VÂNZARE. CUMPĂRĂTOR NEPLATA PREŢULUI. PREDAREA IMOBILULUI. EXCEPŢIA NON ADIMPLETICONTRACTUS. TERMEN DE PLATĂ.
| Comentarii |
|
TERMEN DE GRATIE. VÂNZĂRI SUCCESIVE. CUMPĂRĂTOR ANTERIOR. ACŢIUNE ÎN ANULAREA VÂNZĂRII POSTERIOARE. IN ADMISIBILITATE (Art. 973.1021,1322.1361C. civ.) (1).
1. Vânzătorul care n-a primit preţul integral se poate împotrivi acţiunii intentate de cumpărător pentru executarea vânzării, opunându-i excepţia de neexecutarea contractului şi reţinând obiectul vândut; el poate opune această excepţie chiar dacă în contract s-a stipulat pactul comisoriu expres şi chiar dacă, ulterior, a înstrăinat obiectul unei alte persoane şi chiar dacă justiţia ar acorda cumpărătorului un termen de graţie; însă el nu poate opune dacă personal i-a acordat un termen de plată.
2. In caz de vânzări succesive, primul cumpărător al unui imobil nu poate intenta împotriva celui de-al doilea cumpărător acţiunea în anularea vânzării contractate cu acelaşi vânzător, ci acţiunea în revendicare.
(Eufrosina şi Nicolae Datcu cu Ion Ispas ş. a.).
CURTEA: Asupra recursului declarat de Eufrosina N. Datcu şi Nicolae Datcu, din Slănic-Prahova, în contra deciziei civile nr. 168 din 1 Iulie 1942, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti s. Vl-a, în proces cu Profira Niculescu, Aurel Dragomir Niculescu, Ion Ispas şi Maria Ion Ispas din aceeaşi localitate.
Având în vedere că din această decizie rezultă următoarele: recurenţii Eufrosina N. Datcu şi Nicolae Datcu au chemat în judecată pe intimaţii în recurs, Profira Niculescu şi Aurel Dragomir Niculescu, spre a fi obligaţi să le predea imobilul din Slănic-Prahova, str. Carol I nr. 26, ce l-au cumpărat dela aceştia, prin actul sub semnătură privată din 26 Iunie 1939, iar pe intimaţii Ion Ispas şi Maria Ion Ispas, care au cumpărat
dela primii doi intimaţi acelaşi imobil, cu actul aut. la nr. 4615/1940 şi transcris la nr. 4022/1940 la Trib. Prahova, spre a se anula contractul prin care numiţii au cumpărat acelaşi imobil dela aceiaşi vânzători.
Tribunalul Prahova s. I-a, pţin sentinţa civilă nr. 34/1941, anulând acţiunea ca ne/imbrată, recurenţii au făcut apel.
Curtea de Apel Bucureşti s. Vl-a, prin decizia atacată, după ce a admis ca reclamanţii să timbreze acţiunea în apel, a respins apelul ca nefondat.
Pentru a decide astfel, Curtea de fond constată şi motivează că faţă de primii doi intimaţi, vânzătorii imobilului, acţiunea este de executarea obligaţiunii de predare a imobilului vândut, iar nu o acţiune în revendicare; ca atare excepţia «non adimpleti
contractus», opusă de pârâţi, paralizează acţiunea, întrucât recurenţii, constată Curtea de Apel, recunosc a nu fi achitat întreg preţul de cumpărare; că cererea recurenţilor, de a li se acorda dreptul să achite în viitor restul de preţ datorat, nu poate fi primită, fiindcă n-a fost formulată în faţa primei instanţe şi fiindcă drepturile nu pot deriva decât din lege sau voinţa părţilor, iar nu din hotărâri judecătoreşti; că, în ce-i priveşte pe ceilalţi doi intimaţi, reclamanţii nu-şi pot valorifica pretenţiunile, întrucât ei n-au fost părţi contractante la încheierea vânzării intervenită între primii şi ultimii intimaţi, astfel că dânşii nu se află în nici un raport de drept care să-i îndreptăţească a cere anularea vânzării faţă de ultimii doi intimaţi; că în fine, inopozabilitatea acestei vânzări invocată de recurenţi pe baza art. 722 pr. civ., ar putea avea aplicaţiune numai într-o acţiune în revendicare, nu însă, în speţă, unde se tinde la anularea unui contract de vânzare de câtre terţii care nu au participat la încheierea lui.
în contra menţionatei decizii, Eufrosina N. Datcu şi Nicolae Datcu au declarat recurs, susţinut pe trei motive şi două suplimentare, aceste motive fiind depuse cu petiţia înreg. la 13 Aprilie 1944 şi repetate cu petiţiile din 17 Octomvrie 1945 şi 25 Februarie 1946.
Văzând motivele I, II şi I suplimentar de recurs astfel enunţate:
«I. Violarea art. 1020, 1021, 1365, 1366, 1364,
1367.1294 şi 1295 C. civ., exces de putere, nemotivare şi omisiune esenţială».
«II. Violarea art. 327 pr. civ., omisiune esenţială, rea aplicare a principiului de drept şi a excepţiunii «non adimpleti contractus» şi a art. 1021,1361,1315, 1320,1322 C. civ., violarea acestor texte».
«I supl. Violarea art. 327 pr. civ., exces de putere şi denaturare de acte. Eroare grosieră de fapt».
Având în vedere că prin aceste motive, recurenţii susţin că instanţa de jjpel a violat art. 1020,1021,1361,
1365.1366.1364.1320.1322.1367.1294 şi 1295 C. civ., art. 327 pr. civ. şi a comis exces de putere, omisiune esenţială, denaturare de acte, eroare grosieră de fapt şi nemotivare; că, anume greşit Curtea de Apel a admis că intimaţii se pot împotrivi acţiunii recurenţilor, opunând excepţia «non adimpleti contractus»; că nu poate să le refuze termenul de graţie pe care l-au cerut încă de la prima instanţă şi că în mod eronat a considerat că vânzarea este reziliată.
Având în vedere că din decizia atacată cu recurs rezultă că recurenţii cumpărători nu au plătit preţul vânzării în întregime, ceea ce de altfel nici dânşii nu o contestă; că intimaţii vânzători au refuzat a le acorda un termen de plată şi că la acţiunea recurenţilor pentru predarea imobilului vândut, intimaţii au opus excepţiunea «non adimpleti contractus».
Considerând că, potrivit art. 1322 şi 1361 C. civ., principala obligaţie a cumpărătorului este de a plăti preţul la ziua şi la locul determinat prin contract, vânzătorul nefiind dator a preda lucrul dacă cumpărătorul nu plăteşte preţul, afară de cazul când i-a acordat un termen de plată.
Considerând deci că, atâta timp cât cumpărătorul nu şi-a îndeplinit principala sa obligaţie, de a plăti preţul în întregime, el nu poate sili pe vânzător a-i preda lucrul vândut, fiindcă în contractele sinalagmatice, cum este vânzarea, una din părţi nu poate cere executarea obligaţiunilor celeilalte părţi contractante fără a-şi îndeplini ea singură obligaţia sa corelativă, pe care acelaşi contract i-o impune.
Considerând că, aşa fiind, vânzătorul care nu a primit preţul integral, se poate împotrivi acţiunii intentate de cumpărător pentru executarea vânzării, opunându-i excepţia de neexecutare a contractului şi reţinând obiectul vândut; că el poate opune această excepţie, indiferent dacă în contract s-a stipulat sau nu pactul comisoriu expres, şi chiar şi atunci când ulterior el a înstrăinat obiectul altei persoane, rămânând ţinut a răspunde în acest caz faţă de primul cumpărător în acţiune de daune sau în rezoluţiunea vânzării ce acesta i-ar intenta-o.
Considerând că vânzătorul n-ar putea opune cumpărătorului excepţiunea de neexecutare a contractului decât în cazul când el i-ar fi acordat un termen de plată; că această păsuire numai vânzătorul singur o poate acorda, termenul de graţie acordat de justiţie, în cazul prevăzut de art. 1021 C. civ., neechivalând cu termenul de plată convenţional acordat de vânzător; că deci, termenul de graţie ar putea împiedica pe vânzător de a obţine rezoluţiunea contractului, nu însă şi de a putea invoca excepţia de neexecutare a lui; căci nu este de presupus că vânzătorul, încheind contractul, ar fi consimţit a preda lucrul mai înainte de a primi preţul, adică a pierde proprietatea lucrului, obţinând în schimb numai o simplă creanţă împotriva cumpărătorului; iar dacă cumpărătorul cere un termen de graţie de la justiţie,
prin aceasta nu înseamnă că şi-a îndeplinit obligaţia sa principală spre a putea pretinde ca şi vânzătorul să şi-o îndeplinească pe a sa.
Având în vedere că, în speţă, Curtea de Apel, încuviinţând refuzul legitim al vânzătorilor de a preda imobilul, cât timp cumpărătorii n-au achitat preţul, şi înlăturând cererea acestora de a li se acorda un termen de graţie ca nefiind operantă, a făcut o justă aplicare a art. 1322 C. civ.; că în consecinţă, este inutil a se examina motivul II suplimentar de casare, prin care recurenţii impută Curţii de Apel că ar fi comis o eroare grosieră, întrucât ei ar fi cerut termen de graţie la prima instanţă, ceea ce de altfel este inexact în fapt, cât şi susţinerea lor că ar fi avut dreptul de a-1 solicita la instanţa de apel.
Având în vedere că este inexactă în fapt şi susţinerea recurenţilor că instanţa de apel ar fi considerat vânzarea ca reziliată, fiindcă de nicăieri nu se constată aceasta, Curtea de Apel menţinându-se strict în cadrul acţiunii intentate de recurenţi, al cărei obiect este predarea imobilului cumpărat, deci executarea vânzării, fără a discuta chestiunea rezoluţiunii ei, care în acest litigiu nici nu a fost dedusă; că deci motivele I, II şi I suplimentar de recurs cată a fi înlăturate.
Văzând motivele III şi II suplimentar de recurs astfel enunţate:
«III. Violarea art. 722 şi 723 C. pr. civ., art. 969, 971 şi 1295 C. civ. exces de putere».
«II suplimentar. Violarea art. 722 pr. civ. şi 1295 C. civ. Omisiune esenţială. Exces de putere».
Având în vedere că prin aceste motive, care privesc al doilea capăt de cerere al acţiunii şi anume anularea contractului de vânzare intervenit ulterior între intimaţii Profira şi Aurel Niculescu, pe de o parte ca vânzători şi intimaţii soţi Ispas pe de altă parte, ca cumpărători, recurenţii susţin că în mod greşit Curtea de Apel le-a respins «de plano» această acţiune, numai pe motivul că nu sunt părţi contractante, căci ei au dreptul de a intenta şi împotriva terţelor persoane asemenea acţiuni în anulare pentru motive de fraudă, iar nu numai o acţiune în revendicare cum motivează Curtea, şi că ei pot opune noilor cumpărători contractul lor de vânzare pe care l-au transcris mai înainte; că, hotărând astfel Curtea de Apel a comis un exces de putere, o omisiune esenţială şi a violat art. 722 şi 723 C. pr. civ., precum şi art. 969, 971 şi 1295 C. civ.
Considerând că potrivit art. 973 C. civ., convenţiile n-au efect decât între părţile contractante; că deci ele, neputând nici folosi, nici păgubi pe terţe persoane, acestea nu au interesul de a cere anularea sau desfiinţarea convenţiilor încheiate fără participarea lor.
Considerând că, aşa fiind şi întrucât cumpărătorul unui imobil fiind terţă persoană faţă de dobânditorii posteriori ai imobilului de la acelaşi vânzător, el nu are interesul de a cere anularea vânzării ulterioare care nu îi este opozabilă, şi nici nu poate cere de la noii cumpărători predarea imobilului după desfiinţarea unei convenţii la care nu a luat parte.
Având în vedere că, în speţă, recurenţii au cerut a se constata nulitatea vânzării intervenite între intimaţi, precum şi pe cale de consecinţă, ca noii cumpărători soţii Ispas, să fie obligaţi a le preda lor imobilul, acţiune pe care cu drept cuvânt Curtea de Apel a respins-o ca inadmisibilă, nefiind o acţiune în revendicare, ci o acţiune în desfiinţarea unui contract de vânzare, intervenit între terţe persoane.
Având în vedere însă că prin motivele de recurs se susţine că recurenţii au dreptul de a cere anularea acestui contract, ca fiind rezultatul unei conivenţe frauduloase dintre intimaţi, în paguba drepturilor recurenţilor şi că transcrierea actului de vânzare al intimaţilor nu le-ar fi opozabilă, întrucât ar fi posterioară transcrierii primei vânzări.
Având în vedere că nici prin petiţia introductivă de instanţă, nici prin concluziile orale şi scrise înaintea Curţii de Apel recurenţii n-au invocat conivenţa frauduloasă a părţilor potrivnice, astfel că sub acest aspect, critica lor nu poate fi admisă, în recurs neputând fi deduse de-a-dreptul chestiuni care n-au fost revendicate înaintea instanţelor de fond.
Având în vedere că nici chestiunea opozabilităţii transcrierii nu poate avea concludenţă în speţă, din moment ce Curtea de Apel a respins ca inadmisibilă acţiunea în anulare a contractului de vânzare către intimaţii soţi Ispas, această chestiune privind fondul unei eventuale acţiuni în revendicare dintre recurenţi şi numiţii intimaţi, că deci omisiunea de a discuta nefiind esenţială şi întrucât Curtea de fond n-a săvârşit nici o violare de lege şi nici un abuz de putere, aceste motive de recurs nu sunt întemeiate, astfel că recursul cată a fi respins.
Decizia nr. 596 din 23 Iunie 1947.
Preşedinţia d-lui G. P. Docan, consilier.
COMENTARIU
(1) Litigiul soluţionat prin deciziunea de faţă prezintă laturi interesante atât pentru practicienii barei, cât şi pentru doctrinari. înalta Curte lămureşte câteva principii foarte utile în materia raporturilor ce decurg din transmisiunea succesivă a proprietăţii unui bun imobiliar, în ipoteză conflictul între dobânditorii aceluiaşi imobil dela acelaşi autor.
Un asemenea conflict este reglementat de dispoziţiunile art. 1295 al. IIC. civ. şi art. 723 C. pr. civ. Conform prevederilor acestor texte, cumpărătorul unui imobil, care n-a transcris titlul său de achiziţiune, nu-şi poate opune dreptul de proprietate unui cumpărător posterior, care a dobândit imobilul dela acelaşi vânzător şi care şi-a transcris titlul înainte de primul cumpărător. în acest caz, zice art. 723 C. pr. civ., va fi preferat cumpărătorul posterior, care a transcris, deşi a cumpărat mai târziu şi chiar dacă a avut cunoştinţă de înstrăinarea anterioară, în afară de «cazurile de viclenie», legea înţelegând prin această rezervă ipoteza concertului fraudulos între vânzător şi cel de al doilea cumpărător, în scop de a frustra pe primul cumpărător de beneficiul achiziţiunii imobilului.
în practică, cazurile de coluziune frauduloasă caracterizată sunt rare. Se ivesc însă adeseori litigii între cumpărători succesivi, cum este cel de faţă. în speţă, Eufrosina şi Nicolae Datcu cumpăraseră în Iunie 1939 un imobil dela Profira şi Aurel Niculescu, fără însă a transcrie actul de vânzare. în 1940, Profira şi Aurel Niculescu consimt o nouă vânzare a aceluiaşi imobil către soţii Ion şi Maria Ispas, care, spre deosebire de primii cumpărători, efectuează formalitatea transcrierii.
Primii cumpărători, soţii Datcu, cheamă în judecată pe vânzătorii Niculescu, cerând justiţiei să-i oblige a-şi executa obligaţiunea lor de vânzători, anume de a le preda imobilul. Totodată, ei cheamă în judecată prin aceeaşi acţiune şi pe soţii Ispas, cumpărătorii posteriori, cerând anularea titlului lor, respectiv anularea actului de vânzare-cumpărare din 1940, care fusese trecut în registrele de transcripţiuni.
Am rezumat pretenţiunile formulate de reclamanţi (recurenţii din speţa de faţă), pentru a învedera că acţiunea conţinea două capete de cerere, îndreptate în contra a două categorii de pârâţi: mai întâi vânzătorii, apoi cumpărătorii posteriori. Soluţiunea dată de înalta Curte celor două capete de cerere necesită câteva scurte observaţiuni.
A) Recurenţii ceruseră, înaintea primei instanţe, ca vânzătorii să fie obligaţi la predarea imobilului, pe care-1 vânduseră a doua oară soţilor Ispas. Asupra acestei cereri nu este nevoie să insistăm, deoarece soluţiunea dată este conformă cu principiile. în alte cuvinte, Curtea de Casaţie constată că, din moment ce recurenţii nu plătiseră preţul integral, vânzătorii erau în drept să opună acţiunii îndreptate în contra lor excepţiunea non adimpleti contractus şi, în consecinţă, să refuze predarea imobilului. Această argumentare este absolut corectă şi conformă cu principiul echilibrului prestaţiunilor în contractele sinalagmatice, în care obligaţiunea unei părţi constituie cauza obligaţiunii simetrice a părţii celeilalte, încât partea care nu şi-a îndeplinit obligaţiunea nu poate cere ca cealaltă parte să şi-o execute pe a sa.
B) Mult mai delicată este problema ridicată de cererea formulată de recurenţi împotriva cumpărătorilor subsecvenţi. Recurenţii, prin acţiunea lor, solicitau justiţiei să declare anulat contractul de vânzare din 1940, prin care soţii Ispas dobândiseră imobilul tot dela vânzătorii soţii Niculescu.
Recurenţii încercau, pe această cale, să-şi redobândească imobilul, prin suprimarea efectului translativ de proprietate al actului din 1940, unit cu efectul specific al transcrierii acestui act. Soluţiunea dată de justiţie a dovedit că această cale nu era cea potrivită. în
adevăr, Curtea de Apel, în deciziunea confirmată prin hotărârea de faţă a înaltei Curţi, analizează poziţia respectivă a părţilor şi respinge acţiunea, întemeindu-se pe motivul că soţii Datcu n-aveau calitatea de a solicita rezoluţiunea contractului de vânzare intervenit între vânzătorii Niculescu şi cumpărătorii Ispas. Această lipsă de calitate, zice instanţa de fond, decurge din faptul că reclamanţii nu pot cere desfiinţarea unui act juridic la care n-au luat parte, fiind terţi faţă de raporturile dintre vânzători şi cumpărătorii subsecvenţi ai imobilului.
Acest mod de a vedea este just şi constituie o exactă aplicare a dispoziţiunilor art. 973 C. civ. Terţii n-au, în principiu, acces în domeniul contractual. Convenţiunile nu pot avea efecte faţă de terţi, după cum nici ei nu pot interveni în raporturile dintre părţi. Nu se putea deci admite intruziunea recurenţilor în contractul încheiat de intimaţi. De aceea, înalta Curte face o scurtă aluzie la poziţiunea părţilor cu privire la acest capăt de cerere al acţiunii, arătând că instanţa de fond a respins cu drept cuvânt acţiunea în rezoluţiune formulată de persoane care n-au fost participanţi la contract, căci, pentru ca recurenţii să fi putut izbândi, ar fi trebuit să-şi formuleze pretenţiunea pe terenul revendicării. în adevăr, revendicarea constituie tipul acţiunii în reclamaţiune a dreptului de proprietate, pe care adevăratul proprietar o intentează în contra uzurpatorului său, în general, în contra deţinătorului ce exercită acte de posesiune asupra lucrului revendicat.
Iată deci dezlegarea acestui litigiu obţinută prin analiza exactă a calităţilor juridice ale părţilor în prezenţă. Prin precizarea acţiunii exacte a părţilor în instanţă unele faţă de altele, înalta Curte, confirmând deciziunea Curţii de fond, a dat o soluţiune necriticabilă şi întemeiată pe raţionamente simple.
*
* *
Am putea încheia aci aceste scurte explicaţiuni. însă, deciziunea de faţă ne dă prilejul să adăugăm câteva cuvinte, care ne sunt inspirate printr-un considerent final din această deciziune: recurenţii, zice înalta Curte, n-au invocat conivenţa frauduloasă a părţilor potrivnice, aşa că problema nu poate fi examinată sub acest aspect.
Este regretabil că reclamanţii nu s-au gândit să supună justiţiei şi această latură a litigiului, pe care am amintit-o în treacăt la începutul acestei disertaţiuni. în adevăr, recurenţii s-ar fi putut plânge de prejudiciul ce le-a cauzat a doua vânzare, al cărei rezultat a fost de a-i frustra de achiziţiunea imobilului. Este drept că intimaţii s-ar fi putut adăposti în spatele dispoziţiunilor art. 1295 al. II C. civ. şi, mai ales, ale art. 723 C. pr. civ. Nu este însă mai puţin adevărat că recurenţii, punând interesele lor pe acest teren, ar fi putut avea eventuale şanse de câştig, dacă ar fi putut administra proba concertului fraudulos. Dovada relei credinţe, în această materie, este insuficientă, căci art. 723 C. pr. civ. declară că cunoştinţa celui de al doilea cumpărător despre existenţa unei vânzări anterioare nu poate avea vreo influenţă asupra validităţii titlului său de achiziţie. Legea cere deci mai mult decât dovada simplei rele credinţe; ea cere învederarea unor manopere frauduloase. Numai cu condiţiunea administrării unei asemenea dovezi va putea primul cumpărător să obţină anularea achiziţiunii posterioare, ca fiind pătată de fraudă.
Dar ne putem întreba dacă frauda, despre care vorbeşte art. 723 C. pr. civ., trebuie neapărat să rezulte dintr-o coluziune a cumpărătorului subsecvent, care s-ar fi înţeles cu vânzătorul, pentru a anihila drepturile dobândite de primul cumpărător? Trebuie oare ca această voinţă comună de a frauda să emane dela ambele părţi?
Această chestiune este foarte delicată, iar jurisprudenţa înclină a o rezolva în mod afirmativ. Soluţiunea decurge în mod implicit din deciziunea înaltei Curţi s. I din 29 Octomvrie 1937 (Bul., p. 670), iar în altă decizie a aceleiaşi secţiuni (nr. 650 din 30 Mai 1941), Suprema instanţă îşi precizează punctul de vedere în mod mai desluşit. în alte cuvinte, jurisprudenţa este formată în sensul că simpla cunoştinţă a cumpărătorului subsecvent nu poate fi interpretată de plano ca o înţelegere frauduloasă cu vânzătorul. (A se vedea şi Cass. fr., 7 decemvrie 1925, D. P. 1926.1.187, cu nota profesorului Savatier). Acest mod de a vedea se potriveşte cu stricta aplicare a literii textului, respectiv a dispoziţiunilor art. 723 C. pr. civ.
Problema poate fi privită însă dintr-un punct de vedere mai înalt. Faptul cunoştinţei primei vânzări conferă evident cumpărătorului posterior calitatea de cumpărător de rea credinţă, prin simpla împrejurare că el ştie că imobilul a mai fost vândut altei persoane. Ori, împrejurarea cunoştinţei vânzării anterioare, unită cu stăruinţa noului cumpărător de a obţine în favoarea sa o nouă transmisiune a aceluiaşi imobil, lasă să se presupună existenţa, cel puţin tacită, a unei înţelegeri între vânzător şi cumpărătorul de rea credinţă, în scop de a frustra pe primul cumpărător de beneficiul achiziţiunii sale. în alte cuvinte, violarea angajamentului de către vânzător în ce priveşte abţinerea de a vinde acelaşi bun de două ori, precum şi cunoştinţa cumpărătorului subsecvent despre vânzarea anterioară, constituie incontestabil, dacă nu un concert fraudulos, dar cel puţin un act contrar moralei cele mai elementare. (Cpr. Ripert, La regie morale dans Ies obligations civiles, nr. 168 şi 170).
Astfel văzută problema, poate fi discutată sub o înfăţişare mult mai largă şi descătuşată de interpretarea literală a textului de lege. Nu ştim dacă acest mod de a vedea a mai fost înfăţişat instanţelor judecătoreşti.
La cele ce preced s-ar putea adăuga şi un argument de altă natură: art. 972 C. civ., tratând despre transmisiunea bunurilor mobile, dispune că «persoana pusă în posesiune (a unui lucru mobil) este preferită şi rămâne proprietară, chiar când titlul său este cu dată posterioară, numai posesiunea să fie de bună credinţă». Textul presupune un conflict de drepturi între mai multe persoane, care se pretind proprietare ale unui bun mobil; legea dispune că posesiunea este totodată şi semnul proprietăţii, cu condiţia ca posesiunea să fie exercitată cu bună credinţă, adică animo domini.
Aşadar, după lege, buna credinţă joacă un rol esenţial în aprecierea validităţii titlurilor de proprietate mobiliară. Criteriul de apreciere al legii este împrumutat domeniului moral, dat fiind că conceptul bunei credinţe face parte din numeroasele precepte morale, pe care dreptul pozitiv şi le-a însuşit.
Se poate răspunde totuşi că, în practică, organizarea regimului transmisiunii proprietăţii imobilelor nu este supusă aceloraşi norme ca transmiterea mobilelor, din cauza naturii diferite a acestor categorii de bunuri. Un asemenea argument n-ar fi însă de ajuns de convingător, dată fiind preocuparea de ordine publică de a proteja drepturile câştigate, indiferent de natura acestora şi necesitatea înlăturării combinaţiunilor necinstite din cercul actelor ilicite. Ni se pare necontestat că cumpărătorul, care ştie de existenţa unei vânzări anterioare şi stăruie totuşi pe lângă cumpărătorul iniţial să-i transmită un drept ce fusese dobândit de primul cumpărător, săvârşeşte un act ilicit; zicem ilicit, pentru că îl face cu deplină ştiinţă, în scopul de a evinge pe primul cumpărător din drepturile pe care acesta le-a căpătat asupra imobilului şi pe care încearcă a le obţine pe seama lui.
| ← DONAŢIE CU SARCINI. CARACTERIZARE. FUNDAŢIE PRIN INTERMEDIAR.... | ARDEAL. IMOBIL. ACT TRANSLATIV DE PROPRIETATE. CARTE FUNCIARĂ.... → |
|---|
