Divorţ. Excepţia lipsei calităţii de reprezentant a avocatului ales. Interpretarea sintagmei „în faţa instanţelor de fond” din dispoziţiile art. 614 Cod procedură civilă.
| Comentarii |
|
Curtea de Apel SUCEAVA Decizie nr. 132 din data de 13.05.2015
Prin cererea adresată Judecătoriei Rădăuți la data de 6.12.2012, reclamanta SA a solicitat instanței desfacerea căsătoriei încheiată la data de 26 iulie 2007 și înscrisa în registrul de stare civilă cu nr. 28, din culpa exclusiva a pârâtului, conform art. 379 alin. 1 teza 1 C.Civ., motivat de faptul că pentru părți nu mai poate exista perspectiva de reluare a conviețuirii, relațiile de căsătorie fiind grav și iremediabil vătămate
A solicitat reclamanta să revină la numele purtat anterior căsătoriei, anume acela de "C", conform dispozițiilor art. 383 alin. 3 C.Civ., să exercite autoritatea părintească pentru minorul SDG, potrivit art. 398 C od Civil, să se stabilească domiciliului minorului SDG, născut la data de 9 aprilie 2009 la domiciliul său, conform art. 400 Cod civil, iar în subsidiar stabilirea unui program de vizitare pentru minor la domiciliul său, 2 weekend-uri pe lună, de sâmbăta ora 10:00, până duminica ora 18:00, iar în timpul vacanțelor: cate o săptămâna în vacanta de iarna, o săptămâna în vacanta de Paști și doua săptămâni în timpul vacantei de vara, stabilirea unei pensii de întreținere în cuantumul prevăzut de lege pentru copilul rezultat din căsătorie, conform art. 402 cod civil și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că s-a căsătorit cu pârâtul la data de 26 iulie 2007, conform certificatului de căsătorie nr. 28 emis la data de 26.07.2007 de către Primăria Cajvana, căsătorie din care a rezultat un copil minor - SDG. Raporturile matrimoniale dintre părți au încetat să mai existe de la jumătatea lunii iulie 2012, când, pe fondul conflictelor existente în familie, s-au separat în fapt. Relațiile au început să se degradeze la 3 luni de la începutul căsătoriei, când pârâtul, pe fondul consumului de alcool, devenea violent fizic și verbal, lipsea de acasă sau o alunga din casă, fiind nevoită să se refugieze de multe ori la părinții săi, în România. A mai susținut că până la momentul despărțirii în fapt, bătăile primite au avut un caracter continuu, iar datorită faptului ca în urma actelor de violență nu putea sa-și ia și copilul cu ea la părinții săi se întorcea de fiecare dată înapoi la domiciliul conjugal, mai ales că se afla și sub imperiul unor amenințări, adresate asupra sa și asupra familiei sale.
A mai arătat reclamanta că de la data despărțirii lor în fapt minorul SDG se află la domiciliul tatălui, care nu-i permite să-l ia decât atunci când dorește el, nu frecventează regulat grădinița, astfel că nu consideră că poate fi îngrijit foarte bine de bunicii paterni, aceștia fiind destul de bolnavi.
În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 379 alin. l teza 1, 383 alin. 3, art.398, art. 400, art. 402C.Civil, art.2 alin. 2 din Legea nr. 272/2004.
Pârâtul a formulat întâmpinare și cerere reconvențională prin care a solicitat, la rândul său, desfacerea căsătoriei din culpa exclusivă a reclamantei, autoritatea părintească să fie exercitată de el, iar domiciliul minorului să fie stabilit la domiciliul său. A mai solicitat să se încuviințeze ca reclamanta să aibă legături personale cu minorul, aceasta urmând a fi obligată la plata unei pensii de întreținere, să revină la numele avut anterior căsătoriei și să fie obligată la despăgubiri în cuantum de 10.000 lei pentru prejudiciul suferit prind desfacerea căsătoriei, cu cheltuieli de judecată.
În motivare, pârâtul a arătat că relațiile dintre părți s-au deteriorat când reclamanta a părăsit locuința comună, aceasta întorcându-se în România datorită unor activități ilegale pe care le-a desfășurat pe teritoriul statului italian. Pârâtul a mai arătat că s-a întors și el împreună cu minorul în România, întrucat era privit cu suspiciune datorită activităților ilegale ale reclamantei, însă reclamanta s-a preocupat doar de propria persoană, minorul rămânând în grija lui, iar când reclamanta s-a întors în România nu a mai locuit la domiciliul comun; a locuit la părinții săi și ulterior în Germania. Pârâtul a mai arătat că el se îngrijește în mod exclusiv de minor, îl duce la grădiniță fiind ajutat de părinții săi, iar reclamanta nu a venit niciodată să-l vadă pe minor la domiciliul comun. El este cel care duce copilul la reclamantă, lăsându-l la aceasta în week-end-uri sau în vacanțe. Minorul și-a manifestat dorința de a locui cu tatăl său, iar susținerile reclamantei în sensul că pârâtul ar fi o persoană violentă și consumatoare de alcool nu sunt reale.
Prin sentința civilă nr. 589/19.02.2014, Judecătoria Rădăuți a admis în parte acțiunea; a admis cererea reconvențională; a desfăcut căsătoria încheiată între părți la data de 26.07.2007 la Primăria Cajvana din culpa comună a soților; a dispus ca reclamanta să revină la numele purtat anterior căsătoriei, acela de " C";; a stabilit la pârâtul-reclamant locuința minorului SDG, născut la 9.04.2009; a stabilit ca autoritatea părintească cu privire la minor să fie exercitată în comun de ambii părinți; a obligat reclamanta-pârâtă să plătească în favoarea minorului o pensie de întreținere de 200 lei lunar, începând cu data introducerii acțiunii, 6.12.2012, și până la majorat; a încuviințat ca reclamanta-pârâtă să aibă legături personale cu minorul în prima și a treia duminică a fiecărei luni, de sâmbătă, orele 10,00, până duminică, orele 18,00, în prima săptămână a vacanțelor de Crăciun și de Paști și în ultimele două săptămâni din luna iulie, la domiciliul reclamantei-pârâte; a compensat cheltuielile de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că părțile s-au căsătorit la data de 26.07.2007 la Oficiul Stării Civile de pe lângă Primăria Cajvana, iar din căsătorie a rezultat minorul SDG, născut la 9.04.2009.
Având în vedere declarațiile martorilor audiați în cauză, precum și faptul că nici unul dintre soți nu a stăruit pentru continuarea căsătoriei, instanța a apreciat că viața de familie este grav vătămată.
Din declarațiile martorilor propuși de reclamantă reiese că părțile s-au despărțit în fapt de peste un an, însă anterior au existat mereu neînțelegeri atât cat au fost în țară, cat și în Italia. Martorul BG a relatat că a văzut-o lovită pe reclamantă, iar martorul CV a arătat că pârâtul făcea scandal și chiar a scos-o pe reclamantă afară din casă împreună cu mama acesteia; că reclamanta a venit acasă lovită, fiind nevoită să vină din Italia fără copil.
Martorii propuși de pârât, SI și SM, au arătat că nu au văzut ca părțile să se certe, însă reclamanta mai pleca la mama sa, în prezent părțile fiind despărțite în fapt.
Așa fiind, prima instanță a apreciat că relația nu mai poate continua din cupla ambilor soți.
În privința stabilirii locuinței minorului, prima instanță a avut în vedere interesul acestuia, opinia autorității tutelare, precum și concluziile raportului de evaluare psihologică a minorului, faptul că acesta a locuit împreună cu pârâtul după despărțirea în fapt a părților și revenirea lor în țară, acesta oferindu-i condiții bune de creștere și educare, minorul fiind dus zilnic la grădiniță, bine îngrijit, legat afectiv de pârât, nefiind identificate elemente care să recomande separarea minorului din mediul actual de viață, după cum se precizează în raportul de evaluare psihologică a minorului.
În raport de dispozițiile art. 397, 398, 399 Cod civil, având în vedere că nu au fost invocate motive temeinice din care să rezulte că autoritatea părintească ar reveni doar unuia dintre părinți, prima instanță a apreciat că este în interesul superior al minorilor ca autoritatea părintească să fie exercitată în comun de ambii părinți.
Cu privire la întreținerea minorului, prima instanță a reținut că, în conformitate cu art. 402 Cod civil, prin hotărârea de divorț se stabilește contribuția fiecărui părinte la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională a copiilor.
Potrivit art. 499, (1) Tatăl și mama sunt obligați, în solidar, să dea întreținere copilului lor minor, asigurându-i cele necesare traiului, precum și educația, învățătura și pregătirea sa.
În aplicarea dispozițiilor art. 401, 499 alin. (1) și art. 529 alin. (1) Cod civil, judecătoria a obligat reclamanta să plătească în favoarea minorului o pensie de întreținere, la stabilirea cuantumului acesteia avându-se în vedere nevoile minorului și mijloacele celui obligat la întreținere, care se prezumă a fi cel puțin egale cu venitul minim pe economie.
În baza disp. art. 401 Cod civil, reclamanta are dreptul de a avea legături personale cu minorul.
Având în vedere vârsta minorului, precum și faptul că reclamanta, la domiciliul său, îi poate crea minorului un cadru adecvat, prima instanță a apreciat că aceste relații se pot desfășura la domiciliul reclamantei, programul de vizitate a minorului urmând a avea loc în prima și a treia duminică a fiecărei luni, de sâmbătă orele 10,00 până duminică orele 18,00, în prima săptămână a vacanței de Crăciun și de Paști și ultimele două săptămâni din luna iulie, la domiciliul reclamantei-pârâte.
Cu privire la capătul de cerere formulat de pârât privind acordarea de despăgubiri, prima instanță a reținut că, în conformitate cu art. 388 Cod civil, acordarea acestora este condiționată de nevinovăția soțului care o pretinde. Cum instanța a apreciat că este dată culpa comună a soților în desfacerea căsătoriei, acest capăt de cerere a fost respins.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul SGC, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În motivare a arătat că, în urma probatoriului administrat în cauză, în mod netemeinic instanța de fond a dispus desfacerea căsătoriei din culpa ambilor părți, cu toate că a arătat ca reclamanta a avut mereu un comportament și o atitudine egoistă și de indiferență, a părăsit minorul și domiciliul conjugal în Italia și nici la acest moment nu se interesează de soarta minorului.
Simpla afirmație a reclamantei-pârâte ca dorește să se implice în viata minorului este insuficientă, din moment ce dă dovadă de un comportament mai puțin afectuos, aproape de indiferență față de minor, din momentul în care acesta i-a spus mamei sale că nu vrea să mai meargă în casa bunicilor materni, unde a fost bătut de către bunica materna și de către fratele reclamantei; aceasta, practic, nu vine sa-l vadă, nu îl caută, nu îl sună, nu a contribuit cu nimic de aproape doi ani, cu nici o suma de bani, la creșterea și întreținerea copilului. Instanța trebuie să prevadă și să intuiască, ținând cont de interesul superior al copilului, faptul că reclamanta nu va face altceva decât sa se răzbune pe pârât în momentul în care acesta va avea nevoie de consimțământul ei la luarea deciziilor privitoare la minor.
Trebuie reținuta atitudinea reclamantei-pârâte față de pârâtul-reclamant, așa cum reiese din întâmpinarea la cererea reconvențională, în care își modifică capătul de cerere privind dreptul de vizitare, anume doar sâmbăta și duminica de la ora 10.00 la ora 18.00, nu își mai da acordul ca minorul sa petreacă o perioada din vacante la parat-reclamant, motivând sec vârsta frageda a minorului, deși din iunie 2012 acesta locuiește numai cu pârâtul-reclamant. Printr-un astfel de comportament reclamanta-pârâtă nu dă dovadă decât de o atitudine șicanatoare, răzbunătoare și manifestată, de altfel, când pârâtul a solicitat acordul ei pentru deschiderea unui banal depozit la bancă pe numele minorului, acord care nu i-a fost dat.
Așa cum a arătat și în cererea reconvențională, susținută și de probele administrate, el a încercat mereu să remedieze crizele de dificultate conjugală prin care trecea căsnicia lor și a făcut tot posibilul pentru ca aceasta să funcționeze, însă mereu s-a lovit de refuzul și indiferenta reclamantei-pârâte. Datorita activităților ilicite a reclamantei-parate și a problemelor cu legea penala din statul italian (reclamanta-parata a fost condamnata de instanțele judecătorești ale statului italian la o pedeapsa de 1 an și 3 luni închisoare și o amenda de 400 de euro), începuse să fie privit cu suspiciune și se instalase o oarecare răceala atât la locul de munca, cat și în relațiile cu ceilalți, astfel că a fost nevoit să renunțe la locul de munca și să încerce să clarifice situația juridica a reclamantei-pârâte.
Deși cunoaște existenta acestei condamnări, reclamanta-parata nici până la acest moment nu a făcut absolut nimic pentru a-și clarifica situația, ceea ce nu poate decât sa confirme cele susținute și dovedite prin înscrisuri. Aceasta condamnare nu este definitivă, astfel că nu se poate ști în ce măsură, în eventualitatea privării de libertate, va putea să își exercite autoritatea părintească.
Aceste aspecte dovedesc că reclamanta-pârâtă nu prezintă garanțiile morale necesare creșterii și educării minorului SD.
Mai mult decat atât, în mod greșit instanța de fond a reținut declarația martorului CV, fratele reclamantei-pârâte, părtinitoare și dușmănoasă, având în vedere că acesta a fost sancționat contravențional pentru ca l-a lovit pe pârâtul-reclamant în data de 21.12.2013, în prezenta mai multor martori, într-un local din localitatea Cajvana. La Politia Cajvana se află în lucru dosarul penal nr. 69/P/2014, având ca obiect distrugere, pe numele lui CV, fratele reclamantei, care în noaptea de 23/ 24.12.2013 a spart geamurile locuinței sale, unde se afla la acel moment împreună cu minorul SDG, în semn de răzbunare că a fost sancționat de organele de politie pentru agresiunea din data de 21.12.2013, deși el a preferat sa nu mai depună plângere pentru loviri și alte violente pentru a aplana un eventual conflict, însă fără nici un rezultat, atitudinea violentă a acestuia fiind probată de existenta acestui dosar.
Tot în mod greșit instanța investita cu judecarea fondului cauzei a reținut din declarația martorilor propuși de el că reclamanta a plecat de acasă, însă declarația acestora în fața instanței a fost ca reclamanta, în perioada în care părțile au locuit în România, într-adevăr pleca la părinții săi, dar se întorcea vinerea, când venea acasă și pârâtul de la munca, și nicidecum nu pleca din cauza unor neînțelegeri dintre părți. Aceeași martori au arătat ca reclamanta-parata nu se ocupa de gospodărie și de treburile casnice nici în perioada în care părțile au locuit în România și nici în perioada în care au locuit în Italia.
Reclamanta-pârâtă susține în acțiune, fără a face dovada celor afirmate, ca a suferit agresiuni fizice și verbale din partea lui și că din acest motiv a fost nevoita sa plece. Exceptând declarațiile celor doi martori, BG și CV, cu privire la care exista suficiente motive de a fi considerate nesincere și părtinitoare, reclamanta nu face dovada celor susținute. Afirmațiile mincinoase ale acesteia pot fi constatate și din cuprinsul primei anchete sociale efectuate în cauza-fila 16 - și mai apoi din întâmpinarea și răspunsul la cererea reconvențională-fila 31 dosar. Astfel, cu ocazia efectuării primei anchete sociale, aceasta afirma în fața funcționarului de la primăria Cajvana că a trebuit să fugă de la pârâtul-reclamant și să împrumute bani pentru a se întoarce în România, însă ulterior a revenit și a afirmat ca pârâtul a fost cel care i-a plătit drumul și a condus-o la mijlocul de transport. Iar afirmațiile mincinoase nu se opresc aici, aceasta încercând să inducă instanței faptul ca pârâtul ar avea probleme cu legea penala, iar pentru a arata ca toate aceste afirmații sunt nereale, pârâtul a depus la dosarul cauzei cazierul judiciar din statul italian din care rezultă că nu este cunoscut că ar fi comis vreo infracțiune sau măcar o contravenție.
Pârâtul este cel care se ocupă îndeaproape de minor și de tot ceea ce are nevoie, fiind ajutat și de către părinții săi, respectiv bunicii paterni, care locuiesc foarte aproape. SM - mama lui - a fost audiata ca martor și a declarat nemijlocit în fața instanței ca l-a ajutat, îl ajută și îl va ajuta mereu daca va avea nevoie în creșterea și educarea minorului, ca se ocupa în general singur de minor și îl ajuta doar atunci când are nevoie, ca dispune de condițiile materiale și morale necesare pentru a-i asigura bunăstare, a oferi confort, stabilitate și liniște sufleteasca minorului, atât de necesare pentru buna creștere și dezvoltare a minorului, așa cum a fost reținut și în raportul de evaluare psiho-sociala a minorului, cat și în ancheta sociala efectuata în cauza.
Consideră ca este admisibil și ultimul motiv de apel, întrucât cel prejudiciat ca urmare a desfacerii căsătoriei, prin pierderea statutului de persoana căsătorita, dar și a condițiilor de trai pentru care a muncit și cu care era obișnuit este el și, implicit, minorul. După o căsătorie de lungă durată imaginea sa a fost grav afectata, iar impactul în comunitatea în care trăiește și din care face parte nu a rămas neatins.
Legal citată, intimata reclamantă a formulat întâmpinare (filele 17-20 dosar apel), prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.
Prin decizia civilă nr. 984 din 28 octombrie 2014, Tribunalul Suceava a respins apelul pârâtului ca nefondat și l-a obligat pe acesta să-i plătească intimatei suma de 700 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că martora CA ( fila 35 dosar fond), audiată în apel la propunerea intimatei, a subliniat caracterul violent al apelantului, în special pe fondul consumului de alcool, arătând că acesta îi interzice mamei să țină o legătură directă cu minorul, aceasta fiind nevoită să apeleze la convorbiri telefonice.
În schimb, martorul SG ( f.39 dosar fond), audiat la propunerea pârâtului, a arătat că nu cunoaște motivele despărțirii, că minorul se află în grija pârâtului și că, deși nu a văzut-o pe reclamantă, nu știe dacă aceasta se preocupă de întreținerea copilului.
Față de aceste depoziții, coroborate și cu probele administrate în fața primei instanțe, tribunalul a constatat că este dată și culpa pârâtului în desfacerea căsătoriei, neputându-se reține culpa exclusivă a reclamantei.
Cat privește criticile privind modul în care s-a dispus exercitarea autorității părintești și desfășurarea legăturilor reclamantei cu minorul, tribunalul a apreciat că în cauză nu s-au produs dovezi care să justifice exercitarea autorității părintești exclusiv de către pârât, în condițiile în care, în ce o privește pe reclamantă, nu s-a pronunțat o hotărâre definitivă de condamnare, astfel că ea este beneficiara prezumției de nevinovăție.
Mai mult, din probele administrate a rezultat că atât în perioada căsătoriei, cat și în prezent, reclamanta s-a preocupat de creșterea și întreținerea copilului, fiind în interesul acestuia să păstreze regulat legătura și cu mama sa.
Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat recurs pârâtul SGC, invocând dispozițiile art. 304 pct. 5 și 9 Cod procedură civilă.
În motivare a arătat că în mod greșit prima instanță a respins excepția lipsei calității de reprezentant al intimatei, ceea ce semnifică lipsa calității procesuale, care este o iregularitate de fond ce afectează validitatea reprezentării și actelor săvârșite de reprezentant. Având în vedere faptul că acțiunea de divorț este o acțiune strict personală, ce vizează starea civilă a persoanei, în speță sunt aplicabile prevederile art. 614 din vechiul Cod de procedură civilă, care statuează că în fața instanței de fond părțile se vor înfățișa ";în persoană";, fiind aplicabile și în calea de atac a apelului, care reprezintă o rejudecare a fondului.
Mai mult decât atât, pentru a putea fi reprezentată partea la judecata în apel este necesar ca reprezentantul convențional să-și justifice calitatea în baza procurii legalizate date în fața notarului sau, în cazul în care este data în fața unui notar dintr-o tara străină, să fie tradusă și legalizată.
Tocmai pentru a sublinia obligativitatea părților de a se prezenta în persoană în fața instanței investita cu judecarea divorțului, acestea trebuie să depună și dovezi în susținerea imposibilității prezentării în persoana în fața instanței, nefiind suficientă doar procura specială.
Solicitarea apelantului era justificată, având în vedere că împuternicirea avocațială depusa la dosar la fila 21 nu îndeplinește condițiile impuse de Legea nr. 51/1995, și anume: nu conține semnătura și nici stampila avocatului, numărul dosarului și nici întinderea și limitele reprezentării, iar în fața instanței reprezentanta intimatei a afirmat ca a fost angajată de părinții intimatei și nu de către aceasta, părinții intimatei fiind cei care au semnat contractul de asistență juridică.
Reprezentantul trebuie sa justifice dobândirea puterii de a reprezenta pe un altul și cuprinderea ei. Lipsa puterii de a reprezenta sau insuficiența acestei puteri semnifica lipsa de calitate procesuală, care este o iregularitate de fond care afectează validitatea reprezentării și a actelor săvârșite de reprezentant.
Excepția lipsei calității de reprezentant este o excepție de fond, peremptorie și absolută.
În mod nelegal tribunalul a menținut sentința instanței de fond în ceea ce privește culpa în destrămarea căsătoriei, stabilirea exercitării autorității părintești și obligarea intimatei la plata de despăgubiri pentru prejudiciul creat prin desfacerea căsătoriei.
Potrivit probatoriului administrat în cauză, în mod nelegal s-a dispus desfacerea căsătoriei din culpa ambilor părți, deși a arătat că reclamanta se face vinovată de destrămarea relațiilor de familie, a avut mereu un comportament și o atitudine egoista și de indiferentă, a părăsit minorul și domiciliul conjugal în Italia și nici la acest moment, după aproape 3 ani de la separarea în fapt, nu se interesează de soarta minorului. Simpla afirmație a reclamantei în sensul că dorește să se implice în viața minorului este insuficientă, din moment ce nu se interesează de soarta acestuia, nu merge să-l vadă, nu îl caută și nu a contribuit cu aproape nimic de aproape 3 ani cu nicio sumă de bani la creșterea și întreținerea acestuia.
Cum recurentul este cel care se ocupă îndeaproape de minor, fiind ajutat la nevoie de părinții săi, solicită ca la stabilirea modalității de exercitare a autorității părintești instanța să aibă în vedere interesul superior al minorului, precum și faptul că pârâta nu prezintă garanțiile morale necesare creșterii și educării acestuia.
A susținut intimata că a suferit agresiuni fizice și verbale din partea sa, a pârâtului, și că din acest motiv a fost nevoită să plece și să solicite desfacerea căsătoriei. Exceptând declarațiile celor doi martori - BG și CV - cu privire la care exista suficiente motive de a fi considerate nesincere și părtinitoare, reclamanta nu face dovada celor susținute. Afirmațiile mincinoase ale acesteia pot fi constatate și din cuprinsul primei anchete sociale efectuate în cauza (fila 16) și mai apoi din întâmpinarea și răspunsul la cererea reconvențională (fila 31 dosar). Astfel, cu ocazia efectuării primei anchete sociale, aceasta afirma în fața funcționarului de la primăria Cajvana că a trebuit sa fuga de la pârâtul-reclamant și să împrumute bani pentru a se întoarce în România, însă ulterior a revenit și a afirmat ca pârâtul a fost cel care i-a plătit drumul și a condus-o la mijlocul de transport.
Consideră că este admisibilă și solicitarea despăgubirii, întrucât cel prejudiciat ca urmare a desfacerii căsătoriei, prin pierderea statutului de persoana căsătorită, dar și a condițiilor de trai pentru care a muncit și cu care era obișnuit, este el, iar la acest moment nu mai poate pleca în afara țării pentru a muncii. După o căsătorie de lunga durata imaginea sa și a familiei sale în mediul în care trăiește a fost grav afectată, fiind supus bârfelor și răutăților comunității restrânse din care face parte, iar impactul în comunitatea în care trăiește și din care face parte nu a rămas neatins.
Prin întâmpinare, reclamanta intimată a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei pronunțată de instanța de apel ca temeinică și legală.
Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate de pârât, în raport de lucrările dosarului, Curtea constată neîntemeiat recursul, urmând a-l respinge pentru considerentele ce succed:
Prima critică formulată de pârât, privind soluția dată de instanța de apel excepției lipsei calității de reprezentant a apărătorului reclamantei, poate fi încadrată în dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, vizând modul de interpretare și aplicare în speță a dispozițiilor art. 614 Cod procedură civilă.
Potrivit acestor dispoziții legale, ";în procesele de divorț, în fața instanțelor de fond, părțile se vor înfățișa în persoană, afară numai dacă unui dintre soți execută o pedeapsă privativă de libertate, este împiedicat de o boală gravă, este pus sub interdicție sau are reședința din străinătate; în aceste cazuri, părțile se vor putea înfățișa prin mandatar";.
Așadar, lipsa părților din procesul de divorț, respectiv posibilitatea reprezentării acestora, în lipsă, de mandatar este admisă doar în situațiile expres prevăzute de lege, a căror existență trebuie să fie motivată.
Întrucât textul de lege se referă la ";instanțele de fond";, în practica instanțelor, cât și în doctrina de specialitate s-a apreciat că obligativitatea înfățișării personale a părților este prevăzută pentru judecata în primă instanță și în apel.
În speță, la ultimul termen de judecată din apel (fila 47 dosar Tribunalul Suceava), reprezentanta apelantului a invocat excepția lipsei calității de reprezentant a pârâtei reclamante, cu motivarea că delegația depusă de aceasta la dosar (fila 21) nu are ștampilă și număr de dosar, iar dispozițiile Codului de procedură civilă impun o procură specială.
Prin încheierea instanței de judecată de la acea dată (ce face corp comun cu decizia atacată), instanța de apel a respins excepția cu motivarea că ";este vorba de calea de atac a apelului";, din care se deduce că dispozițiile art. 614 Cod procedură civilă au fost interpretate ca vizând doar prima instanță.
Sub acest aspect, Curtea reține că dispozițiile art. 614 Cod procedură civilă se impun a fi interpretate în raport de cele ale art. 619 Cod procedură civilă, respectiv de cele ale art. 616 Cod procedură civilă, potrivit cărora sancțiunea lipsei nejustificate a reclamantului, respectiv a apelantului, este aceea a respingerii cererii ca nesusținută.
Prin urmare, este obligatorie prezența personală a părții - cu excepțiile expres prevăzute de art. 614 Cod procedură civilă - în apel în procesele de divorț atunci când aceasta este titulara cererii cu care a fost investită instanța (spre exemplu, apel declarat de reclamantul căruia i s-a respins la prima instanță cererea de divorț).
Cum în speță pârâta nu a formulat apel împotriva sentinței pronunțată de instanța de fond, Curtea urmează a menține soluția dată de Tribunal excepției invocate de pârât.
Cu referire la condițiile de formă ale împuternicirii avocațiale depuse la fila 21 dosar apel, Curtea constată, contrar susținerilor recurentului, că aceasta are ștampilă, numărul contractului de asistență juridică și semnătura avocatului.
În ce privește lipsa semnăturii părții, această omisiune se regăsește și în cazul recurentului (fila 23 dosar apel), iar în ce privește întinderea mandatului, în raport de dispozițiile art. 68 alin. (1) și art. 69 alin. (1) Cod procedură civilă aceasta nu poate fi (în lipsă de mențiune expresă), decât unul general, iar nu de reprezentare.
Pentru considerentele expuse, Curtea constată că nu sunt incidente în cauză dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304 pct. 5 Cod procedură civilă.
Celelalte critici formulate de pârât, privind stabilirea culpei în destrămarea relațiilor de căsătorie, stabilirea modului de execuție a autorității părintești și respingerea cererii de obligare a reclamantei la plata de despăgubiri pentru prejudiciul creat prin desfacerea căsătoriei vizează netemeinicia, iar nu nelegalitatea hotărârii atacate, cercetarea acestora impunând reevaluarea probelor administrate de instanțele de fond, respectiv verificarea situației de fapt reținute în cauză, neputând fi încadrate în vreuna dintre situațiile limitativ prevăzute de dispozițiile art. 304 Cod procedură civilă.
Potrivit acestor dispoziții legale, modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere în situațiile prevăzute la pct. 1-9 Cod procedură civilă, numai pentru motive de nelegalitate, iar dispozițiile art. 302 indice 1 alin. (1) lit. c Cod procedură civilă prevăd că cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor.
Prin urmare, aceste critici nu vor fi analizate de instanța de recurs.
Față de cele ce preced, constatând că nu sunt date motivele invocate de pârât, Curtea urmează a respinge recursul ca nefondat.
În conformitate cu dispozițiile art. 274 Cod procedură civilă, recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor de judecată suportate de reclamantă în această fază procesuală, reprezentând onorariu avocat (chitanța fila 25 dosar).
| ← Contestaţie în anulare. Jurisprudență Contestaţie în anulare | Contract de asigurare bunuri; survenire risc asigurat. Suma... → |
|---|
