Divorţ. Exercitarea drepturilor părinteşti asupra minorilor după divorţ.
| Comentarii |
|
Curtea de Apel BRAŞOV Decizie nr. 276/R din data de 12.03.2014
Prin decizia civilă nr.130/A din 13 decembrie 2013 Tribunalul Brașov a admis în parte apelul declarat de pârâtul, reclamant reconvențional B.O. împotriva sentinței civile nr.10481/26.06.2013 pronunțată de Judecătoria Brașov, în dosarul civil nr.14487/197/2008 care a fost schimbată în parte în ceea ce privește exercitarea autorității părintești și modalitatea de păstrare a legăturilor personale cu minorii după în sensul că a dispus ca autoritatea părintească asupra minorilor : B.H.A născută la data de xxx în Atlanta SUA, B.A.N., născută la data de xxx în Atlanta SUA și B.N.P, născut la data de xxx în Atlanta SUA să fie exercitată în comun de ambele părți iar reclamanta a fost obligată să permită pârâtului să aibă legături personale cu minorii cu posibilitatea pârâtului de a deplasa copiii la locuința acestuia din SUA, la orice reședință din țară sau în orice locație aleasă de acesta pe perioada menținerii legăturilor personale și în vacanța de iarnă timp de o săptămână, numai în anii pari, cu posibilitatea deplasării copiilor la reședința pârâtului din România sau în orice locație aleasă de acesta pe teritoriul României pe perioada menținerii legăturilor personale.
Pentru a pronunța această hotărâre instanța a reținut că, în ceea ce privește modalitatea de exercitare a autorității părintești asupra copilului, dispozițiile art. 397 cod civil - aplicabile începând cu data de 1.10.2011 - consacră regula potrivit căreia după divorț, autoritatea părintească revine în comun ambilor părinți. Exercitarea autorității părintești de către un singur părinte poate fi dispusă de instanța pentru motive temeinice în considerarea interesului superior al copilului conform art. 398 alin. 1 Cod civil.
În continuare prevederile art.507 Cod civil enumără exemplificativ situațiile în care, din orice motiv, unul dintre părinți se află în neputință de a-și exprima voința, fapt ce determină ca autoritatea părintească să fie exercitată de celălalt părinte.
Din cele ce preced rezultă că exercitarea autorității părintești de către un singur părinte constituie excepția și poate fi dispusă de instanța de divorț pentru motive temeinice și numai în considerarea interesului superior al copilului. Totodată, Tribunalul a reținut că autoritatea exclusivă se poate dispune doar atunci când unul dintre părinți nu poate în mod obiectiv să își asume responsabilități parentale. Așadar, exercitarea exclusivă a autorității părintești nu este reglementată ca o sancțiune pentru părintele care nu se implică suficient de mult sau deloc în viața copilului său ci ca un efect al imposibilității acestuia de a-și manifesta voința.
În speța de față se observă, pe de o parte, că nici una dintre părți nu a făcut dovada unor împrejurări de fapt ori a unor împrejurări obiective (boală, punere sub interdicție, decădere din drepturile părintești) de natură a descalifica părțile ca părinți ori a le interzice asumarea responsabilităților parentale.
Dimpotrivă, din cuprinsul anchetei sociale efectuate în cauză la data de 17.08.2012 Tribunalul a reținut că "minorii sunt contrariați de faptul că tatăl lor nu a venit să-i viziteze în acest lung interval de timp"; ,respectiv, de faptul că deși le spune că îi iubește, că se gândește la binele lor, aceste afirmații nu se regăsesc în faptele și în acțiunile sale - fila 525 vol. II fond.
Concluziile anchetei sociale sunt astfel în sensul acordării custodiei comune în condițiile în care aceasta a fost realizată numai în baza discuțiilor purtate cu reclamanta și cu minorii.
Tribunalul a constatat, totodată, că nici martora E.V. care a locuit timp de doi ani în casa părților, nu relatează despre un comportament violent sau abuziv al pârâtului, ci mai degrabă de unul dezinteresat, arătând că "pârâtul nu îi certa pe copii, nu îi bătea întrucât nu se ocupa de ei, îi erau indiferenți, nici pe mine nu mă ajuta să cobor căruciorul";. De asemenea fratele reclamantei audiat în calitate de martor a susținut că nu l-a văzut pe pârât să lovească copiii însă acesta îi pedepsea drastic pentru lucruri minore.
Tribunalul a reținut în același timp că pârâtul nu neagă un astfel de comportament sever ci îl apreciază ca fiind necesar pentru cultivarea respectului față de adulți, precum și pentru delimitarea unor limite de comportament apreciind că adoptarea unei atitudini prea permisive, delăsătoare și arbitrare în relația cu minorii ar fi dăunat mult educației acestora.
Tribunalul a subliniat faptul că atunci când legiuitorul vorbește de autoritate părintească comună are în vedere orientarea generală a copilului, consultarea părinților cu privire la elementele fundamentale care privesc viața acestuia, deciziile importante din viața sa, precum alegerea grădiniței, a școlii, a medicului de familie, a cursurilor extrașcolare și nu actele curente din viața de zi cu zi a unui minor. Modul de implicare a părinților în actele curente din viața copilului, măsura în care fiecare părinte răspunde nevoilor zilnice ale acestuia, deschiderea părinților și disponibilitatea fiecăruia în relația cu minorii sunt elemente care conduc, eventual, la aprecierea interesului superior al copilului în stabilirea domiciliului său la unul sau la altul dintre părinți și nu la sancționarea părintelui care se implică mai puțin în actele curente ce privesc creșterea și îngrijirea copiilor prin suprimarea exercițiului autorității părintești.
Față de cele ce preced Tribunalul nu a identificat nici un motiv pentru care stabilirea autorității părintești comune să fie în detrimentul interesului superior al copiilor. Astfel, Tribunalul apreciază că acest motiv de apel este întemeiat motiv pentru care urmează a fi admis cu consecința schimbării soluției primei instanțe în ceea ce privește exercitarea autorității părintești.
În legătură cu critica adusă sentinței primei instanțe privind modalitatea de realizare a legăturilor personale cu minorii Tribunalul a constatat, într-adevăr, că prima instanță a stabilit un program de vizită extrem de restrâns și numai la locuința mamei copiilor din România.
Tribunalul a apreciat că o legătură părinte - copil, realizată la domiciliul mamei, în prezența acesteia, deci pe un teren conflictual nu este de natură a aduce în viața copiilor, confortul psihic, bucuria revederii și o anumită relaxare în relația cu tatăl lor pe durata programului stabilit.
Astfel, pentru a nu stânjeni și îngreuna exercițiul dreptului pârâtului de a avea legături personale cu minorii, prin prezența celuilalt părinte - în persoana reclamantei - legături de natură a consolida relația firească care ar trebui să existe între un tată și copiii săi se va acorda posibilitatea pârâtului de a lua minorii de la domiciliul mamei în timpul programului stabilit dându-se astfel conținut și substanță dreptului de a avea legături personale cu copilul.
Instanța a apreciat că dincolo de toate eforturile susținute ale mamei reclamante pentru creșterea, îngrijirea și educarea copiilor săi ceea ce primează în orice relație copil - părinți este legătura afectivă dintre copil și fiecare dintre părinții săi. În ipoteza slăbirii ori șubrezirii acestor relații, eforturile conjugate ale părinților pentru creșterea și educarea copiilor pot rămâne fără rezultat.
Nu în ultimul rând, art.9 din Convenția ONU cu privire la drepturile copilului, alături de practica constantă a CEDO consideră că separarea de părinți și întreruperea contactului cu un părinte pot fi justificate numai dacă sunt necesare și în acord cu interesul superior al copilului, dacă nu există o altă măsură disponibilă care să îi protejeze sănătatea și dezvoltarea. În acest caz, ca de altfel în marea majoritate a situațiilor, excluzând cazurile copiilor abuzați sau neglijați, contactul copil - părinte este benefic și în acord cu interesul superior al copilului, și anume, acela de a beneficia de dragostea, grija și afecțiunea ambilor părinți.
Luând în considerare constatările cuprinse în ancheta socială la care Tribunalul a făcut referire mai sus dar și procesul verbal în care s-au consemnat opiniile minorilor ascultați în cursul judecății Tribunalul a constatat, dincolo de nemulțumirile minorilor privind zgârcenia tatălui sau pedepsele aplicate acestora, că cei trei copiii comunică cu tatăl lor fără a avea resentimente. Minora B.A.N. arată că îl iubește pe tatăl său însă dorește a fi încredințată mamei sale. La fel și ceilalți doi frați păstrează legătura cu tatăl lor însă doresc încredințarea mamei reclamante.
Din cele ce preced Tribunalul nu a identificat vreo reținere sau opoziție a copiilor în exercitarea legăturilor personale cu tatăl lor, singura dorință a minorilor care a fost accentuată în fața primei instanțe fiind aceea de a fi încredințați mamei lor.
Tribunalul a apreciat astfel că și această critică adusă sentinței primei instanțe privind modalitatea de realizare a legăturilor personale cu minorii este fondată motiv pentru care va fi admisă urmând a schimba sentința atacată în sensul obligării reclamantei de a permite pârâtului să aibă legături personale cu minorii în vacanța de vară a fiecărui an, în perioada 15 iulie - 15 august, cu posibilitatea acestuia de a deplasa copiii la locuința sa din SUA, la orice reședință din țară sau în orice locație aleasă de acesta pe perioada menținerii legăturilor personale și în vacanța de iarnă timp de o săptămână, numai în anii pari, cu posibilitatea deplasării copiilor la reședința pârâtului din România sau în orice locație aleasă de acesta pe teritoriul României pe perioada menținerii legăturilor personale.
În stabilirea acestui program Tribunalul a avut în vedere, în principal, durata vacanței de vară dar și faptul că vacanța de iarnă este foarte mică neexistând astfel posibilitatea recuperării fizice a copiilor după o excursie obositore peste graniță, fapt ce ar determina o readaptare dificilă a acestora programului școlar.
Împotriva hotărârii de mai sus a formulat recurs reclamanta B.D. iar prin motivele de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 Cod procedură civilă soluția atacată este criticată pentru greșita interpretare a prevederilor art. 398 alin. 1 și art. 507 Cod civil.
Prin decizia civilă nr.276/R/12.03.2014 Curtea De Apel Brașov a apreciat că recursul este fondat pentru următoarele considerente:
Efectele divorțului, asupra modului de exercitare a autorității părintești, se stabilesc de către instanța de tutelă, odată cu pronunțarea divorțului, conform prevederilor speciale ale art. 396 - 398 Cod civil "ținând seama de interesul superior al copiilor, de concluziile raportului de anchetă psihologică precum și de opiniile copilului când acesta a împlinit vârsta de 1o ani";.
Deși regula este ca autoritatea părintească să revină în comun ambilor părintești, cu toate acestea legiuitorul a prevăzut în mod expres că, odată cu divorțul, instanța poate hotărî ca autoritatea părintească să fie exercitată numai de către unul dintre părinți atunci când " există motive temeinice"; cu luarea în considerare a interesului superior a copilului.
"Motivele temeinice"; la care face referire art. 398 Cod civil nu sunt cele prevăzute de art. 508 din același cod, iar fundamentarea soluției instanței de apel pe neîndeplinirea situațiilor excepționale prevăzute de acest text de lege are la bază o greșită interpretare a prevederilor legale aplicabile.
Dispozițiile de excepție impuse în art. 507 Cod civil acoperă o altă sferă de exercitare a autorității părintești decât cea decurgând din raporturile dintre părinții divorțați și copii lor minori care beneficiază de prevederile derogatorii ale art. 396 -398 Cod civil.
În acest din urmă caz, exercitarea autorității părintești de către un singur părinte se poate dispune ori de câte ori există motive întemeiate cerute de interesul superior al minorului.
Prin urmare, în mod greșit instanța de apel s-a raportat la prevederile art.507 Cod civil în condițiile în care prevederile art.504 Cod civil fac trimitere expresă la cele ale art. 396 și următoarele din cod în situația părinților divorțați, când autoritatea părintească "se exercită potrivit dispozițiilor referitoare la efectele divorțului la raporturile dintre părinți și copii";.
Ori "motivele întemeiate"; la care se referă art. 398 alin.1 Cod civil nu sunt enumerate nici măcar exemplificativ, tocmai datorită multitudinii de situați concrete care pot contura interesul copilului ca fiind acela ca autoritatea părintească să fie exercitată de un singur părinte, în speță de părintele la care cei trei minori își au domiciliul.
În cauză, din probele administrate rezultă că părțile locuiesc la o distanță de peste 8500 km, pe continente diferite, situație care face ca participarea părintelui la care minorii nu au domiciliul la deciziile inerente vieții zilnice luate în îndeplinirea îndatoririlor părintești să fie, practic, inexistentă.
Mai mult decât atât, din probele administrate rezultă că între părinți există o stare conflictuală permanentă suprapusă cu o lipsă de comunicare, ceea ce face ca minorii să fie nevoiți să suporte direct consecințele acestor împrejurări, în sensul că aceștia nu au putut să părăsească România în vacanțe de mai mulți ani din cauza imposibilității eliberării de pașapoarte pe numele minorilor determinat de lipsa de comunicare dintre părinți.
În plus, intimatul nu și-a vizitat copii de mai mult de 5 ani iar necesitatea consultării intimatului la fiecare hotărâre importantă în condițiile în care acesta refuză orice comunicare directă cu recurenta face ca exercitarea în comun a autorității părintești să fie una pur formală și cu consecințe negative asupra interesului minorilor.
Fără a nega dreptul tatălui de a păstra legături firești cu minorii, Curtea reține că modalitatea de exercitare a autorității de către pârât nu poate fi aleasă fără a ține cont de împrejurările concrete care fac extrem de dificilă punerea în practică a acestui drept.
Or, posibilitatea intimatului de a scoate minorii din România și a-i duce la domiciliul tatălui în SUA a fost acordată fără a se ține cont de interesul acestora de a nu mai fi supuși stresului provocat de atitudinea extrem de posesivă a intimatului.
În concluzie, distanța foarte mare dintre cei doi părinți și lipsa oricărei cooperări din partea intimatului în luarea deciziilor importante din viața minorilor constituie împrejurări obiective de natură a îndreptății instanța de judecată să dispună ca exercitarea autorității părintești să fie exercitată doar de către părintele la domiciliul căruia s-a dispus ca minorii să aibă locuința după divorț, aspect hotărât definitiv în primă instanță și nesupus cenzurii în lipsa unui recurs din partea intimatului.
Posibilitatea instanței de judecată de a lua măsuri cu privire la modalitatea de exercitare a autorității părintești nu trebuie privită ca având un caracter sancționator în privința părintelui care nu urmează să exercite autoritatea părintească, dat fiind că, potrivit celui de al doilea alineat al art. 398 Cod civil, acesta din urmă păstrează dreptul de a veghea asupra modului de creștere și educare a copilului. De aceea, contrar raționamentului instanței de apel, aplicarea măsurii prevăzute de art. 398 al. 1 Cod civil nu golește de conținut statutul de părinte al tatălui și nu se poate face similitudine cu situația celui decăzut din exercițiul drepturilor părintești.
Față de aceste considerente, în temeiul art. 312 raportat la art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă recursul reclamantei va fi admis iar apelul pârâtului va fi respins, urmând ca hotărâre instanței de fond să fie menținută ca legală și temeinică.
| ← Potrivit art. 2341 alin. 1 din Legea nr. 302/2004, prin... | Expropriere. Este admisibilă cererea întemeiată pe... → |
|---|
