări, esenţiale pentru soluţionarea cauzei de faţă, au primit rezolvări favorabile, ceea ce ne-a determinat să facem în rândurile ce urmează o scurtă analiză a acestei soluţii şi, mai ales, a temeiurilor pe care instanţa le invocă, având în vedere că în speţă este vorba de un imobil situat în Bucureşti, iar nu în regiunile de carte funciară cârmuite îndeobşte de Decretul-lege nr. 115/1938 (Transilvania, Crişana, Maramureş, Banat şi Nordul Moldovei). Totodată, analiza noastră se va învedera, probabil, utilă mai ales cu ocazia punerii în aplicare a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989;care condiţionează restituirea în natură sau prin echivalent a acestor bunuri de existenţa actelor doveditoare a dreptului de proprietate asupra imobilelor reclamate, o parte dintre acestea privind indiscutabil şi imobile înscrise în cartea funciară.

2. Problema aplicabilităţii Decretului-lege nr. 115/1938 în municipiul Bucureşti. Prima faciae, răspunsul ar fi unul negativ, deoarece în Vechiul Regat s-a aplicat sistemul de publicitate imobiliară bazat pe registrele de transcripţiuni şi inscripţiuni imobiliare. Am văzut însă că reclamantul C.G. a depus drept dovadă - în copie - procesul-verbal nr. 7311/1940 emis de Comisia pentru înfiinţarea cărţilor funciare în Bucureşti omologat de instanţa de recurs. într-adevăr, după Marea Unire din 1918 s-a hotărât elaborarea unei legislaţii noi, moderne, a cărţilor funciare pentru întreaga ţară, în scopul extinderii sistemului de publicitate imobiliară bazat pe cartea funciară la nivelul întregii ţări. în acest sens apare în anul 1933 Legea nr. 93 pentru organizarea cadastrului funciar şi introducerea cărţilor funciare în Vechiul Regat şi Basarabia, iar în anul 1938 Decretul-lege nr. 115/ 1938 pentru unificarea dispoziţiunilor privitoare la cărţile funduare care, în ideea realizării cadastrului naţional, a reglementat un sistem unitar şi unic de carte funciară pentru întreaga ţară.

în baza Legii nr. 93/1933 în perioada 1934-1939 s-au efectuat lucrări cadastrale în fostul judeţ Ilfov - în special în Bucureşti şi o parte din comunele învecinate - pentru ca finalmente, în preajma celui de-al doilea război mondial, aceste lucrări să fie sistate din lipsa fondurilor băneşti.

Pe baza lucrărilor cadastrale efectuate în Bucureşti şi câteva comune suburbane ori limitrofe, în anul 1937 au început şi lucrările de întocmire a cărţilor funciare provizorii, însă aceste cărţi funciare n-au fost niciodată transformate în cărţi funciare propriu-zise, în conformitate cu prevederile art. 172 şi urm. ale Decretului-lege nr. 115/1938.

Această situaţie a rămas neschimbată până când, după război, cărţile funciare provizorii din Bucureşti şi comunele limitrofe au fost transformate în cărţi de publicitate funciară,

prin Legea nr. 242/1947 pentru transformarea cărţilor funciare provizorii în cărţi de publicitate funciară, creându-se, astfel, un nou sistem de publicitate imobiliară care se plasează, prin natura şi efectele sale, între sistemul cărţilor funciare şi cel al registrelor de transcripţiuni şi inscripţiuni. Este de remarcat că în acest sistem înscrierile se fac indiferent că este vorba de intabulări sau notări numai în scop de opozabilitate faţă de terţi (art. 4 din Legea nr. 242/1947), iar potrivit art. 38 din Legea nr. 242/1947 “dispoziţiile legii pentru unificarea dispoziţiilor privitoare la cărţile funciare (Decretul-lege nr. 115/ 1938, - p.n.), cu excepţia articolelor: 17, 18, 19, 20, 22-30 inclusiv; 32-39 inclusiv, alineatul II al articolului 40-, art. 41 (...), se vor aplica în mod corespunzător, de câte ori prin legea de faţă nu se dispune altfel” (s.n.).

Rezultă aşadar că, în speţă, statuările instanţei de recurs în sensul aplicabilităţii dispoziţiilor art. 17 privitoare la efectul constitutiv de drepturi reale al intabulării săvârşite în cartea funciară, respectiv a prevederilor art. 32-33 privind forţa probantă a înscrierii în cartea funciară, cuprinse în Decretul-lege nr. 115/1938, sunt vădit eronate şi esenţial nelegale, căci imobilele supuse Legii nr. 242/1947 exclud incidenţa acestor reguli fundamentale ale cărţilor funciare propriu-zise.

Dacă în ce priveşte chestiunea incidenţei principiului efectului translativ sau constitutiv de drepturi reale imobiliare al înscrierii în cartea funciară (art. 17) şi principiul forţei probante absolute a înscrierii în cartea funciară (art. 32 şi 33) reglementate de Decretul-lege nr. 115/1938 nu sunt incidente în materia cărţilor de publicitate funciară, să vedem în ce măsură dovada dreptului de proprietate asupra imobilelor înscrise în aceste din urmă cărţi este admisibilă numai pe baza unor extrase de carte funciară sau procese-verbale eliberate de comisiile de întocmire a cărţilor funciare, cum este cazul reclamantului din speţa de faţă.

3. Problema admisibilităţii dovedirii dreptului de proprietate imobiliară cu extrasele de carte funciară sau alte documente similare

a) Precizări prealabile. După cum am văzut, instanţa de recurs a dedus posibilitatea reclamantului C.G. de a-şi dovedi dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu cu copia de pe procesul-verbal nr. 7311/1940 emis de Comisia pentru înfiinţarea cărţilor funciare în Bucureşti “având în vedere principiul publicităţii absolute şi principiul forţei probante a înscrierii, care stăteau la baza sistemului de publicitate imobiliară bazat pe cărţile funciare”, premisă fundamental greşită şi vădit nelegală dat fiind faptul că, aşa cum am arătat, prevederile art. 32 şi 33 ale Decretului-lege nr. 115/1938 erau inaplicabile în speţă. Totuşi, problema rămâne deschisă chiar în sistemul Legii nr. 242/1947, întrucât cărţile de publicitate funciară au la bază tot lucrările cadastrale şi au fost organizate pe principiile publicităţii integrale, relativităţii şi priorităţii înscrierilor, simpla înscriere a unui drept real în cartea de publicitate funciară având, indiscutabil, cel puţin valoarea unei

prezumţii simple de existenţă a dreptului în favoarea titularului, adică a celui înscris ca titular al dreptului.

Cu toate acestea, înscrierea în cartea de publicitate funciară asigură numai opozabilitatea faţă de terţi a dreptului fără a garanta şi existenţa sau valabilitatea lui, ceea ce înseamnă că atât în raporturile dintre părţi, cât şi faţă de terţi, înscrierea nu şterge de orice vicii titlul dobânditorului, consolidându-i în anumite condiţii dreptul înscris pe numele său. în consecinţă, extrasul de pe cartea de publicitate funciară nu se poate constitui în dovada singulară a dreptului de proprietate al celui înscris ca titular al dreptului, ci poate avea cel mult valoarea unei simple prezumţii de existenţă*a dreptului, care, în caz de contestaţie, trebuie dovedit cu înscrisul constatator al actului sau faptului juridic generator (contractul de vânzare-cumpărare, contractul de donaţie, testamentul etc.).

b) Regimul probator al cărţii funciare. Este de observat, mai întâi, că nici în sistemul Decretului-lege nr. 115/1938 între părţi înscrierea unui drept tabular nu este eo ipso constitutivă sau translativă de drepturi reale, cum se întâmplă în dreptul german în care existenţa şi validitatea înscrierii este independentă de existenţa şi valabilitatea raportului juridic obligaţional (conform aşa-numitului principiu al abstractizării transferului drepturilor reale)'®, ci ea produce un astfel de efect numai în măsura în care actul sau faptul generator este apt să-l producă. Acesta este şi motivul pentru care, dacă cuprinsul cărţii funciare nu corespunde cu situaţia juridică reală, persoana vătămată, prin înscriere, poate cere, potrivit art. 34 din Decretul-lege nr. 115/1938, rectificarea intabulării sau înscrierii provizorii inexacte, ceea ce în dreptul german este, în principiu, inadmisibil.

în al doilea rând, este de observat că în sistemul Decretului-lege nr. 115/1938 sunt incidente prevederile art. 32-33 care nu sunt întâlnite nici măcar în sistemul cărţilor de publicitate funciară (Legea nr. 242/1947) şi care, sub aspectul obiectului discuţiei noastre, prezintă o importanţă cu totul aparte.

Astfel, potrivit art. 32.: “Dacă în cartea funciară s-a înscris un drept real în folosul unei persoane, se prezumă că dreptul există în folosul ei.

Dacă un drept s-a radiat din cartea funciară, se prezumă că acel drept nu există” (s.n.). Acest text instituie două prezumţii legale strâns legate de publicitatea materială a cărţii funciare şi anume:

1) cel înscris în cartea funciară ca titular al unui drept real trebuie considerat ca veritabil titular al aceluia;

2) dacă un drept real înscris în cartea funciară în folosul unei persoane a fost formal radiat trebuie considerat că nu mai există.

Aceste prezumţii se referă aşadar la existenţa sau inexistenţa drepturilor reale având ca obiect imobile înscrise în cartea funciară; ele nu se aplică drepturilor personale, faptelor sau altor raporturi juridice susceptibile de înscriere în cartea funciară.

Prezumţiile stabilite de art. 32 pot fi invocate de orice persoană interesată, adică orice persoană care are vreun interes cu privire la existenţa sau inexistenţa drepturilor

reale respective. Din punct de vedere probator, aceste prezumţii dispensează pe cel care le invocă (de ex. proprietarul tabular care intentează o acţiune în revendicare sau negatorie) “de sarcina de a dovedi că operaţiunea formală a înscrierii (şi deci statutul juridic înscris în c.f.) este exactă. Prin urmare, el nu are să facă nici o alegaţiune (susţinere) ori probă în ceea ce priveşte faptul juridic (spre pildă, contractul de vânzare-cumpărare) prin care a dobândit imobilul, - ori că ingerinţele exercitate de pârât asupra imobilului sunt ilegitime. Invers, acela care înţelege să înlăture prezumţia şi consecinţele ce decurg din ea, este ţinut să dezvăluie complet starea de fapt, adică tot ceea ce e necesar pentru a putea ajunge la concluzia contrară aceleia ce rezultă din prezumţie”), respectiv la faptul că cel înscris în cartea funciară nu este titularul dreptului respectiv.

Rezultă aşadar că, din punct de vedere al forţei probante, prezumţiile instituite prin art. 32 din Decretul-lege nr. 115/1938 au valoare relativă (iuris tantum), putând fi combătute prin proba contrarie, făcută de orice persoană interesată să le răstoarne şi să restabilească situaţia juridică reală a cuprinsului cărţii funciare.

Mai mult decât atât, art. 33 din Decretul-lege dispune (în continuarea prevederilor art. 32): “Cuprinsul cărţii funciare, cu excepţia îngrădirilor şi excepţiilor legale, se consideră exact în folosul aceluia care a dobândit prin act juridic cu titlu oneros vreun drept real, dacă în momentul dobândirii dreptului n-a fost notată în cartea funciară vreo acţiune prin care se contestă cuprinsul ei sau dacă n-a cunoscut pe altă cale această inexactitate” (s.n.).

Textul mai sus citat consacră, în scopul asigurării stabilităţii circuitului civil imobiliar, regula de drept potrivit căreia cuprinsul cărţii funciare, în afara îngrădirilor şi excepţiilor legale, se consideră exact în folosul acelora care şi-au înscris cu bună-credinţă un drept real în cartea funciară. Această regulă este cunoscută sub denumirea de “principiul publicităţii materiale a cărţilor funciare" sau “principiul forţei probante absolute a înscrierii în cartea funciară” fiind unul din pilonii pe care s-a organizat sistemul real de publicitate imobiliară bazat pe cărţile funciare.

Publicitatea materială a cărţilor funciare comportă atât un efect juridic negativ, cât şi un efect juridic pozitiv.

- Efectul negativ însemnează că, în principiu, nici un drept real având ca obiect un imobil înscris în cartea funciară nu poate exista şi nu poate fi opus nimănui dacă sau, după caz, cât timp acesta nu a fost înscris în cartea funciară (art. 32);

- Efectul pozitiv însemnează că, în principiu, adică afară de îngrădirile şi excepţiile legale, cuprinsul cărţii funciare se consideră exact în folosul celui care a dobândit imobilul (art. 33).

Din ambele efecte ale publicităţii materiaJe izvorăşte puterea doveditoare absolută a înscrierii de carte fundară. Într-adevăr, o dată înscrierea efectuată, cel care a dobândit cu bună-credinţă un drept real, întemeindu-se pe cuprinsul cărţii funciare, este pus la adăpost de orice cauze de evicţiune derivând din titlurile de dobândire anterioare achiziţiunii dreptului său, dacă cel interesat, adică autorul tabular mediat sau orice altă persoană vătămată prin înscriere, nu a intentat acţiunea în rectificare în termenul prevăzut de lege, termen înăuntrul căruia publicitatea cărţii funciare este suspendată fată de terţi (art. 36-37).

Rezultă din cele ce precedă că, spre deosebire de sistemul publicităţii pur formale (registrele de transcripţiuni şi inscripţiuni) care asigură numai opozabilitatea faţă de terţi a dreptului real imobiliar dobândit, însă nu garantează, sub rezerva prescripţiei achizitive, şi

existenţa sau valabilitatea acestuia, în sistemul publicităţii materiale al cărţilor funciare, drepturile reale se dobândesc şi devin opozabile erga omnes prin înscriere. Dar în acest sistem nu este vorba numai de opozabilitatea actului erga omnes, ci şi de faptul “dacă potrivit cuprinsului cărţii funciare terţii pot ori nu să dobândească drepturi reale”, întrucât prin cartea funciară sunt garantate atât existenţa, cât şi valabilitatea drepturilor tabulare înscrise în folosul terţilor dobânditori de bună-credinţă (art. 33-38). Sistemul cărţii funciare, observa prof. S. Brădeanu, are prin urmare o latură străină sistemului transcripţiunilor şi inscripţiunilor, şi anume: “opozabilitatea înscrierii în favoarea lui Tertius şi împotriva lui Primus. Dacă Tertius a dobândit cu bună-credinţă prin act juridic cu titlu oneros vreun drept tabular de la Secundus, care l-a dobândit de la Primus, Tertius va opune acest drept lui Primus, chiar dacă dreptul lui Secundus este atacabil, căci Tertius este pus la adăpost de cauzele de evicţiune anterioare titlului său de dobândire. Nu se aplică deci regula: nemo plus iuris ad alium transferre potest quam ipse habe. Aşadar, în materie de carte funciară înscrierea valorează titlu de proprietate (en fait d’imeubles, l’inscription vaut titre), însă numai pentru terţii dobânditori de bună-credinţă, nu şi pentru dobânditorul nemijlocit, deoarece între părţi (antecesorul tabular - Primus şi succesorul tabular - Secundus) înscrierea nu poate modifica eo ipso conţinutul raportului juridic obligaţional, ci ea trebuie să reflecte acest conţinut, astfel încât, în caz de litigiu, nici una din părţi nu se poate prevala de efectul sau de conţinutul înscrierii operate în cartea funciară (art. 36 alin. 1).

Aceasta însemnează că, finalmente, sub aspect probatorin materie de carte funciară trebuie să se distingă între raporturile dintre părţi, pe de o parte, şi dintre acestea şi terţe persoane, pe de altă parte. Astfel:

- între părţi, înscrierea nu validează titlul dobânditorului nemijlocit, dacă acesta este nul ori este lipsit de efecte pentru cauze posterioare înscrierii (în caz de rezoluţiune, reducţiune, caducitate, împlinire a termenului extinctiv ori neîndeplinire a condiţiei rezolutorii etc.); prin urmare, menţiunile din cartea funciară şi extrasele eliberate cu aceste menţiuni nu reprezintă o dovadă intrinsecă a dreptului de proprietate al titularului de carte funciară (succesorul tabular) opozabilă antecesorului tabular (fostul proprietar), nefiind aplicabile prevederile art. 32 din Decretul-lege şi cu atât mai mult nici cele ale art. 33.

- Faţă de terţi, înscrierea dreptului în folosul unei persoane prezumă iuris tantum (art. 32) sau, după caz, iuris et de iure (art. 33) existenţa acestuia astfel încât menţiunile din cartea funciară şi extrasele de carte funciară fac, în aceleaşi condiţii, dovada existentei dreptului de proprietate sau a altui drept tabular (drept real înscris în cartea funciară) faţă de orice altă persoană (cu excepţia, desigur, a antecesorului tabular de la care titularul de carte funciară a dobândit nemijlocit dreptul). Rezultă că, practic, într-o acţiune în revendicare sau o acţiune posesorie îndreptată împotriva celor care au uzurpat sau tulburat un drept înscris în cartea funciară, de pildă, proprietarul tabular poate face dovada acestui drept exclusiv cu extrasul de carte funciară, fără a fi necesar să dovedească şi titlul ce a servit drept temei pentru intabularea dreptului în folosul său.

Tot astfel, într-o acţiune negatorie prin care titularul de carte funciară solicită să se constate că pârâtul nu are nici un dezmembrământ asupra imobilului înscris în cartea funciară, reclamantul poate ataşa la cererea de chemare în judecată numai extrasul de carte funciară din care rezultă că este proprietar şi că dreptul său n-a fost grevat cu vreo sarcină reală în folosul părţii pârâte.

în concluzie, faţă de terţi, menţiunile din cartea funciară şi extrasele eliberate pe baza acestora fac deplină dovadă a drepturilor tabulare în folosul persoanelor înscrise în cartea funciară, acestea neputând fi obligate să facă dovada acestor drepturi şi cu titlurile care au justificat înscrierea lor, căci regulile de carte funciară dispensează pe cei înscrişi în cartea funciară de sarcina dovedirii lor, scutire care poate opera fie provizoriu (art. 32), fie în mod definitiv (art. 33 din Decretul-lege nr. 115/1938). Desigur, titlurile de proprietate rămân utile în caz de pierdere sau distrugere a cărţii funciare ori în cazul în care operaţiunile de efectuare a înscrierilor ar fi fost săvârşite defectuos ori chiar ar fi fost din greşeală omise.

în sfârşii este de remarcat că, întrucât dispoziţiile art. 32-38 ale Decretului-lege nr. 115/1938 sunt asemănătoare, iar în multe privinţe cvasiidentice cu cele ale art. 33-38 ale Legii nr. 7/1996, consideraţiile de mai sus privind regimul probator al cuprinsului cărţii funciare sunt mutatis mutandis aplicabile şi în cazul noilor cărţi funciare.

c) Concluzii. Revenind la decizia civilă nr. 834/2000 a Secţiei a lll-a a Curţii de Apel Bucureşti, instanţa de recurs a admis, aşa cum am arătat, ca mijloc de probă a dreptului de proprietate al reclamantului C.G. asupra imobilului revendicat, copia procesului-verbal nr. 7311/1940 emis de Comisia pentru înfiinţarea cărţilor funciare în Bucureşti fără să observe că, în realitate, dispoziţiile art. 17, 32 şi 33 ale Decretului-lege nr. 115/1938 nu erau aplicabile. însă, dincolo de acest aspect, având în vedere că imobilul în litigiu fusese preluat de la autorul reclamantului în baza Decretului nr. 92/1950 (poziţia nr. 3292 din anexa de la acest decret) şi câtă vreme pârâtul n-a invocat în apărare un alt titlu juridic ca temei pentru dobândirea lui, credem că în speţă, reclamantula reuşit să facă dovada dreptului său, acţiunea în revendicare fiind pe deplin admisibilă. într-adevăr, calitatea de proprietar a reclamantului rezultă din ansamblul probator administrat în cauză şi anume: menţiunea din Decretul nr. 92/1950, copia procesului-verbal nr. 7311/ 1940 de întocmire a cărţii funciare provizorii, certificatul de moştenitor nr. 637/11.09.1970 şi copiile de pe actele de stare civilă. Aşadar, chiar dacă decizia instanţei de recurs este defectuos motivată, ea poate fi socotită cel puţin sub acest aspect drept corectă, cu atât mai mult cu cât titlul juridic al pârâtului - Decretul nr. 92/1950 - a fost înlăturat ca fiind nevalabil, întrucât ar fi fost emis cu încălcarea prevederilor Constituţiei din 1948 (ceea ce, trebuie să recunoaştem, este discutabil, mai ales că, se pare, imobilul fusese naţionalizat în temeiul art. I pct. 2 din Decret, ca făcând parte din categoria “imobilelor clădite care sunt detinute de exploatatorii de locuinţe”).

← DESPĂGUBIRI. OBLIGAŢII BĂNEŞTI. PRINCIPIUL NOMINALISMULUI...		COPROPRIETATE FORŢATĂ. INADMISIBILITATEA UNEI CERERI DE... →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre DECRETUL NR. 92/1950. NECONSTITUŢIONALITATE. ACŢIUNE ÎN REVENDICARE. CARTE FUNCIARĂ. IMOBIL SITUAT ÎN MUNICIPIUL BUCUREŞTI. PROCES-VERBAL DE INTABULARE ÎN CARTEA FUNCIARĂ. DOVADA DREPTULUI DE PROPRIETATE. ADMISIBILITATE