COMPETENŢĂ GENERALĂ. CONTESTAŢIE ÎMPOTRIVA DECIZIEI DIRECŢIEI GENERALE A FINANŢELOR PUBLICE ILFOV. O.U.G. NR. 13/2001
| Comentarii |
|
Potrivit art. 12 din O.U.G. nr. 13/2001, deciziile emise în soluţionarea căilor administrative de atac pot fi atacate în justiţie la instanţa judecătorească competentă, potrivit legii, dar aceste dispoziţii legale nu desemnează clar care este această instanţă din punct de vedere al competenţei materiale, stabilind numai un criteriu pentru determinarea competenţei teritoriale. In speţă devin incidente dispoziţiile actelor normative care reglementează competenţa materială de soluţionare a căilor de atac în justiţie împotriva actelor administrativ-jurisdicţionale.
(Judecătoria sectorului 5 Bucureşti, sentinţa civilă nr. 3665 din 9 mai 2001)
INSTANŢA
Deliberând asupra excepţiei invocate, reţine următoarele:
Prin adresa nr. 22454/11.04.2001 a D.G.F.P. Ilfov s-a transmis prezentei instanţe spre soluţionare contestaţia formulată de contestatoarea D.M.S. împotriva deciziei nr. 3 din 15.03.2001 emise de intimata Direcţia Generală a Finanţelor Publice Ilfov, cauza fiind înregistrată pe rolul acestei instanţe la
18.04.2001.
Decizia atacată a fost emisă în soluţionarea contestaţiei formulate de contestatoare, în condiţiile
O.U.G. nr. 13/2001, împotriva actului de impunere întocmit de organul fiscal V. prin care s-a stabilit obligaţia de plată a sumei de 2.496.126 de lei, reprezentând majorări de întârziere aferente diferenţei de impozit pe venit neachitate pe anul 1998.
Instanţa reţine că natura juridică a deciziei emise de către intimată este aceea de act administrativ-jurisdicţional, întrucât este emisă în soluţionarea unei căi administrative de atac (art. 1 alin. 1 din O.U.G. nr. 13/2001) îndreptate împotriva unui act administrativ de autoritate, după o procedură reglementată de O.U.G. nr. 13/2001, îndeplinind inclusiv criteriile formale de redactare, fiind obligatoriu a fi motivată în fapt şi în drept.
Potrivit art. 12 din O.U.G. nr. 13/2001, aceste decizii emise în soluţionarea căilor administrative de atac pot fi atacate în justiţie la instanţa judecătorească competentă, potrivit legii, dar aceste dispoziţii legale nu desemnează clar care este această instanţă din punct de vedere al competenţei materiale, stabilind numai un criteriu pentru determinarea competenţei teritoriale.
Prin urmare, în speţă devin incidente dispoziţiile actelor normative care reglementează competenţa materială de soluţionare a căilor de atac în justiţie împotriva actelor administrativ-jurisdicţionale. Acest text legal este art. 4 din Legea nr. 29/1990, privind contenciosul administrativ, astfel cum această dispoziţie a fost interpretată şi aplicată după intrarea în vigoare a Constituţiei din 1991 şi a Legii nr. 59/1993, în sensul că în această materie este competentă secţia de contencios administrativ a curţii de apel.
în consecinţă, făcând aplicarea art. 158 şi 159 pct. 2 C. pr. civ., instanţa va admite excepţia de necompetenţă materială invocată din oficiu şi va declina competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti - Secţia de contencios administrativ.
NOTĂ
Felul în care instanţa a interpretat dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 29/1990 este susceptibil de critici. Potrivit art. 4 din Legea nr. 29/1990, actele administrative jurisdicţionale - cu excepţia celor prevăzute la art. 3 şi celor din domeniul contravenţiilor - pot fi atacate cu recurs, după epuizarea căilor administrativ-jurisdicţionale, în termen de 15 zile de la comunicare, la Secţia de contencios administrativ a Curţii Supreme de Justiţie. Instanţa a apreciat că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 59/1993, materia reglementată de art. 4 din Legea nr. 29/1990 este de competenţa secţiei de contencios administrativ a curţii de apel. Această interpretare respectă opinia pe care Curtea Supremă de Justiţie a exprimat-o în mod constant în această problemă, potrivit căreia art. 4 din Legea nr. 29/1990 a fost modificat implicit prin art. VI din Legea nr. 59/1993, deoarece, în temeiul art. 3 pct. 1 C. pr. civ., astfel cum a fost reglementat prin această lege, curţile de apel judecă în primă instanţă procesele şi cererile în materie de contencios administrativ privind actele administrative de competenţa autorităţilor administraţiei publice centrale.
Această interpretare nu ţine seama de regulile de interpretare a corelaţiei dintre legile generale şi cele speciale, potrivit cărora o lege specială nu poate fi modificată de o lege generală ulterioară. Astfel, art. 3 pct. 1 C. pr. civ., în forma modificată prin Legea nr. 59/ 1993, se referă la acţiunea directă, în timp ce art. 4 din Legea nr. 29/1990 reglementează un recurs special, împotriva actelor administrativ-jurisdicţionale, după epuizarea căilor administrativ-jurisdicţionale. Interpretarea adoptată de instanţa supremă, care pare a sta la baza soluţiei din speţa prezentată, apare drept forţată şi prin prisma faptului că Legea nr. 59/1993 a modificat expres şi unele dispoziţii din Legea nr. 29/1990, între care nu figura art. 4.
Cea mai gravă greşeală de judecată pe care a săvârşit-o instanţa este legată de nesocotirea modificărilor aduse Codului de procedură civilă prin O.U.G. nr. 138/2000 şi
O.U.G. nr. 59/2001. Soluţia instanţei în privinţa declinării competenţei în favoarea curţii de apel este întemeiată pe prevederile Legii nr. 59/1993 care a modificat art. 3 pct. 1 din codul de procedură civilă şi a dat în competenţa de primă instanţă a curţilor de apel, procesele şi cererile în materie de contencios administrativ privind actele de competenţa autorităţilor administraţiei publice centrale, ale prefecturilor, ale serviciilor publice descentralizate la nivel judeţean, ale ministerelor şi celorlalte organe centrale, ale autorităţilor publice judeţene şi ale municipiului Bucureşti.
Aceste dispoziţii au fost însă modificate prin O.U.G. nr. 59/2001, în vigoare la data pronunţării hotărârii. Faţă de prevederile art. 725 alin. 1 C. pr. civ., potrivit căruia dispoziţiile legii noi de procedură se aplică, din momentul intrării ei în vigoare, şi proceselor în curs de judecată începute sub legea veche, instanţa, în măsura în care împărtăşea interpretarea pe care instanţa supremă a dat-o art. 4 din Legea nr. 29/1990 ar fi trebuit să decline competenţa în favoarea Tribunalului Bucureşti. Procedând însă la declinarea competenţei către Curtea de Apel Bucureşti, instanţa a pronunţat o hotărâre criticabilă chiar şi prin prisma interpretării pe care Curtea Supremă de Justiţie a adoptat-o în privinţa art. 4 din Legea nr. 29/1990, pe care, precizăm încă o dată, nu o împărtăşim.
| ← COPROPRIETATE FORŢATĂ. INADMISIBILITATEA UNEI CERERI DE... | COMPETENŢĂ GENERALĂ. ACŢIUNE ÎN REVENDICARE INTRODUSĂ... → |
|---|
