Divorţul poate fi pronunţat din culpa exclusivă a soţului reclamant, chiar în lipsa cererii reconvenţionale a soţului pârât. Prevederile art. 379 alin.1 teza finală C.civ. dobândesc vocaţie generală, iar instanţa are posibilitatea de a pronunţa divorţul d
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanţa la data de 01.06.2012 sub nr.13986/212/2012 reclamanta MENADI ANIŞOARA a chemat în judecată pe pârâtul MENADI EROL, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună desfacerea căsătoriei soţilor, pe motivul nepotrivirii de caracter.
Cererea nu a fost întemeiată în drept.
În dovedirea cererii reclamanta a propus proba cu înscrisuri şi proba testimonială.
Cererea a fost legal timbrată.
Pârâtul, legal citat, s-a prezentat în instanţă şi a arătat că se opune la desfacerea căsătoriei.
Instanţa a încuviinţat şi a fost administrată proba testimonială cu martorul Dobrică Petra, declaraţia acestuia fiind consemnată la fila 14 din dosar, şi proba cu înscrisuri, fiind depus la dosar certificatul de căsătorie în original.
Prin sentinţa civilă nr. 15523/04.10.2012 instanţa a admis acţiunea, în sensul că a dispus desfacerea căsătoriei încheiată în loc. Năvodari, jud. Constanţa, la data de 04.09.2008 şi înregistrată în registrul stării civile sub nr.174/04.09.2008, din culpa comună a soţilor şi ca reclamanta să revină la numele purtat anterior căsătoriei, respectiv TRAŞCĂ.
Pentru a hotărî în acest fel, a reţinut instanţa de fond că părţile s-au căsătorit la data de 04.09.2008, căsătoria lor fiind înregistrată sub nr.174 în Registrul de Stare Civilă al Primăriei Năvodari conform certificatului de căsătorie aflat la fila 4 din dosar.
Din declaraţia martorului audiat în cauză a reieşit că părţile s-au separat în fapt de peste 2 ani, pârâtul locuind în Italia, iar reclamanta în România. De asemenea martora a mai arătat că ambii soţi au în prezent alte relaţii şi nu mai există posibilitatea reluării căsătoriei.
Având în vedere situaţia existentă, la care se adaugă şi separaţia în fapt a soţilor, instanţa a apreciat că există motive temeinice pentru desfacerea căsătoriei, relaţiile dintre soţi fiind grav vătămate.
În lipsa altor probe contrare şi în raport de poziţia procesuală a reclamantei, instanţa a constatat că destrămarea relaţiilor matrimoniale este imputabilă în egală măsură ambilor soţi, din moment ce, părţile au ales să destrame căsnicia şi să se separe în fapt. Calea aleasă de cei doi soţi este incompatibilă cu principiile care guvernează instituţia căsătoriei şi contravine dispoziţiilor art. 2 din Codul familiei, care instituie obligaţia de sprijin moral şi material dintre soţi, obligaţia de a locui împreună, obligaţia de afecţiune şi obligaţia de fidelitate.
Prin urmare, instanţa a apreciat că potrivit probelor administrate în cauză sunt întrunite condiţiile art. art. 37 alin.2 C.fam. şi în baza acestui text de lege va admite cererea formulată şi va dispune desfacerea căsătoriei din vina ambilor soţi.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat apel pârâtul, solicitând respingerea acţiunii ca nefondată.
În şedinţa publică din data de 14.02.2013 apelantul şi-a lămurit motivul de apel, învedserând instanţei că solicită desfacerea căsătoriei din culpa exclusivă a reclamantei.
Faţă de împrejurarea că, în faţa instanţei de fond pârâtul nu a formulat cerere reconvenţională, în şedinţa publică din data de 14.02.2013 instanţa a pus în discuţia contradictorie a părţilor chestiuni legate de admisibilitatea unei atari cereri în calea de atac a apelului, în temeiul dispoziţiilor art. 294 alin.1 C.pr.civ., iar cum unicul motiv de apel vizează modalitatea de desfacere a căsătoriei, chestiunea admisibilităţii cererii va fi analizată în ansamblul apelului însuşi.
În legătură cu chestiunea prejudicială a admisibilităţii unei atari cereri în caşlea de atac a apelului, potrivit dispoziţiilor art. 373 C.civ., divorţul din culpă poate interveni, potrivit art. 373 lit. b) şi c) în două categorii de situaţii:
a) atunci când, din cauza unor motive temeinice, raporturile dintre soţi sunt grav şi iremediabil vătămate şi continuarea căsătoriei nu mai este posibilă;
b) la cererea unuia dintre soţi, după o separare în fapt care a durat cel puţin doi ani.
Cât priveşte repartizarea culpelor, art. 379 din Codul civil prevede că „(1) În cazul prevăzut la art. 373 lit. b) (atunci când, din cauza unor motive temeinice, raporturile dintre soţi sunt grav şi iremediabil vătămate şi continuarea căsătoriei nu mai este posibilă) divorţul se poate pronunţa dacă instanţa stabileşte culpa unuia dintre soţi în destrămarea căsătoriei. Cu toate acestea, dacă din probele administrate rezultă culpa ambilor soţi, instanţa poate pronunţa divorţul din culpa lor comună, chiar dacă numai unul dintre ei a formulat cerere de divorţ. Dacă culpa aparţine în totalitate reclamantului, dispoziţiile art. 388 sunt aplicabile.”
Potrivit dispoziţiilor art. 373 lit. c) divorţul se pronunţă din culpa exclusivă a soţului reclamant, cu excepţia situaţiei în care pârâtul se declară de acord cu divorţul, când acesta se pronunţă fără a se face menţiune despre culpa soţilor.”
Faţă de conţinutul prevederilor enunţate, este o certitudine că, în reglementarea Noului Cod civil, instanţa poate desface căsătoria din culpa reclamantului (situaţie inacceptabilă sub imperiul Codului familiei), dar numai în ipoteza particulară în care soţii sunt separaţi în fapt de peste doi ani (astfel cum vom arăta în cele ce urmează, din probele administrate a rezultat că această condiţie este îndeplinită), iar pârâtul nu este de acord cu divorţul (şi această condiţie este îndeplinită, în faţa instanţei de fond pârâtul, prezent personal a declarat, în şedinţa publică din data de 06.09.2012 – fila 10, că se opune la desfacerea căsătoriei). Rămâne însă de lămurit chestiunea dacă un atare deznodământ are vocaţie în lipsa cererii reconvenţionale a pârâtului sau instanţa, din oficiu, poate dispune desfacerea căsătoriei din culpa exclusivă a reclamantului atunci când constată întrunirea celor două elemente, mai sus menţionate.
Potrivit art. 617 alin.3 C.pr.civ. (în vigoare la data introducerii acţiunii), astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 60/2012 „Dacă pârâtul nu a formulat cerere reconvenţională, iar din probele administrate rezultă că numai reclamantul este culpabil de destrămarea căsătoriei, cererea acestuia va fi respinsă ca nefondată.”
Din coroborarea celor două texte legale, literatura juridică a enunţat două opinii, astfel:
Într-o primă opinie, divorţul poate fi admis din culpa exclusivă a reclamantului chiar dacă numai acesta a formulat cerere, dacă instanţa constată vinovăţia exclusivă a acestuia în deteriorarea relaţiilor de familie, dar numai dacă reclamantul îşi asumă responsabilitatea pentru eşecul căsătoriei, altminteri cererea sa urmând a fi respinsă ca nefondată (Fl. A. Baias, Comentariu (la art. 379) în Noul Cod Civil. Comentariu pe articole, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2012, pag. 409). Nu reiese fără echivoc, în cazul acestei opinii, dacă prin acest raţionament, se afirmă ideea admisibilităţii de principiu a cererii reclamantului în sensul desfacerii căsătoriei din culpa exclusivă sau se are în vedere posibilitatea recunoscută instanţei de judecată de a se pronunţa ultra petita, adică de a acorda divorţul din culpa exclusivă a reclamantului, cu toate că cererea introductivă a vizat doar culpa pârâtului sau culpa comună a soţilor.
Într-o altă opinie, cu caracter mai restrictiv, divorţul întemeiat pe dispoziţiile art. 373 lit. b) C.civ. nu poate fi pronunţat din culpa exclusivă a reclamantului decât în situaţia în care soţul pârât a solicitat, la rândul său, prin cerere reconvenţională, desfacerea căsătoriei din culpa exclusivă a reclamantului, iar în contextul art. 388 alin.1 teza finală C.civ., legiuitorul a subînţeles existenţa unei asemenea cereri ( Emese Florian, Dreptul familiei în reglementarea Noului Cod civil, ediţia a 4-a, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2011, pag. 125).
Instanţa porneşte de la premiza că separaţia faptică de cel puţin doi ani, nominalizată în cuprinsul Noului cod civil ca motiv distinct de divorţ, reprezintă o varietate a divorţului din culpă, căreia i s-a alocat un regim juridic specific, inaplicabil pentru alte motive de divorţ din culpă, iar faptul însuşi al separaţiei în fapt a părţilor de peste doi ani face să se prezume că nu mai este posibilă continuarea căsătoriei, de vreme ce orice coabitare a soţilor este suspendată, iar desfacerea acesteia nu mai este lăsată la „lumina şi înţelepciunea judecătorului”, prevederile art. 379 alin.1 teza finală C.civ. dobândind vocaţie generală, oricare ar fi motivele de divorţ invocate, iar instanţa are posibilitatea de a pronunţa divorţul din culpa exclusivă a reclamantului, chiar în lipsa cereri reconvenţionale a pârâtului.
Subliniem totuşi că, această posibilitate conferită instanţei are incidenţă limitată la divorţul pentru separaţia faptică de doi ani, iar nu şi în alte cazuri de divorţ din culpă, când acţiunea reclamantului, atunci când se constată culpa sa exclusivă, urmează a fi respinsă ca nefondată.
Constatând, prin urmare, că cererea apelantului, este admisibilă şi depăşind, în acest fel chestiunea admisibilităţii cererii sale, instanţa constată, în temeiul dispoziţiilor art. 295 alin.1 C.pr.civ. că apelul este nefondat.
Potrivit declaraţiei martorei Dobrică Petra (fila 14) separaţia în fapt a soţilor a intervenit în urmă cu doi ani, dată la care, potrivit susţinerilor proprii pârâtului, acesta a intrat într-o relaţie de concubinaj. Din declaraţiile martorei, chiar reclamanta a luat legătura cu concubina soţului său, cei doi locuind împreună.
Potrivit declaraţiilor intimatei în faţa instanţei de apel, la rândul său este angrenată într-o relaţie extraconjugală, astfel încât, în mod corect a reţinut instanţa de fond că separaţia în fapt a soţilor s-a datorat nu reclamantei (noi reţinem că nu numai reclamantei), iar culpa în destrămarea relaţiilor de familie, precum şi în imposibilitatea de continuare a acesteia, aparţine ambilor soţi.
Nici prin cererea de apel, nici în faţa instanţei de apel, pârâtul nu a solicitat completarea materialului probator, astfel încât, în considerarea argumentelor de fapt şi de drept expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 296 C.pr.civ. Tribunalul Constanţa a respins apelul ca nefondat.
1
| ← Hotarare vanzare - cumparare respinsa Cereri | Contract de achiziţie publică. Plata penalităţilor de... → |
|---|
