DONAŢIE CU SARCINI. CARACTERIZARE. FUNDAŢIE PRIN INTERMEDIAR. DIFERENŢIERE. GRATUITATE.
| Comentarii |
|
CRITERII DE APRECIERE. ELEMENT MATERIAL. PAROHII. AŞEZĂMINTELE LOR. SCOP FILANTROPIC. ADMISIBILITATE. LIBERALITATE ADRESATĂ BISERICII. PERSOANĂ JURIDICĂ. LIPSĂ DE AUTORIZARE. VALIDITATE. (Art. 10, 66, 67 1. pers. jurid.; art. 27 1. pt. organiz. Bisericii Ort. rom.; art. 10, 12 reg. pt. org. şi funcţ. Eforiei Bisericii Ort. Rom. din 8 februarie 1927; art. 938 c. civ. austr.) (1) (2) (3)
1. Contractul prin care se transmite cu titlu gratuit un imobil unei persoane juridice de drept public, impunându-se donatarei anumite sarcini în favoarea dispunătorilor, precum şi sarcina de a întrebuinţa veniturile nete realizate la ajutorarea văduvelor, elevilor şi studenţilor merituoşi şi săraci din localitatea respectivă, constituie o donaţie cu sarcini, iar nu o fundaţie între vii.
2. Elementul esenţial pentru calificarea unei libertăţi, este dezbrăcarea dispunătorului de o parte a patrimoniului său în mod gratuit, chiar dacă gratificatul n-ar avea un profit material de pe urma liberalităţii, ci numai unul moral.
3. Articolul 27 din legea pentru organizarea Bisericii ortodoxe din 1925, atunci când prevede că parohiile, în calitatea lor de persoane juridice, pot aduna averi mobile şi imobile de orice fel, spre a le întrebuinţa pentru Biserică şi aşezărnintele ei, prin expresiunea «aşezărnintele ei» n-a înţeles să dea un caracter restrictiv acestei dispoziţii, referindu-se numai la aşezărnintele de ordin strict religios, ci a avut în vedere toate aşezărnintele Bisericii, care au un scop filantropic, cultural ori umanitar.
4. Deşi art. 10 din legea persoanelor juridice din 1924 prevede că acestea nu pot primi liberalităţi decât dacă au fost autorizate prin decret regal, în baza unui jurnal al Consiliului de Miniştri, totuşi bisericile au dreptul, în conformitate cu reg. pentru organizarea şi funcţionarea Eforiei Bisericii Ortodoxe Române din 1927, să primească orice fel de donaţii, fără a mai fi autorizate în condiţiile cerute de sus-zisul text de lege, care nu se aplică decât persoanelor juridice de drept privat.
(Parohia bisericii Sf. Adormire din Braşovul Vechi cu Elena Sandu ş.a.)
CURTEA, în majoritate": Asupra apelului declarat de reclamanta Parohia Bisericii Ortodoxe Române «Sf. Adormire» din Braşovul Vechi prin procuratorul său, în contra sent. civ. nr. 232 din 20 iunie 1945 a Tribunalului Braşov s. I.
Având în vedere că din conţinutul actului intitulat «contract de donaţiune», rezultă în mod neîndoielnic că donatorii loan Sandu, actualmente decedat şi soţia sa, pârâta Elena Sandu, născută Bucşa, ambii din Braşov, au donat reclamantei-apelante Bisericii Ortodoxe Române «Sf. Adormire» din Braşovul Vechi pe veci şi irevocabil, la data de 10 aprilie 1940, imobilul înscris în cartea funciară Braşov nr. 18.140 sub nr. top. 9.207/1/1/1 intravilan în întindere de 115 stj. p. pământ împreună cu clădirea aflată pe el, grevate de toate sarcinile existente şi intabulate în cartea funciară, donaţie care a fost acceptată de apelantă. Donatorii îşi rezervă pe tot timpul vieţii lor dreptul de uzufruct viager, iar după decesul unuia din ei, acest drept se restrânge la o cameră şi bucătărie, precum şi la primirea din partea donatarei a unei subvenţii lunare de 2.000 lei, pentru întreţinere pe tot restul vieţii. Donatorii se obligă la punctul 3 şi 4 a plăti donatarei pe tot timpul vieţii lor o dobândă de 6% în rate trimestriale la suma de 160.000 lei ce greva imobilul, precum şi orice fel de taxe către stat, judeţ şi comună şi a îngriji de repararea imobilului ca nişte adevăraţi proprietari. La punctul 5 părţile contractante de comun acord consimt ca venitul net al imobilului să fie întrebuinţat pentru ajutorarea văduvelor, şcolarilor şi studenţilor săraci şi merituoşi, distribuirea ajutoarelor urmând a se face după buna apreciere a Bisericii. Mai departe se prevede că în caz de deces al ambilor donatori, donatara va avea dreptul să vândă imobilul, dacă ar găsi că se poate întrebuinţa cu mai mult folos dacă valoarea lui ar fi investită în altă formă, iar venitul capitalului realizat se va folosi numai în scopul de ajutorare menţionat mai sus. Prin punctul 6 se stabileşte că donaţiunea va purta numele donatorilor, iar dacă se va vinde imobilul, să fie înscrişi printre ctitorii bisericii şi în fine, prin punctul 7 se cuprind dispoziţii referitoare la intabulare şi transcriere, precum şi la plata taxelor respective.
Că faţă de caracterizarea dată de prima instanţă acestui contract şi de motivarea pe care se
întemeiază această hotărâre, este necesar a se cerceta mai întâi obiecţiile ridicate de părţi, referitor la calificarea ce urmează a fi dată contractului.
Având în vedere că art. 66 din legea persoanelor juridice din 5 aprilie 1924, defineşte fundaţiunea actul prin care o persoană fizică sau juridică constituie un patrimoniu distinct şi autonom de propriul său patrimoniu, pe care îl destină în genere, în mod permanent, realizării unui scop ideal de interes obştesc.
Că potrivit art. 67 din lege, fundaţiunile între vii se constituie prin act autentic, iar fundaţiunile testamentare printr-una din formele prevăzute de lege pentru testamente.
Că de asemenea principiul adoptat de legea persoanelor juridice este că orice instituţie sau fundaţie pentru a putea primi o liberalitate, trebuie să fi dobândit personalitate juridică.
Având în vedere că pe lângă cele două categorii de fundaţii prevăzute de art. 67 din lege, considerate fundaţii făcute pe cale directă, doctrina şi jurisprudenţa admit crearea de fundaţii şi pe cale indirectă, adică prin intermediar, care poate fi o persoană juridică, sau un particular persoană fizică, în cazul când fondatorul se adresează unei persoane juridice, el poate dărui bunurile sale pentru crearea unei fundaţii, independente de persoana juridică, sau liberalitatea este adresată persoanei juridice cu sarcina să înfiinţeze opera de asistenţă, sau să întrebuinţeze veniturile total sau parţial în scop de binefacere, ca de exemplu, ajutorarea văduvelor, studenţilor, elevilor etc.
Că, examinându-se conţinutul actului de donaţie în sfera de aplicaţie a textelor din legea persoanelor juridice şi a principiilor adoptate de doctrină şi jurisprudenţăîn această materie, nu se poate admite soluţia dată de prima instanţă, fiindcă apare învederat că voinţa părţilor n-a fost să creeze o fundaţie între vii în condiţiile prevăzute de art. 66 şi 67 din legea persoanelor juridice, ci e vorba de o donaţie de bunuri făcută unei persoane juridice de drept public, recunoscută ca atare de legea sa organică, donaţie prin care se pun donatarei anumite sarcini în favoarea dispunătorilor, precum şi sarcina de a întrebuinţa veniturile nete realizate, la ajutorarea văduvelor, elevilor şi studenţilor merituoşi şi săraci din Braşovul Vechi, această
ultimă sarcină nefiind impusă numai de donatori, ci prin voinţa ambelor părţi contractante.
Că prin urmare, prin dispoziţiile cuprinse în acest contract nu se constituie un patrimoniu distinct şi autonom, pe care voinţa dispunătorilor să-l fi destinat în mod permanent unui scop ideal de interes obştesc, condiţii esenţiale cerute de art. 66 din lege pentru crearea unei fundaţii între vii, ci se afectează pentru opera de ajutorare a terţilor gratificaţi numai veniturile ce s-ar putea realiza din folosinţa imobilului.
Că, chiar în ipoteza că s-ar considera liberalitatea adresată donatarei în calitatea sa de persoană juridică de drept public, ca o fundaţie creată prin intermediar, deşi în speţă, după cum s-a arătat mai sus, gratificaţia acordată terţilor priveşte numai veniturile imobilului, distribuţia lor fiind lăsată la aprecierea donatarei, totuşi conform cu opinia adoptată de doctrină şi jurisprudenţă, o atare dispoziţie trebuie considerată tot ca o donaţie cu sarcini, fiindcă şi în acest caz intermediarul, adică persoana juridică, se consideră din punctul de vedere al dreptului privat, ca subiect de drepturi, adică titular al bunurilor dăruite, aceasta din cauza permanenţei şi necesităţii persoanei intermediare şi din cauza neindividualizării beneficiarilor.
Că după aceeaşi opinie sarcina impusă gratificatului pentru crearea unei fundaţii şi acceptată de acesta, nu alterează caracterul liberalităţii, fiindcă dispunătorul se dezbracă şi în această situaţie de o parte a patrimoniului său în mod gratuit. Liberalităţile nu se disting după profitul pe care îl poate avea gratificatul, fiind suficient să existe numai un interes moral pentru acesta.
Având în vedere că în speţă, din clauzele contractului nu rezultă că liberalitatea este făcută în interesul exclusiv al terţilor beneficiari, ci în interesul Bisericii, care nu îndeplineşte nici cel puţin rolul de intermediară, fiindcă împărţirea fondurilor este lăsată la aprecierea sa, aceasta potrivit rolului său şi misiunii sale morale, donatorii pretinzând numai ca donaţia să poarte numele lor, iar în caz de vânzare a imobilului, să fie înscrişi printre ctitorii Bisericii şi este îndeobşte cunoscut că atari demnităţi morale nu se acordă decât acelor persoane care fac donaţii însemnate Bisericii.
Că în atare situaţie rămâne pe deplin stabilit că contractul în litigiu nu putea fi caracterizat ca o fundaţie între vii şi încadrată în definiţia dată de art. 66 din legea persoanelor juridice, ci ca o
donaţie cu sarcini şi în consecinţă apelul de faţă găsindu-se fondat, urmează a fi admis ca atare, reformându-se în întregime hotărârea apelată.
Că înlăturându-se din discuţie starea de drept creată de prima instanţă prin hotărârea apelată, Curtea urmează a examina şi celelalte motive formulate de pârâte, care nu au fost examinate de Tribunal, din cauză că a considerat actul ca o fundaţie între vii.
Având în vedere că prin al doilea motiv pârâtele susţin că actul nu întruneşte nici condiţiile cerute unui act de donaţie, deoarece donatara nu poate dispune întru nimic de proprietatea bunului dăruit, lipsind în acest act animus donandi, adică intenţia de a dărui ceva cu titlu gratuit reclamantei.
Că este exact că textul art. 938 c. civ. austr., aplicabil în speţă, deoarece contractul a fost încheiat sub imperiul c. civ. austriac, defineşte donaţia actul prin care un bun se transmite cuiva în mod gratuit, dar şi contractul din litigiu, încheiat în forma cerută de legea în vigoare, se încadrează perfect în definiţia dată de sus-zisul text de lege, din moment ce donatara devine - şi în cazul donaţiei cu sarcina creării unei fundaţii - titulara bunurilor dăruite, sau în orice caz proprietara imobilului, iar sarcina impusă nu alterează caracterul de act gratuit al liberalităţii.
Că este evident că în situaţia de faţă donatorii se dezbracă de o parte a patrimoniului lor în mod gratuit, element esenţial pentru calificarea unei liberalităţi, chiar dacă gratificatul n-ar avea vreun profit material de pe urma liberalităţii, ci numai unul moral.
Că desigur că şi în cazul unei liberalităţi cu sarcini, caracterul esenţial de act gratuit al liberalităţii se micşorează potrivit cu voinţa părţilor, însă în speţă sarcina nici nu absoarbe în întregime donaţia, aşa cum se pretinde de pârâte, ci numai o micşorează parţial, în raport cu întrebuinţarea veniturilor nete realizate, fiindcă donatara rămâne fără discuţie proprietara imobilului dăruit.
Că dacă prin clauza finală înscrisă la punctul 5 din contract se prevede dreptul de vânzare al imobilului de către donatară, drept care este lăsat la aprecierea sa, aceasta nu înseamnă ca se schimbă caracterul de act gratuit al liberalităţii, fiindcă şi în această ipoteză capitalul realizat din vânzarea imobilului rămâne proprietatea donatarei, din moment ce se prevede ca numai venitul acestui capital să fie folosit pentru opera de ajutorare cuprinsă la punctul 5.
Că, aşadar, acest motiv fiind neîntemeiat, urmează a se respinge ca atare.
Având în vedere că prin al treilea motiv pârâtele susţin că potrivit art. 27 din legea pentru organizarea Bisericii Ortodoxe din 1925, parohiile, ca persoane juridice, nu pot aduna averi decât pentru nevoile şi aşezărnintele lor. Ele nu pot primi liberalităţi cu sarcini şi nici de a stipula pentru alţii, nu-şi pot lua angajamente pentru ajutorarea săracilor, văduvelor, iar actul prin care se iau atari angajamente este nul sub raportul scopului fixat de lege.
Având în vedere că textul art. 27 pe care se întemeiază obiecţia pârâtelor, prevede, în adevăr, că parohiile sunt persoane juridice şi în această calitate ele pot aduna averi mobile şi imobile de orice fel, spre a le întrebuinţa pentru Biserică şi aşezărnintele ei, însă textul nu poate fi interpretat în sensul arătat de pârâte, fiindcă ar însemna că se adaugă la lege, interpretându-se în dezacord cu voinţa legiuitorului.
Că evident legea întrebuinţând expresia «şi aşezărnintele ei», n-a înţeles să dea un caracter restrictiv acestei dispoziţii, referindu-se numai la acele aşezăminte de ordin strict religios, ci a avut în vedere toate aşezărnintele Bisericii, care au un scop filantropic, cultural sau umanitar.
Că această expresie nu poate fi înţeleasă în sensul arătat de pârâte se poate vedea şi din dispoziţiile cuprinse în regulamentul pentru organizarea şi funcţionarea Eforiei Bisericii Ortodoxe Române, din 8 februarie 1927, prin care, de exemplu, în art. 10 se prevede că Biserica Ortodoxă ca persoană juridică are dreptul de a primi donaţii şi legate, iar prin art. 12 se arată că o donaţie sau legat se poate primi fie în folosul general al unei biserici parohiale, fie în folosul uneia din părţile constitutive ale bisericii, fie cu destinaţie
specială, fie pentru înfiinţarea unei fundaţii cu menire pioasă, precum: azil pentru infirmi, săraci, văduve etc., cu condiţia de a întocmi actul în conformitate cu legile în vigoare şi cu oblgiaţia de. a-l prezenta Consiliului părţii constitutive din biserica căreia i se face donaţia, cu cerere de a o primi.
Că faţă de aceste dispoziţii este evident că biserica donatară avea dreptul de a primi o donaţie de felul celei cuprinse în actul în litigiu, aşa că din acest punct de vedere obiecţia pârâtelor urmează a fi înlăturată ca nefondată.
Având în vedere că prin al patrulea motiv reprezentantul pârâtelor susţine că actul este nul şi ca act de donaţie în raport cu dispoziţiile din legea persoanelor juridice.
Că este necontestat că potrivit art. 10 din legea din 1924, persoanele juridice nu pot primi liberalităţi decât dacă vor fi fost autorizate prin decret regal, în baza unui jurnal al Consiliului de Miniştri şi că această măsură de control a fost luată în scopul armonizării diferitelor interese sociale şi economice, însă în cazul de faţă biserica donatară ca persoană de drept public, potrivit dispoziţiilor din legea sa organică şi în conformitate cu dispoziţiile din regulamentul pentru organizarea şi funcţionarea Eforiei Bisericii Ortodoxe Române din 1927, are dreptul de a primi orice fel de donaţii, fără a mai fi autorizată în condiţiile cerute de sus-zisul text de lege, care nu se aplică decât persoanelor juridice de drept privat.
Că întrucât actul de donaţie a fost încheiat cu observarea dispoziţiilor din legile în vigoare cerute pentru validitatea lui şi cu respectarea dispoziţiilor din legea organică a donatarei şi din regulamentul Eforiei sale şi acest motiv urmează a fi respins ca neîntemeiat.
Pentru aceste motive, admite în parte apelul.
Decizia civilă nr. 90 din 30 noiembrie 1945.
Preşedinţia d-lui Gheorghe Panu, prim-preşedinte; redactor dl. Nicolae Rădulescu, consilier.
NOTA I
Publicăm aici opinia separată a minorităţii:
Subsemnatul Gheorghe Gh. Panu, prim-preşedinte, sunt de părere că apelul parohiei reclamante urmează să fie respins pentru următoarele motive:
Reclamanta, Parohia Bisericii Sf. Adormire din Braşov, a cerut ca pârâtele Elena Sandu şi Elena Bucur să fie obligate a-i recunoaşte dreptul de proprietate asupra unui imobil înscris pe numele defunctului Ion Sandu, soţul Elenei Sandu şi tatăl Elenei Bucur,
care l-a transmis reclamantei-apelante printr-un act de donaţie şi a se invalida intabularea dreptului de proprietate obţinut de Elena Bucur şi a dreptului de uzufruct obţinut de Elena Sandu în baza certificatului de moştenire.
Printr-o acţiune reconvenţională, intimatele-pârâte au cerut respingerea acţiunii, ordonându-se radierea dreptului de proprietate al apelantei-reclamante asupra imobilului de mai sus, actul de donaţie fiind nul, de asemenea a obliga pe apelanta-reclamantă la restituirea tuturor sumelor încasate din veniturile imobilului.
în subsidiar, Elena Bucur a cerut valoarea rezervei ce i se cuvine ca fiică a defunctului donator Ion Sandu.
Pârâtele-intimate au susţinut că actul de donaţie e nul, nefiind făcut în formă autentică, întrucât conţine constituirea unei fundaţii.
Că deci chestiunea care trebuie examinată este aceea de a se şti care e natura juridică a actului de donaţie din 10 aprile 1940, intervenit între parohie, de o parte şi Ion şi Elena Sandu pe de altă parte şi prin care aceştia din urmă donează primei un imobil aflat în Braşov, teren şi clădire.
Că ceea ce este esenţial pentru caracterizarea unui act juridic este scopul pe care partea sau părţile l-au urmărit, iar nu denumirea dată acelui act.
Că, după cum rezultă din punctele 4 şi 5 al actului de donaţie, donatorii au înţeles să afecteze întregul venit al imobilului donat, ajutorării văduvelor, şcolarilor şi studenţilor merituoşi şi deci scopul urmărit a fost o liberalitate făcută acestora, iar nu parohiei, care apare numai prin reprezentantul ei ca un mandatar însărcinat cu executarea dispoziţiilor date de donatori.
Astfel fiind, actul intitulat act de donaţie, nu poate fi caracterizat ca un atare act, întrucât patrimoniul donatarei nu este mărit decât cu un drept teoretic, nuda proprietate, şi ca atare aceasta nu poate da alt aspect actului urmărit de donatori, ci este numai o măsură luată de aceştia pentru a putea realiza scopul urmărit, o liberalitate faţă de persoana determinată numai în genul lor, prin crearea unui patrimoniu distinct şi afectat exclusiv realizării scopului urmărit, adică o fundaţie.
Că întrucât acest act nu e întocmit conform dispoziţiilor legii persoanelor juridice, este nul.
Pentru aceste motive şi cele din sentinţa apelată, pe care ni le însuşim, suntem de părere că apelul Parohiei Bisericii Sf. Adormire urmează a fi respins ca neîntemeiat.
(ss) GHEORGHE GH. PANU
NOTA II
Decizia de mai sus pune o problemă de principiu interesantă şi anume: dacă o donaţie care conţine sarcina unei fundaţii este valabilă fără îndeplinirea formelor prevăzute de legea persoanelor juridice din 1924.
Noţiunea de fundaţie nu este o creaţie a legii din 1924. Ea exista cu mult înainte, având rădăcini adânci în dreptul roman (piae causae). Fundaţia, în esenţă, este afectarea unui bun pentru un scop de binefacere. Afectarea în principiu este perpetuă, bineînţeles în limita îngăduită de permanenţa bunului afectat, sau a scopului urmărit.
întrucât executarea fundaţiei presupune opera unui subiect activ, individul, fiinţă trecătoare, el nu poate asigura permanenţa fundaţiei. Aceasta o poate face numai un
subiect cu durată mai mare decât a omului. De aceea în toate timpurile fondatorii s-au adresat unei grupări de oameni cu continuitate şi durată (Biserică, Stat, comună etc.).
în această fază oricine dorea să înfiinţeze o fundaţie, trebuia în mod necesar, să se adreseze unei persoane morale, unei colectivităţi, pe care să o determine să accepte această sarcină perpetuă. Deci fondatorul avea nevoie întotdeauna de concursul activ al altcuiva. Putem afirma, că fundaţia lua naştere numai printr-un duorum in idem placitum consens is.
în acest sistem executarea fundaţiei, după ce fondatorul s-a stins, şi în lipsă de succesori, depinde exclusiv de voinţa şi probitatea persoanei morale însărcinate cu fundaţia. Această nesiguranţă, această îndoială ce va fi răsărit în sufletele multor fondatori, sau poate chiar unele triste exemple, au antrenat gândirea juridică pe calea unor speculaţii logice, care au culminat în teoria patrimoniului de afectare, al cărei creator propriu zis a fost Brinz (Zwecjvernigen).
Astfel, în Germania, pentru prima oară, s-a adoptat ideea unui patrimoniu autonom, scop în sine, dotat cu personalitate juridică, născut din unica voinţă a individului.
De unde până atunci fundaţia se năştea totdeauna printr-un consens, de acum voinţa unilaterală a fondatorului este suficientă. Aceasta a fost inovaţia legii persoanelor juridice din 1924. înainte trebuia să apelezi la concursul unei alte voinţe, ca, prin instrumentul unui contract bilateral, să obţii promisiunea ca altcineva, cu o viaţă mai lungă decât a ta, să se însărcineze cu perpetuarea unei opere de binefacere şi dincolo de moarte. După 1924, voinţa unică manifestată în anumite forme legale, dă naştere fundaţiei, iar Statul, colectivitatea, în virtutea legii se obligă să vegheze şi să garanteze permanenţa ei.
După definiţia legii din 1924, fundaţia este un patrimoniu autonom, destinat în mod permanent realizării unui scop ideal de interes obştesc (art. 66). Elementul nou introdus de lege nu este nici afectaţiunea, nici natura sau permanenţa scopului, căci aceste noţiuni erau inerente fundaţiilor consensuale create prin orice act înainte de 1924. Ceea ce este nou, e noţiunea de autonomie a patrimoniului şi a personalităţii juridice a acestuia. Apoi faptul că fundaţia ia naştere prin simpla declaraţie unilaterală de voinţă a fondatorului, în absenţa oricărui concurs eterogen.
Patrimoniul este un atribut al personalităţii. Un patrimoniu nu poate fi conceput decât în relaţie de un subiect de drept. Astfel s-a ajuns la acea bizară ficţiune, ca patrimoniul de care se dezbracă fondatorul, să fie el însuşi însufleţit cu o personalitate, pentru a nu fi silit să graviteze în jurul unui subiect străin.
Acum însă se pune problema dacă fundaţia mai poate lua naştere prin voinţa consensuală a două părţi prin mijlocirea unei convenţii de drept civil, sau aceasta trebuie să fie întotdeauna un patrimoniu autonom, o persoană juridică distinctă, după legea din 1924?
Decizia de faţă se pronunţă în favoarea primei teze. Soluţia este pe deplin justificată.
Legea persoanelor juridice prevede anumite forme mai riguroase pentru naşterea unei fundaţii. Colectivitatea fiind aceea care se însărcinează să perpetueze voinţa individului, este normal să pună anumite condiţii sine qua non. Când voinţa unilaterală nu se manifestă în formele prevăzute de lege, ea devine ineficace pentru naşterea noii persoane juridice.
Când o persoană privată îşi ia obligaţia de a executa fundaţia, în virtutea unui consens, potrivit art. 969 c. civ., convenţia fiind legea părţilor, Statul nu poate decât să consfinţească înţelegerea şi să acorde protecţia legală pentru executarea ei.
în economia legii din 1924, fundaţia este un patrimoniu autonom; în convenţiile bilaterale fundaţia apare ca o obligaţie, o sarcină, pe care şi-o asumă o parte, iar bunurile fundaţionale se confundă cu patrimoniul persoanei, care s-a obligat să execute fundaţia.
Legea persoanelor juridice prin articolul său final, abrogă orice dispoziţii contrare ei. Se pune întrebarea dacă fundaţia consensuală este contrară dispoziţiilor legii din 1924. Problema are un aspect mai adânc, deoarece afectează chestiunea, dacă o etapă, care marchează un progres în viaţa juridică, trebuie să facă tabula rasa peste trecut, sau dacă vechile instituţii pot trăi alături de cele noi, până când eclipsate de acestea, cad în desuetudine. Cu alte cuvinte contrarietatea fundaţiei consensuale faţă de dispoziţiile legii din 1924, se reduce la o problemă de ratio.
Fundaţia ca instituţie juridică, îşi datorează existenţa în orice sistem voinţei individului. Ordinea publică nu poate fi interesată decât la scopurile urmărite de fondator. Izvorul ei fiind voinţa individuală, nu există nici o raţiune ca o singură voinţă să fie considerată eficace, iar cooperarea a două voinţe să fie prohibită. Totul se reduce la eficacitatea în raport cu tehnica juridică de realizare, stabilită de ordinea legală. Voinţa unilaterală nu poate crea o fundaţie cu respectul regulilor generale privitoare la convenţii, în acest din urmă caz fundaţia fiind întotdeauna o sarcină, o modalitate a unei obligaţii.
Este adevărat că speţa ce adnotăm priveşte o donaţie făcută sub regimul Codului civil austriac, potrivit căruia nu se cerea forma autentică pentru donaţii. întrucât codul civil român cere autenticitate şi pentru donaţii, deci aceeaşi formalitate ca şi pentru fundaţiile prevăzute de art. 66 din legea din 1924, s-ar părea că astăzi chestiunea nu mai prezintă interes practic.
Dimpotrivă, legea persoanelor juridice cere să se precizeze modul de funcţionare, organele de conducere, înscriere în registrul persoanelor juridice. Prin urmare, un act care conţine o fundaţie, chiar dacă este făcut în formă autentică, dacă totuşi îi lipseşte una din celelalte condiţii, fundaţia este inexistentă. Iar dacă fundaţia, privită ca sarcină în contract, a fost esenţială la încheierea contractului, nulitatea ei va atrage şi nulitatea convenţiei, dacă ar fi adevărată teza că legea din 1924 se aplică tuturor fundaţiilor. Apoi fundaţia consensuală cred că se poate realiza nu numai printr-un contract de donaţie, ci prin orice convenţie do ut facias sau facio ut facias, care ar cuprinde obligaţia pentru una din părţi de a administra un bun afectat unui scop de binefacere, în care caz nici forma autentică nu mai este necesară.
Regimul creat de legea din 1924, este unul de favoare, care oferă o mai mare garanţie fondatorului că voinţa lui va fi perpetuată şi o înlesnire în ce priveşte posibilitatea de a se dispensa de concursul unei alte persoane. Din scurtele argumente istorice expuse mai sus, care au dus la sistemul legii din 1924, se poate vedea că interesul privat este precumpănitor în noua formă tehnico-juridică. De aceea nu există nici un motiv serios, care ar face imposibilă admiterea în viaţa juridică a vechiului sistem, alături de legea din 1924.
în afară de argumentele de mai sus, există unul de natură socială tot atât de puternic. Dacă ne gândim numai la obiceiul înrădăcinat de a se lăsa mici averi pe seama bisericilor pentru ajutorarea de copii, văduve sau bolnavi, de foarte multe ori aceste porniri frumoase şi utile ar pieri descurajate de formalismul rigid şi greoi al fundaţiilor în forma prevăzută de legea din 1924. Or, am cădea în altă extremă, aceea de a vedea o mare mulţime de asemenea patrimonii autonome, persoane juridice de sine stătătoare, cu statute, cu personal de administraţie, cu registre etc., în cazuri când valoarea patrimonialului afectat nu ar ajunge pentru plata materialelor de administraţie.
O interpretare contrară celei date de Curtea din Braşov ar paraliza orientarea iniţiativei particulare înspre operele sociale, ceea ce nu a fost nici în intenţia legii din 1924 şi nu ar cadra deloc cu valoarea etico-socială a unei sănătoase aplicări a textelor de lege. Trebuie să se ţină seama că dacă forma prevăzută de legea din 1924 se impune în marile fundaţii cu patrimonii impresionante, apoi faţă de bunele intenţii ale unor oameni milostivi dar modeşti, cu posibilităţi limitate, legea din 1924 este o povară. Ţara noastră nu este una de mari capitalişti, ci una de modeşti gospodari, iar elementul social în interpretarea legilor trebuie să ţină seama de acel quod plerumque fit. în sfârşit, această interpretare este confirmată şi de textele Regulamentului de organizare al Eforiei Bisericii Ortodoxe din 8 februarie 1927 care autoriză bisericile să primească donaţii cu destinaţie specială pentru înfiinţarea unui azil etc.
în acelaşi sens a se vedea decizia înaltei Curţi de Casaţie s. I, nr. 468, din 26 iunie 1942 (P.R. 1943, III, 132), prin care s-a decis că în cazul fundaţiilor care potrivit voinţei fondatorilor, urmează a forma un simplu serviciu anexă pe lângă o persoană juridică de drept public, legea persoanelor juridice nu are aplicaţie.
NOTA III
în hotărârea reprodusă, Curtea de Apel Braşov fiind chemată să stabilească, printre altele, dacă o donaţie afectată de sarcini, constituie sau nu o adevărată liberalitate, a trebuit în prealabil să determine criteriul în funcţie de care se poate aprecia caracterul de gratuitate al unui act de dispoziţie. Instanţa a ajuns la concluzia că o donaţie se defineşte prin diminuarea patrimonială pe care o cauzează dispunătorului, recurgând astfel la elementul obiectiv (material) al operaţiunii pentru calificarea ei din punctul de vedere al gratuităţii.
în ce măsură însă criteriul obiectiv este valabil spre a ne atesta că o transmisiune de bunuri se încadrează printre liberalităţi? A răspunde la această întrebare înseamnă a discuta însăşi valoarea elementului obiectiv ca factor distinctiv al gratuităţii în materie de donaţii şi de legate.
1. Pentru unii autori sărăcirea dispunătorului defineşte numai prin ea însăşi actul de liberalitate. Dintre doctrinarii recenţi, adeptul cel mai convins al priorităţii elementului material este Planiol (Trăite elementaire, III, nr. 2502 şi nota D.P., 1891.2.113).
Jurisprudenţa recunoaşte adesea şi ea o donaţie, făcând apel numai la factorul obiectiv. S-a decis de pildă că «operaţiunea conţine o micşorare a patrimoniului dispunătorului, o sărăcire a acestuia, rezultând din crearea unei obligaţii de a da o sumă de bani şi, în acelaşi timp, o îmbogăţire, o mărire a patrimoniului persoanei gratificate. Această îmbogăţire şi sărăcire sunt făcute în chip gratuit, pentru că nu se stabileşte că dispunătorul era dator să dea ceva persoanei gratificate, iar aceasta nu s-a obligat să dea ceva în schimbul obligaţiei dispunătorului. Deci operaţiunea conţine toate elementele intrinseci ale unei donaţii» (Trib. Ilfov, 26 februarie 1914, C. Jud., 1915, p. 347).
Valoarea elementului economic a fost însă contestată în doctrină. S-a susţinut că sărăcirea dispunătorului constituie un criteriu inacceptabil pentru definirea liberalităţii. După Josserand, folosirea factorului material ne-ar conduce la rezultate de-a dreptul inexacte în calificarea actelor juridice. «Se întâmplă adesea ca un transfer de valori să
se efectueze de la un patrimoniu la altul, fără contra-parte şi totuşi să nu existe nici donator, nici donatar: în timp ce, dimpotrivă, în cazuri excepţionale, există o liberalitate, cu toate că fiecare din părţi a consimţit sacrificii echivalente». (Josserand, Les mobiles dans les actes juridiques du droit prive, 1928, nr. 292).
Antinomia dintre teza obiectivistă, reprezentată de Planiol şi sistemul subiectiv, conceput de Josserand, ne obligă să verificăm dacă sacrificiul patrimonial pe care îl suportă dispunătorul, costituie cu adevărat o notă necesară pentru definirea liberalităţii şi, în plus, dacă acest caracter este suficient prin el însuşi pentru a identifica o donaţie sau un legat.
2. A) Element necesar. Fără sărăcirea uneia dintre părţi, un act juridic nu poate prezenta caracterele de liberalitate. «Orice donaţie implică în mod necesar ca dispunătorul să se despoaie de bunul dăruit, fără să primească nimic în schimb sau, cel puţin, fără să primească un echivalent care să facă să dispară gratuitatea esenţială a contractului» (Req., 24 ianuarie 1928, D.P., 1928.1.15 şi D.H. 1928.114). La fel hotărăsc şi instanţele de fond: «liberalitatea se constituie dintr-o operaţiune complexă în consecinţele ei, care sunt, în primul rând sărăcirea patrimoniului celui care dăruieşte şi, prin opoziţie, creşterea simultană a patrimoniului celui care primeşte» (C. Ap. Poitiers, 27 ianuarie 1902, S. 1903.2.13).
în aplicările de speţă s-a putut de asemenea constata că sacrificiul pe care îl suportă dispunătorul, constituie o condiţie indispensabilă, fără de care nu există liberalitate. lată un exemplu sugestiv, care ne demonstrează necesitatea elementului material: Un medic doreşte să creeze un spital în oraşul în care îşi exercită profesia. Formula juridică la care recurge este înfiinţarea unei societăţi civile pe acţiuni, pe care o fondează el, împreună cu alţi localnici. Medicul aduce ca aport în societate mai multe imobile ale sale; în schimb primeşte un număr determinat de acţiuni, care îi conferă în activul social o cotă proporţională cu aportul subscris, precum şi dreptul de a percepe dividende anuale. Un timp după înfiinţarea spitalului, medicul se recăsătoreşte şi lasă la decesul său copii minori. Mama lor, în calitate de tutoare legală, solicită revocarea donaţiei consimţite în favoarea societăţii de către medicul defunct, pentru motivul survenirii ulterioare de copii.
Instanţele judecătoreşti au respins însă acţiunea, deoarece au refuzat să vadă o liberalitate în actul intervenit în speţă. Ele au constatat în fapt că pretinsul dispunător n-a suferit nici un sacrificiu patrimonial; în compensarea valorii aportate, el primise un număr «determinat şi chiar considerabil» de acţiuni. în lipsa elementului economic al sărăcirii fondatorului, operaţiunea a fost încadrată în categoria titlului oneros, «actul are caracterul unui contract cumulativ, din moment ce rezultă din faptele cauzei că deşi pretinsul donator a fost inspirat, participând la crearea spitalului, de un gând caritabil, totuşi nu s-a desesizat niciodată, nici măcar în profitul săracilor în favoarea cărora fusese creat spitalul fondat de societate, de acţiunile care i se atribuiseră în schimbul aportului său şi pe care le conservase în proprietatea sa, astfel încât elementul esenţial al donaţiei, sărăcirea dispunătorului, lipseşte». (C. Ap. Poitiers, 27 ianuarie 1902, S. 1903.2.13).
3. Autorii care reneagă elementului material valoarea de factor caracterizant al actului de liberalitate, susţin totuşi că există transmisiuni gratuite, ce lasă intact patrimoniul dispunătorului. Josserand de pildă contestă că sărăcirea ar fi o condiţie sine qua non pentru definirea liberalităţii; marele civilist afirmă că, în cazuri excepţionale, un act juridic poate să prezinte caracterele de donaţie sau de legat, fără să impună un sacrificiu material în sarcina dispunătorului (Josserand, Les mobiles, nr. 292).
Un prim exemplu care ar ilustra această anomalie, l-ar constitui împrumutul cu dobândă, care ar fi susceptibil, în anumite circumstanţe, să devină o liberalitate, deşi ar lăsa intact patrimoniul dispunătorului. Jurisprudenţa afirmă în adevăr că «stipularea de dobânzi adăugată unui avans de bani, nu exclude, în toate cazurile, ideea de liberalitate şi nu imprimă cu necesitate împrumutului caracterul de act de speculaţie». (Req. 10 iunie 1913, S. 1914.1.366). Cu alte cuvinte, scopul de binefacere pe care îl urmăreşte împrumutătorul, ar putea, prin el însuşi, să confere operaţiunii caracterul de gratuitate.
Când există gratuitatea şi în ce condiţii? Principial, împrumutul de consumaţie presupune o remitere de bani, translativă de proprietate, însă temporară; patrimoniul împrumutătorului, provizoriu micşorat prin acordarea avansului, îşi redobândeşte la scadenţă exact valoarea iniţială. Din cauză că averea sa nu este definitiv diminuată, operaţiunea se exclude din rândul liberalităţilor. împrumutătorul poate fi însă animat uneori de scopuri altruiste şi de dorinţa de a consimţi o binefacere părţii cu care contractează: el îi va acorda un avans, pe care îl va considera în intenţia sa ca nerambursabil (împrumut afectat de remitere implicită de datorie). în această ipoteză actul prezintă în adevăr natura unei liberalităţi, însă tocmai pentru consideraţia că avansul fiind definitiv şi nerestituibil, patrimoniul împrumutătorului suferă o sărăcire iremediabilă. Elementul material se învederează necesar şi de astă dată: sau predarea sumei de bani are caracter rambursabil şi atunci actul nu constituie o liberalitate, deoarece lipseşte diminuarea patrimonială, sau avansul consimţit este nerestituibil şi atunci existând sărăcirea uneia din părţi, operaţiunea trebuie privită ca o donaţie.
Un alt caz, în care avem de-a face, după Josserand, cu o liberalitate, deşi nu se constată elementul obiectiv adecvat, ar fi cauţiunea (Les mobiles, loc. cit.). Trebuie să se observe însă că fidejusiunea aparţine nu de clasa liberalităţilor, ci de categoria actelor dezinteresate. Aceste operaţiuni, desigur, lasă intactă averea persoanei generoase, deşi procură beneficiarului un avantaj incontestabil. Cum însă actele dezinteresate formează un grup aparte în cadrul titlului gratuit, caracterele lor specifice nu pot să influenţeze discuţia referitoare la liberalităţi. Faptul că îndeplinirea unui serviciu benevol nu micşorează averea prestatorului, este prin urmare complet inapt să ateste existenţa liberalităţilor care nu cauzează o sărăcire dispunătorului.
Obiecţia lui Josserand, că elementul obiectiv nu prezintă importanţa unei condiţii sine qua non, deoarece există liberalităţi care nu implică un transfer de valori, se dovedeşte aşadar nefondată.
4. B) Element insuficient. Orice liberalitate presupune o diminuare patrimonială, suferită de către dispunător; putem însă afirma că orice sărăcire fără echivalent apreciabil în bani denotă un act cu titlu gratuit? Dacă existenţa unui sacrificiu de ordin pecuniar ar identifica întotdeauna o donaţie sau un legat şi, în plus, ar fi incompatibilă cu operaţiunile de tip lucrativ, ar însemna că elementul economic reprezintă criteriul şi necesar şi suficient pentru definirea unei liberalităţi. Realităţile juridice ne învederează însă că un transfer, parţial necompensat sau chiar absolut fără nici o contraprestaţie, se poate concepe de la un patrimoniu la altul, fără să implice un act cu titlu gratuit.
Astfel este evident că nu constituie o liberalitate profitul material pe care una din părţi îl realizează dintr-o operaţiune sinalagmatică, datorită clauzelor care permit oarecare inegalităţi între prestaţiile reciproce, ca într-o vânzare, locaţiune, schimb sau tranzacţie. Deşi operaţiunea ocazionează o uşoară pierdere unuia dintre contractanţi, ea rămâne totuşi oneroasă.
Putem deduce de aici insuficienţa criteriului economic, cum face Josserand? (Les mobiles, loc. cit.). Inechivalenţele abia perceptibile şi aproape inevitabile, pe care ni le relevă deseori contractele comutative, constituie mai degrabă variaţiuni provocate de «limitele de incertitudine pe care le comportă întotdeauna o evaluare». (Planiol, nota, D.P. 1891.2.113). De altfel, din punct de vedere subiectiv, ambele părţi sunt convinse că au de câştigat într-o afacere. Diferenţa trebuinţelor fiecărui contractant ne explică posibilitatea profitului comun, fără pierdere corelativă. «Fiecare din cele două părţi are câte un cântar de valoare, propriu al său, pentru ambele bunuri sau prestaţii care formează obiectul de schimb, însă deosebit unul de altul şi potrivit trebuinţei particulare a schimbului; de aici faptul că fiecare câştigă, fără ca celălalt să piardă». (Ihering, Scopul în Drept, trad. rom. T. Pacăţian, 1898, p. 81).
Natura oneroasă pe care o conservă operaţiunile sinalagmatice, deşi egalitatea dintre părţi nu este decât aproximativă, nu demonstrează insuficienţa elementului material, ci ne învederează mai degrabă ceea ce Ihering denumeşte, cu o expresie fericită, «logica» contractului bilateral: «o contraprestaţie care pentru parte nu e altceva decât un echivalent, adică ceva identic în valoare cu prestaţia sa, n-are puterea psihologică de a provoca o schimbare a stării existente. Pentru aceasta se cere o preponderenţă, o plus-valoare». (Ihering, op. şi loc. cit.).
5. Factorul obiectiv se învederează totuşi cu adevărat insuficient pentru a caracteriza natura unei operaţiuni, de câte ori, deşi există un transfer de valori fără contra-echivalent, totuşi nu poate fi vorba de o liberalitate.
Un exemplu edificator al neconcludenţei elementului material ni-l oferă concordatul. Creditorul care acordă debitorului falit o remitere parţială de datorie suportă o diminuare patrimonială egală cu fracţiunea din creanţă la care renunţă, căci el pierde definitiv din activul său această cotă din suma totală pe care trebuia să i-o restituie datornicul. Sacrificiul pe care îl consimte creditorul, cauzează falitului o îmbogăţire, degrevându-l de o porţiune din pasiv. Elementul material, care consistă în sărăcirea uneia dintre părţi, există prin urmare şi în materie de concordat. Totuşi remiterea parţială de datorie, intervenită în caz de faliment, nu reprezintă caracterele unui act cu titlu gratuit, fiindcă ea are de scop exclusiv să evite prejudiciul pe care creditorii l-ar suferi prin lichidarea concursuală şi prin deprecierea pe care această procedură de executare o cauzează activului ce aparţine falitului (Paşcanu, Dreptul falimentar român, nr. 695; Thaller şi Percerou, Faillites et banqueroutes, II, nr. 1.367). Un vechi autor, Straccha, dădea o caracterizare foarte justă intenţiei renunţătorului, când scria: melius est pauca dividere quam totum perdere. Finalitatea egoistă pe care o urmăreşte creditorul, conferă o natură oneroasă remiterii parţiale de datorie intervenite în materie de concordat, deşi operaţiunea întruneşte, sub raportul obiectiv, toate condiţiile, specifice actelor de liberalitate. Elementul material se dovedeşte, în acest caz, lipsit de orice concludenţă.
Tot astfel, renunţarea la dreptul de uzufruct (sau la coproprietatea unui zid comun), provoacă o sărăcire dispunătorului şi procură o îmbogăţire corelativă nudului proprietar (respectiv celuilalt coindivizar). Persoana care abdică din drepturile sale şi le alienează cu scopul vădit de a se sustrage obligaţiilor excesive care îi incumbă în calitate de uzufructuar sau de coproprietar, deşi îşi micşorează patrimoniul, încheie totuşi un act cu titlu oneros.
în sfârşit, renunţarea abdicativă (in rem) la succesiune, cu toate că operează o transmisiune de valori, nu poate fi privită ca o liberalitate. Este exact că persoana care
repudiază moştenirea suferă o sărăcire, fiindcă se despoaie de o valoare intrată în patrimoniul ei încă din momentul de când decedase de cuius. Pe de altă parte, renunţarea in rem profită succesibilului chemat la moştenire în locul abdicantului; eredele de grad subsecvent îşi sporeşte averea cu fracţiunea ce s-ar fi cuvenit renunţătorului. Existenţa acestor elemente obiective, inerente în transmisiunile gratuite, a determinat pe unii autori să considere renunţarea in rem ca o liberalitate. (Baudry-Lacantinerie şi M. Colin, Des donations entre vils et des testaments, ed. 3, I, nr. 1225; Planiol, Trăite elementaire, III, nr. 2547).
Operaţiunea nu poate totuşi primi o atare calificare. Existenţa factorului obiectiv este insuficientă spre a defini exact natura renunţării abdicative. Repudierea moştenirii se exclude dintre liberalităţi, fiindcă nu emană din intenţia generoasă de a procura o îmbogăţire moştenitorului de grad subsecvent. Pe de altă parte, avantajul pe care acesta îl realizează, se datoreşte propriei sale vocaţii succesorale. Beneficiarul dobândeşte bunurile pe care le refuză renunţătorul, însă nu de la acesta, ci direct din patrimoniul lui de cuius. Legătura de cauzalitate dintre sărăcirea pe care o suportă abdicantul şi îmbogăţirea realizată de beneficiar, lipseşte cu totul, «Renunţarea nu poate juca rolul de donaţie din cauza caracterului său pur abdicativ. îmbogăţirea posibilă a unui beneficiar nu-şi are cauza în sărăcirea renunţătorului, ci în voinţa legii; cele două acte sunt absolut independente». (Raynaud, La renonciation a un droit, R. Trim. Civ. 1936, p. 763, v. p. 787-788). Operaţiunea, deşi din punct de vedere strict material pare să constituie o transmisiune gratuită, în realitate am văzut că nu întruneşte condiţiile necesare spre a se încadra printre liberalităţi. (O. Sachelarie, nota P.R. 1939.2.145), ceea ce dovedeşte o dată mai mult, neconcludenţa factorului obiectiv.
6. Jurisprudenţa, în aplicaţiile de speţă, a remarcat de asemeni insuficienţa elementului material pentru definirea unei liberalităţi.
lată un caz edificator: o bătrână, aproape centenară, îşi vinde toate imobilele cu un preţ, plătibil parte în bani, iar parte convertibil într-o obligaţiune alimentară, pe care şi-o asumă cumpărătorii. După foarte scurtă vreme bătrâna moare. Moştenitorul ei legal cere anularea pretinsei vânzări pentru lipsă de preţ. în fapt se stabileşte că prestaţia în natură pe care o datorau cumpărătorii, constituie un echivalent derizoriu, dată fiind vârsta foarte înaintată şi maladia vânzătoarei; pe de altă parte se dovedeşte că plata în numerar n-a fost decât un simulacru. Condiţiile necesare pentru anularea vânzării ca lipsită de preţ serios (art. 1303 c. civ.), erau astfel întrunite. Cumpărătorii au obiectat însă că operaţiunea care intervenise între ei şi defunctă prezintă caracterele de donaţie deghizată, sub aparenţa unei vânzări. în adevăr, transmisiunea provocase o sărăcire patrimonială considerabilă defunctei şi procurase un beneficiu corelativ părţii celeilalte.
Instanţa de fond a refuzat totuşi să vadă în speţă o liberalitate, deşi a recunoscut existenţa elementului economic şi a declarat nul contractul, calificându-l ca vânzare fără preţ serios (C. Ap. Toulouse, 25 noiembrie 1911, D. P. 1919.1.29). Instanţa de recurs a menţinut această soluţie, consacrând astfel ideea că prin ea însăşi diminuarea patrimonială necoroborată cu intenţia de generozitate este insuficientă pentru caracterizarea unei liberalităţi (Req., 9 decembrie 1913, D. P., 1919.1.29).
într-o altă speţă, o persoană vinde fiicei sale un loc de casă cu construcţii, pe un preţ determinat, plătit integral, rezervându-şi însă dreptul să locuiască împreună cu cumpărătoarea, care în plus se mai obligă să întreţină pe vânzătoare (mama sa) şi să-i dea cele necesare traiului. Ulterior, printr-o declaraţie autentică, vânzătoarea renunţă la
cea mai mare din drepturile pe care le stipulase în favoarea sa. Prin consecinţă, cumpărătoarea încetează să-i mai procure întreţinerea şi alimentele. După un timp vânzătoarea revocă însă propria sa renunţare, pe care o consideră ca o donaţie neacceptată şi cheamă în judecată pe cumpărătoare spre a obţine, în temeiul art. 1020 c. civ., rezoluţia actului de vânzare, deoarece dobânditoarea imobilului îşi călcase obligaţiile sale contractuale, refuzând să presteze alimentele pe care le datora.
Instanţa de fond consideră, întemeindu-se numai pe elementele obiective ale operaţiunii, că renunţarea la dreptul de întreţinere constituie o donaţie indirectă, care nefiind acceptată de către cumpărătoare, a putut să fie valabil revocată. Clauza din actul de vânzare referitoare la alimente a redevenit astfel operantă în întregime. Inexecutarea ei de către cumpărătoare, motivează desfiinţarea contractului, prin aplicarea art. 1020 c. civ.
Prin motivele de recurs se impută însă instanţei de fond că, în drept, a dat o caracterizare eronată declaraţiei de renunţare la alimente şi întreţinere; ea nu ar constitui o liberalitate, ci modificarea unor clauze din contractul primitiv de vânzare. Curtea de Casaţie admite recursul, observând că în adevăr Tribunalul adoptase calificativul de donaţie, fără a cerceta şi constata care a fost intenţia vânzătoarei atunci când a făcut declaraţia de renunţare. Cu alte cuvinte,, stabilirea condiţiilor obiective inerente operaţiunii era insuficientă pentru caracterizarea actului juridic. «Renunţările la drepturi pot cuprinde o donaţie indirectă, dar aceasta numai dacă în adevăr se constată că renunţarea implică pentru renunţător privarea de un bun şi aducerea unui profit pentru cealaltă parte şi dacă ea este determinată numai de intenţia renunţătorului de a face prin aceasta un act de donaţie» (Cas. I, 1 martie 1927, Bul. 1927, p. 190).
7. Concluzii. Din consideraţiile care preced, rezultă cu prisosinţă că factorul obiectiv nu reuşeşte, prin el singur, să definească gratuitatea unei transmisiuni de bunuri. Criteriul economic trebuie el însuşi întregit prin coroborarea lui cu factorul intenţional (animus donandi). «O liberalitate nu există decât în măsura în care se descoperă la donator intenţia de a gratifica, pe care singuri judecătorii de fond pot să constate» (Req., 9 decembrie 1913, D. P. 1919.1.29). «Transferul fără echivalent al unei valori dintr-un patrimoniu în altul nu poate determina singur caracterul de liberalitate, dacă nu se descoperă şi intenţia de a gratifica» (Trib. Dorohoi, 2 martie 1940, Jur. G. 1941, sp. 744, p. 833, cu nota M. Vasiliu).
Prezenţa titlului gratuit într-un act juridic nu poate fi stabilită decât prin coroborarea elementelor obiective ale operaţiunii, cu factorul subiectiv (Josserand, Cours de droit civil, III, nr. 1256; Planiol, Ripert şi Trasbot, Trăite pratique, V. nr. 17, 2).
Condiţiile materiale compatibile cu generozitatea, ni le indică criteriul economic, în timp ce existenţa gratuităţii ne-o certifică factorul psihic (intenţional).
Revenind la speţă, putem deci afirma că decizia analizată, adoptând elementul material ca indice exclusiv al gratuităţii unei donaţii sub modo, s-a limitat în investigaţiile sale să recurgă la un auxiliar preţios, însă nu întotdeauna sigur pentru a identifica natura unei transmisiuni de bunuri. Spre a controla rezultatele obţinute prin mijlocirea criteriului economic, este întotdeauna util să se examineze însăşi intenţia ce animă pe dispunător, atunci când se despoaie de o fracţiune din patrimoniul său.
| ← Retract litigios. Cine-l poate propune? Reclamantul sau pârâtul? | VÂNZARE. CUMPĂRĂTOR NEPLATA PREŢULUI. PREDAREA IMOBILULUI.... → |
|---|
