ARDEAL. IMOBIL. ACT TRANSLATIV DE PROPRIETATE. CARTE FUNCIARĂ. INTABULA RE. ACŢIUNE DE RADIERE PENTRU NEVALABIUTATEA AB ORIGINE A ACTULUI. TERMEN
| Comentarii |
|
1. Acţiunea de radiere pentru nevalabilitatea dela origine a actului care a servit de bază intabulării se prescrie prin şase luni socotite dela data comunicării deciziei de intabulare sau, în cazul când comunicarea nu s-a făcut, în termen de trei ani dela data depunerii cererii de intabulare.
2. Dacă acţiunea a fost introdusă în termenele de mai sus, nu este necesar ca titularul inscripţiei să fi fost de rea credinţă, dovada relei credinţe trebuind să fie făcută numai după trecerea acestor termene.
(Amalia Portis cu Rudolf şi Irina Geweg).
CURTEA: Asupra recursului făcut de Amalia Portis, născută Urban, personal şi ca cesionară a drepturilor fratelui său Amold Urban, contra deciziei civile nr. 370/1940 a Curţii de Apel Timişoara s. III, în proces cu Rudolf şi Irina Geweg.
Având în vedere decizia atacată cu recurs din care reiese că recurenta Amalia Portis, personal şi ca cesionară a drepturilor fratelui ei Arnold Urban, a introdus acţiune pentru anularea contractului de donaţiune din 12 Februarie 1935, prin care văduva Procop Magdalena donase intimaţilor Geweg Rudolf şi soţia imobilul din c. f. nr. 325 a comunei Reşiţa, cerând restabilirea situaţiei anterioare în cartea funciară şi înscrierea dreptului de proprietate asupra 1/2 parte din acest imobil în favoarea recurentei, cealaltă jumătate urmând a fi înscrisă în favoarea intimaţilor, pentru motivul că printr-un act anterior, intitulat «Acord», cu data de 13 Februarie 1932, văduva lui Pricop Alexandru recunoscuse dreptul recurentei şi al fratelui ei, în calitate de moştenitori ai defunctului ei soţ Lurenţiu Pricop, asupra unei jumătăţi de imobil, astfel că la data de 12 Februarie 1935 ea nu mai putea dispune în favoarea intimaţilor decât asupra celeilalte jumătăţi din imobil, care-i aparţinea propriu, ca avere coachizită.
Tribunalul Caras prin sentinţa nr. 1317/9/935 a respins acţiunea recurentei, motivând că prin actul din 13 Februarie 1932 văduva Pricop Magdalena a recunoscut recurentei şi fratelui ei dreptul de moştenire asupra jumătăţii de imobil rămasă de la Pricop Laurenţiu, însă aceştia neavând după lege un altfel de drept şi actul nefiind translativ de drepturi, nu au dobândit nimic prin această recunoaştere şi moştenirea ca avere coachizită în baza legii revenind soţiei defunctului, văduva Magdalena Pricop, urmează că aceasta a devenit proprietară asupra întregului imobil în discuţiune, pe care l-a putut dărui apoi intimaţilor.
Curtea de Apel Timişoara s. Il-a prin decizia nr. C. II2454/936/8 însuşindu-şi punctul de vedere al tribunalului, a respins apelul recurentei, adăugând considerentul că, chiar dacă s-ar considera actul din 13 Februarie 1932 ca fiind transmiţător de drepturi totuşi acţiunea urmează a fi respinsă fiindcă recurenta şi fratele ei, neintabulându-şi dreptul de proprietate în cărţile funciare, nu pot opune actul lor intimaţilor, care, deşi dobânditori posteriori, au intrat în posesiunea imobilului şi au intabulat dreptul de proprietate în cărţile funciare, cu bună credinţă.
Recurenta atacând printr-un recurs de casare această decizie înalta Curte de Casaţie s. I-a prin decizia nr. 912/1939, a admis recursul şi a casat deciziunea atacată pentru greşita interpretare şi denaturarea sensului clar şi vădit neîndoielnic al «acordului» din 13 Februarie 1932, stabilind că acest act are un caracter translativ de proprietate şi în consecinţă Magdalena Pricop nu mai era în drept să doneze ulterior la 12 Februarie 1935 intimaţilor o avere care nu mai putea să figureze în patrimoniul ei.
Curtea de Apel Timişoara s. Il-a prin decizia azi atacată cu recurs, judecând ca instanţă de trimitere, respinge din nou ca nefondat apelul recurentei, motivând de astă dată în rezumat cu următoarele considerente: întrucât potrivit deciziei de casare, acordul din 13 Februarie 1932 este un act translativ de proprietate urmează a se examina chestiunea opozabilităţii intabulării în funcţiune de buna sau reaua credinţă a intimaţilor. In consecinţă Curtea de Apel constată din declaraţiunea martorului Zipl, apoi din faptul că nu s-a dovedit calitatea intimaţilor de nepoţi ai donatoarei şi că ar fi locuit împreună cu ea înainte de donaţiune, cum şi din alte elemente de fapt că reaua credinţă a intimaţilor nu este dovedită, astfel că aceştia au câştigat prin intabularea ulterior făcută cu bună credinţă şi unită cu posesiunea de fapt un drept real opozabil titlului simplu al recurentei.
Văzând motivele I şi II de casare.
Având în vedere că prin aceste motive de casare se susţine că instanţa de apel şi-a bazat decizia pe temeiuri străine de firea pricinei şi a violat normele de drept cuprinse în art. 148-151 din regulamentul cărţilor funciare combinat cu art. 102 şi 104 din procedura lăsământară din Ardeal cu privire la stabilirea bunei sau relei credinţe a achizitorului ulterior, prin faptul că a aplicat litigiul de faţă normelor ce privesc înstrăinarea consecutivă a imobilului la două persoane diferite de către proprietarul tabular veritabil, în care caz achizitorul ulterior câştigă dreptul de proprietate dacă cu bună credinţă şi-a intabulat mai înainte dreptul în cărţile funciare, pe când în speţă urmează a se aplica normele privitoare la acţiunile de radiere pentru nevalabilitatea dela origine a actului ce a servit de bază intabulării, norme care conduc la radierea dreptului intabulat, indiferent de buna credinţă a titularului dreptului intabulat, în cazul când acţiunea de radiere s-a introdus în termen legal, cum şi prin
faptul că a pretins recurentei să facă dovada că intimaţii au ştiut despre înstrăinarea anterioară, în timp ce era suficient pentru stabilirea relei credinţe ca intimaţii să fi putut lua cunoştinţă despre acest fapt.
Având în vedere că din decizia atacată cu recurs, precum şi din scriptul introductiv de acţiune, rezultă că recurenta a introdus, în baza art. 148 din regulamentul cărţilor funciare şi a art. 12 din legea pentru punerea în aplicare a procedurii civile, acţiunea de radiere pentru nevalabilitatea ab origine a intabulaţiunii.
Considerând că, potrivit art. 150 din reg. cărţilor funciare, combinat cu § 8 din ordonanţa Ministerului justiţiei nr. 947/1888, o asemenea acţiune, dacă este introdusă în termenul de 6 luni socotite dela data când decizia de intabulaţiune s-a comunicat reclamantului sau, în cazul când această comunicare nu s-a făcut, dacă este introdusă în termen de trei ani socotit dela data când s-a depus la cărţile funciare cererea de intabulare, conduce, în cazul dovedirii nevalabilităţii titlului, la radierea inscripţiunii tabulare, chiar dacă
titlul acestei inscripţiuni este de bună credinţă, la asemenea acţiune reaua credinţă trebuind să fie dovedită numai dacă acţiunea s-a introdus după trecerea termenului legal mai sus arătat.
Că, prin urmare în speţă, Curtea de fond trebuia în prim rând să stabilească, dacă acţiunea de radiere de faţă a fost sau nu introdusă în termenul legal mai sus arătat, şi numai în cazul negativ avea să se ocupe de stabilirea bunei sau relei credinţe a celui ce obţinuse intabulaţiunea a cărei radiere se urmăreşte prin acţiune, pe când în cazul când acţiunea de radiere a fost introdusă în termenul legal, urma ca instanţa de fond să păşească la stabilirea valabilităţii sau nevalabilităţii actului ce a servit de temei intabulării atacate, chiar dacă intimaţii, dobânditori posteriori, au fost de bună credinţă.
Că neprocedând astfel şi trecând de-a-dreptul la stabilirea bunei credinţe a intimaţilor, urmează că Curtea de Apel a violat normele de drept mai sus arătate şi a aplicat pricinei reguli străine de firea ei, astfel că motivele de casare sunt întemeiate.
Pentru aceste motive, se admite recursul.
Deciziunea nr. 640 din 30 Iunie 1943.
Preşedinţia d-lui N. Hariton, consilier.
COMENTARIU
(1)1. Faptele determinate care au stat la baza deciziei Curţii de Apel Timişoara, atacată în recurs sunt:
a) văduva Pricop Magdalena, prin «acordul» dela data de 13 Februarie 1932 recunoaşte dreptul de proprietate al fraţilor Amold Urban şi Amalia Portis, în calitate de moştenitori ai defunctului ei soţ, Laurenţiu Pricop (greşit indicat în decizie cu numele Alexandru Pricop), asupra unei jumătăţi din imobilul înscris în c. f. nr. 325 din Reşiţa; b) cu toate acestea, văduva Pricop Magdalena, care este înscrisă în cartea funciară ca proprietară exclusivă, a donat la 12 Februarie 1935 întregul imobil intimaţilor Geweg Rudolf şi soţiei acestuia care au obţinut intabularea dreptului lor de proprietate în c. f. în consecinţă recurenta Amalia Portis în numele propriu şi totodată în calitate de cesionară a fratelui său Amold Urban a chemat în judecată pe intimaţii Geweg Rudolf şi soţia sa, cerând restabilirea stării anterioare în cartea funciară şi înscrierea dreptului de proprietate pentru jumătate de imobil în favoarea recurentei, cealaltă jumătate urmând ca se fie înscrisă în favoarea intimaţilor (mai exact: urmând ca să rămână înscrisă în favoarea intimaţilor căci întregul imobil trecuse în c. f. dela văduva Pricop Magdalena în baza actului de donaţie din 12 Februarie 1935; deci, nu mai era cazul ca din nou să se înscrie o jumătate în favoarea lor).
Tribunalul Caraş constată, iar Curtea de Apel confirmă cum că Portis Amalia şi fratele său nu au avut nici un drept de moştenire după soţul Magdalenei Pricop, deci nu au dobândit nimic prin actul de recunoaştere dela 13 Februarie 1932, căci văduva a devenit proprietara întregului imobil «ca avere coachizită». La acest punct se face un lapsus evident:
căci soţia nu a dobândit integral imobilul cu titlu de avere coachizită, ci cu titlu de bun de achiziţie, ca succesoare în această categorie de bunuri, după bărbatul mort fară descendenţi.
II. întrucât înalta Curte de Casaţie s. I-a a statornicit prin deciziunea nr. 912din 1939 că «acordul» dela 13 Februarie 1932 are caracter translativ de proprietate, o discuţie cu privire la valabilitatea şi efectele acelui act între văduva Pricop Magdalena şi recurenta Portis Amalia nu mai poate avea loc. Aceasta, împreună cu fratele ei Urban Amold, trebuie consideraţi, deci, ca primi achizitori, pe data de 13 Februarie 1932, cu privire la o jumătate indiviză din imobilul înscris în c. f. nr. 325 din comuna Reşiţa, în raport cu donatarii Geweg Rudolf şi soţia, care în privinţa aceleiaşi jumătăţi sunt achizitori posteriori, pe data de 12 Februarie 1935 (cealaltă jumătate nu interesează speţa).
III. Conflictul dintre cei doi achizitori succesivi este tipic în Transilvania şi Banat. El urma să fie scindat prin aplicarea dispoziţiei art. 440 al Codului civil austriac, care avea putere obligatorie şi în teritoriile cârmuite de dreptul civil maghiar conform art. 21 şi 156 din regulile judiciare provizorii dela 1861. Articolul 440 cod. civ. austr. glăsuieşte: «dacă proprietarul a înstrăinat (germ. «uberlassen») la două persoane acelaşi lucru imobil, el se cuvine aceluia care a cerut mai întâi intabularea». Legiuitorul austriac acordă, deci, necondiţionată preferinţă achizitorului posterior, dacă acesta a cerut cel dintâi instanţei c. f. intabularea (sau cel puţin prenotarea, v. art. 94 rcf.) dreptului de proprietate, faţă cu achizitorul anterior = primul achizitor care a omis din orice motiv să-şi ceară la timp înscrierea în c. f. Această normă corespunde, ce e drept, principiilor (jus strictum) ce cârmuiesc dobândirea drepturilor reale în legislaţiile unde acest efect juridic se produce prin înscrierea în cărţile funciare. Jurisprudenţa maghiară din anii 1870-1880 aplica întocmai dispoziţia art. 440 C. civ. austr., fară să se preocupe de împrejurările concomitente ale conflictului dintre cei doi achizitori succesivi, împrejurări care indicau uneori atenuarea dispoziţiei severe în favoarea primului achizitor. în adevăr, s-au constatat în curând abuzuri tot mai dese ce se săvârşeau sub scutul acestei dispoziţiuni, în paguba maselor de cetăţeni necunoscători în treburile juridice, care, ignorând instituţia cărţilor funciare, cumpărau (prin contracte scrise ori verbale) imobile şi le luau în stăpânire, fără însă să solicite instanţelor de c. f. înscrierea dreptului lor de proprietate în c. f., adică transcrierea imobilului de pe numele vânzătorilor. Aceştia din urmă rămâneau, deci, înscrişi şi mai departe ca proprietari în c. f., deşi posesiunea o aveau cumpărătorii neînscrişi în c. f. Achizitorul ignorant se vedea la un moment dat atacat cu acţiune în revendicare de către un altul, care contractând mai târziu, cu acelaşi autor, înscris încă în c. f. ca proprietar, a cerut şi obţinut transcrierea dreptului său de proprietate în c. f., fără însă să primească în posesiune imobilul (care era în posesia primului cumpărător). Contractul dintre secundul achizitor şi persoana rămasă înscrisă în c. f. era foarte adeseori rezultatul manoperii frauduloase (dar greu de dovedit) a contractanţilor. Cum, însă, litera art. 440 C. civ. austr. ocrotea pe secundul achizitor pentru singurul temei că el a dobândit înscrierea în c. f., primul achizitor era pur şi simplu sacrificat, rămânându-i doar o problematică acţiune în daune împotriva autorului, care de ordinar era lipsit de avere. Pentru a stăvili, după putinţă, aceste abuzuri, instanţele judecătoreşti, după oarecare ezitări, s-au văzut îndemnate să dea dispoziţiei art. 440 C. civ. austr. o interpretare derogatorie, în sensul că cel de-al doilea achizitor deşi înscris în c. f., dacă se face proba «relei sale credinţe» nu se poate prevala de art. 440 C. civ. austr. şi calitatea de proprietar refuzându-i-se, va fi înlăturat în folosul aceluia care a dobândit mai înainte şi totodată a luat în posesiune imobilul din întrebare.
IV. în soluţiile lor, instanţele se conduceau de principiile generale ale dreptului şi de consideraţiuni de echitate, Iară să se preocupe de justa construcţie a problemei juridice, ori de încadrarea ei în corpul normelor consacrate ale dreptului civil. De aici provine oscilarea instanţelor în ceea ce priveşte calificarea raporturilor juridice supuse cercetării şi cuprinsul hotărârilor date în favoarea primului achizitor. Formula agreată la început era aceea de a declara nevalabil - nul - actul juridic intervenit între persoana înscrisă în c. .f. (autorul comun) şi secundul achizitor; uneori se pronunţa totodată nevalabilitatea înscrierii obţinute de secundul achizitor. Profesorul B. Grossschmid (Budapesta) a fost cel dintâi care, analizând problema în ansamblul ei, a arătat premisele pretenţiei pe care primul achizitor o poate ridica, erorile strecurate în jurisprudenţa curentă, cum şi concluziile în ceea ce priveşte formularea pretenţiei şi a hotărârilor judecătoreşti condamnatoare. El îşi denumeşte teoria sa «apărarea titlului juridic», denumire plastică în sensul că primul achizitor, neînscris în c. f., nu are împotriva autorului său decât titlul juridic - drept personal pentru a-i cere prestaţiunea tabulară a imobilului, adică predarea unui înscris bun pentru intabularea dreptului de proprietate în c. f. El nu stă în nici un raport juridic cu secundul achizitor. Cu toate acestea, cu drept cuvânt instanţele admit acţiunea sa îndreptată simultan împotriva autorului său şi a secundului achizitor, denumită de Grossschmid acţiune în atacarea pentru dobândirea proprietăţii, dacă sunt întrunite condiţiile de fond următoare: a) Titlul achizitiv valabil (oneros ori gratuit) al primului achizitor să fie coroborat cu posesiunea de fapt a imobilului, b) Secundul achizitor să fie «de rea credinţă». însă reaua credinţă are în această materie o semnificaţie specifică. Noţiunea relei credinţe în accepţie curentă este conexă cu posesiunea fizică a cutărui bun (art. 326 C. civ. austr.), dar nu cu obţinerea unei înscrieri în c. f., mai cu seamă atunci când nici o piedică de ordin tabular nu stă în calea înscrierii. Aplicând noţiunea în ipoteza dublei înstrăinări se spune că va trebui considerat ca fiind de rea credinţă, nu numai acela care a fost de conivenţă cu autorul comun pentru a frustra pe primul achizitor, dar în general acela care a avut cunoştinţă de achiziţia anterioară. In principiu, această rea credinţă urmează să fie dovedită de către primul achizitor, pentru că prezumţia legală este în favoarea bunei credinţe în materia dreptului privat (art. 328 C. civ. austr.). în ipoteza dublei înstrăinări, jurisprudenţa maghiară a ajuns însă să statornicească oarecare prezumţie a relei credinţe, pe baza unor împrejurări concrete în care se găsea secundul achizitor. Astfel: înrudirea dintre acesta şi autorul comun, faptul că cei doi achizitori succesivi au domiciliul în aceeaşi comună, că secundul achizitor putea uşor să se informeze asupra situaţiilor, dar nu a făcut-o, sunt considerate de jurisprudenţă ca tot atâtea elemente din care se conchide, fară vreo altă dovadă, la reaua credinţă a secundului achizitor şi, deci, la înlăturarea lui în folosul primului achizitor, c) Nu este nevoie nici a afirma, nici de a face dovada relei credinţe când secundul achizitor a dobândit proprietatea cu titlul gratuit, de la autorul comun, d) Chiar în lipsa posesiunii, acţiunea urmează să fie admisă, când pretenţiunea se întemeiază pe «cauze legale», cum ar fi revocarea donaţiunii pentru ingratitudine, pretenţia constructorului de bună credinţă pe fond străin, cum şi aceea a soţului cu titlu de achiziţie. Jurisprudenţa maghiară a mers uneori mai departe chiar, acordând acţiune primului achizitor, cu toate că nu a luat imobilul în posesiune.
V. «Acţiunea în atacare pentru dobândirea proprietăţii» diferă fundamental de acţiunea în radiere, reglementată prin art. 148 rcf. Aceasta din urmă se întemeiază pe nevalabilitatea «iniţială» a înscrierii efectuate în c. f., fie că actul juridic de bază este viciat sub raportul fondului ori formei, fie că numai înscrierea însăşi e viciată, ca una care s-a făcut contrar
celor cuprinse în actul juridic valabil. Acţiunea în radiere tinde la radierea (suprimarea) înscrierii nevalabile, astfel că dacă prin acţiune se atacă intabularea dreptului de proprietate, radierea atrage în mod automat restabilirea stării anterioare de c. f. în favoarea aceluia care fusese înscris anterior ca proprietar al imobilului. De aici, calitatea de a intenta acţiunea de radiere nu aparţine decât aceluia al cărui drept tabular a fost lezat prin intabularea nevalabilă şi care înţelege ca prin acţiune să obţină restabilirea stării anterioare de c. f. în favoarea sa. Conform doctrinei şi jurisprudenţei, aceeaşi calitate o are şi succesorul universal al celui lezat, iar uneori, în anumite condiţii i se recunoaşte calitatea şi succesorului singular. însă, doctrina şi jurisprudenţa constantă sunt de acord în a refuza acţiunea în radiere aceluia care nu apare ca titular înscris anterior înscrierii atacate şi care având de mai înainte titlu, deci drept de creanţă (personal) numai, înţelege ca să obţină în viitor înscrierea dreptului său de proprietate, etc. în c. f.
VI. Din teza acum expusă rezultă că, în ipoteza dublei înstrăinări, primul achizitor al imobilului nu poate intenta acţiune în radiere în scopul de a obţine înscrierea sa în c. f. ca proprietar. Pretenţia sa nu se întemeiază pe afirmaţia că a fost lezat în drepturile sale tabulare prin înscrierea efectuată în favoarea secundului achizitor, căci el nu a avut încă vreun drept tabular. El a fost lezat în dreptul său personal, derivat dela autorul comun, care la rândul său nu contestă valabilitatea înscrierii obţinute de secundul achizitor. Acţiunea primului achizitor are cu totul alt caracter, el susţine că faţă cu el, achiziţia secundului este fără efect juridic şi, prin urmare, cere instanţei de o parte condamnarea autorului comun, ca să tolereze ca dreptul de proprietate să se intabuleze în favoarea reclamantului = prim achizitor cu titlu de cumpărare, donaţiune, etc., şi totodată condamnarea secundului achizitor să tolereze ca (în baza raportului juridic dintre autorul comun şi primul achizitor) dreptul de proprietate să se intabuleze în favoarea sa a primului achizitor, fără privire la înscrierea dobândită de secundul. înscrierea secundului nu se va radia din c. f.; ea va rămâne doar fară conţinut juridic prin înscrierea dreptului de proprietate al primului achizitor pe baza sentinţei condamnatoare.
întrucât acţiunea în atacare pentru dobândirea proprietăţii nu se poate confunda cu acţiunea în radiere, dispoziţiunile legale care o cârmuiesc pe aceasta din urmă nu pot găsi aplicare nici în favoarea, nici în defavoarea primului achizitor reclamant, care introduce acţiunea în atacare pentru a se vedea înscris în c. f. abia pe baza sentinţei condamnatoare.
a) El nu poate obţine notarea acţiunii sale în c. f. conform art. 148 reg. c. f. în adevăr, instanţele de c. f. refuză consecvent să noteze o astfel de acţiune, de îndată ce constată din expunerile acţiunii că reclamantul, deşi îşi denumeşte acţiunea sa «în radiere» şi vorbeşte de «nevalabilitatea înscrierii», în realitate atacă dubla înstrăinare.
b) El nu se poate prevala de dispoziţia art. 150 reg. c. f., nici de aceea a paragrafului 8 din ord. Minst. Just. nr. 947 din 1888, pentru a se dispensa de obligaţiunea de a dovedi reaua credinţă a aceluia care a dobândit imobilul dela autorul comun, sub cuvântul că şi-a intentat acţiunea înlăuntrul termenelor de trei ani ori de şase luni (termenul de 60 de zile arătat în paragraful 8 al ord. nr. 947/1888 nici nu poate veni în seamă, căci o declaraţie a intenţiei de intentare a acţiunii nu poate fi luată în considerare de instanţa de c. f.).
c) Oricât de timpuriu ar intenta acţiunea în atacare, el nu se va putea prevala de termenele de trei ani şi şase luni în scopul de a obţine radierea necondiţională a înscrierilor pe care terţii le-au dobândit între timp dela secundul achizitor asupra imobilului (de ex. ipoteci, uzufruct, etc.), adică fără privire la buna ori reaua lor credinţă. Contrar, aceste înscrieri rămân valabile chiar dacă instanţa ar fi condamnat pe achizitorul dela autorul comun să tolereze intabularea dreptului de proprietate în favoarea reclamantului = primului achizitor. Terţii vor fi eliminaţi din c. f. doar în cazul când şi-au dobândit dreptul cu titlu gratuit sau dacă şi ei au avut cunoştinţă de achiziţia anterioară a reclamantului, adică au fost de rea credinţă, în sensul consacrat de jurisprudenţă; dar nu pe baza art. 150 reg. c. f. ori § 8 din ord. nr. 947/1888, ci prin simpla aplicare a normei «nemo plus juris».
d) Cum spuneam, înscrierea efectuată în favoarea secundului achizitor, nu se va radia din c. f. nici sub cuvânt de nevalabilitate, nici pentru alt motiv. Pe baza sentinţei condamnatoare se va intabula pur şi simplu dreptul de proprietate al primului achizitor, arătându-se în textul înscrierii că intabularea se va face cu titlu de vânzare cumpărare (donaţiune, etc.) dela autorul comun înscris în c. f. sub nr. de ordine B ....înscrierea secundului achizitor va evidenţia doar prin sublinierea numelui şi prin rubrica «Observaţiunilor», că dreptul celui înscris nu mai există, ci aparţine aceluia care e înscris mai jos (sub B ....) adică primului achizitor.
e) Unele jurisprudenţe, văzând acţiunea primului achizitor formulată ca «acţiune în radiere» pentru «nevalabilitatea înscrierii» obţinută de primul achizitor, o admit ca acţiune în atacare pentru dobândirea proprietăţii, dacă sunt întrunite elementele legale ale acesteia. Această indulgenţă, însă, nu înseamnă nici decât că acţiunea în atacare poate fi investită cu atributele legale ale acţiunii în radiere, mai cu seamă în ceea ce priveşte efectele acţiunii faţă cu terţii. Cu deosebire, nu poate fi vorba de aplicarea art. 150 reg. c. f. şi § 8 din ord. nr. 947/1888 în favoarea celui ce reclamă în calitate de prim achizitor.
VII. Am schiţat construcţia juridică a diferendului dintre doi achizitori în ipoteza dublei înstrăinări şi concluziile ce decurg dintr-însa (o expunere mai amplă, cu referinţe teroretice, găsim în P. R. 1942, II, 60 de d-1. Oct. Popa). Socotim indiscutabil că primul achizitor nu-şi poate transforma cu dela sine putere «acţiunea în atacare pentru dobândirea proprietăţii» în acţiunea în radiere prevăzută de art. 148 urm. reg. c. f. şi că denumirea întrebuinţată arbitrar de dânsul nu este proprie să producă o atare transformare. De aci, el nu poate invoca în favoarea sa nici dispoziţia art. 150 reg. c. f. pentru a putea obţine necondiţionat câştig de cauză faţă cu secundul achizitor, adică fără privire la buna sau reaua credinţă a acestuia2).
VIII. Cercetând speţa în lumina celor spuse: a) din decizia Curţii de Apel reiese că posesiunea de fapt a imobilului litigios o au intimaţii; b) aceştia au dobândit imobilul dela autoarea comună, cu titlu de donaţie; c) recurenta şi-a introdus acţiunea în baza art. 148 reg. c. f. şi a art. 12 din legea pentru punerea în aplicare a procedurii civile (1. LIV din 1912), ca acţiune de radiere pentru nevalabilitatea «ab origine» a intabulării obţinute de intimaţii donatari. Acţiunea recurentei = primă achizitoare nu se poate menţine ca acţiune în radiere pentru nevalabilitate; căci, cum am arătat pretenţia ei nu întruneşte cerinţele
specifice care decurg din dispoziţia art. 148 reg. c. f. Dar, deşi formulată greşit, acţiunea ei urma să fie calificată ca «acţiune de atacare pentru dobândirea proprietăţii»3).
Astfel «transformată» acţiunea urma să fie admisă. Recurenta nu are posesiunea imobilului litigios, ce e drept. Dar această împrejurare nu este decisivă pentru admisibilitatea acţiunii sale. Fiind stabilit că intimaţii au dobândit cu titlu gratuit imobilul, acţiunea urma să fie admisă, chiar dacă ei au imobilul în posesiune. De asemenea, admisibilitatea acţiunii nu este în funcţie de dovada relei credinţe a intimaţilor; căci secundul achizitor cu titlu gratuit nici nu se poate prevala de buna sa credinţă faţă cu primul achizitor. De aci, data introducerii acţiunii, înlăuntrul celor trei ani ori după4), trebuie să fie cu totul indiferentă pentru judecarea pricinii.
Cum vedem, recurenta în calitatea sa de primă achizitoare, urma, în împrejurările date, să aibă câştig de cauză faţă cu intimaţii, dar nu prin aplicarea art. 148-151 reg. c. f., ci lacându-se aplicarea normelor privitoare la dubla înstrăinare, aşa cum sunt statornicite de jurisprudenţa constatată, cu titlu de interpretare derogatoare a art. 440 C. civ. austr.
IX. Numai cu titlu de comparaţie vom menţiona că speţa noastră se încadrează cu desăvârşire şi în dispoziţia art. 25 din legea nr. 115/1938 pentru unificarea dispoziţiunilor privitoare la cărţile funciare.
Art. 22-23 reglementează acţiunea pentru executarea prestaţiunii tabulare, denumită astfel în art. 104 care vorbeşte de notarea acestor acţiuni. Art. 25 arată condiţiile în care o atare acţiune se poate îndrepta şi împotriva terţului dobânditor. Este neîndoielnic că norma art. 25 înglobează în principal ipoteza dublei înstrăinări, consacrând astfel tezele jurisprudenţiale statornicite în dreptul local, cu unele rectificări. în această privinţă, este interesant de constatat că, de vreme ce art. 25 punctul 1 cere ca reclamantul să fi fost în posesiune la data când a contractat terţul dobânditor, codul civil din 1940 (deci «lex posterior»), tratând la art. 758 aceeaşi problemă, nu mai cere ca reclamantul să aibă posesiune. Cu totul deosebit reglementează art. 34 urm. ale legii nr. 115/1938 acţiunea în rectificare, care corespunde acţiunii în radiere din dreptul local (art. 148 urm. reg. c. f.). Numai acţiunea în rectificare (întemeiată pe punctele 1 şi 2 ale art. 34) îşi poate produce efectele şi faţă cu terţii de bună credinţă (dobândind cu titlu oneros), dacă a fost intentată în termenele de trei ani ori şase luni, ori un an, stabilite prin art. 37. Dar rămâne indiscutabil că acţiunea pentru executarea prestaţiunii tabulare, îndreptată împotriva terţului, este cârmuită numai de art. 25 1. nr. 115/1938 şi de art. 758 C. civ. 1940, şi că reclamantul nu se poate îndrepta împotriva terţului în condiţiile şi termenele stabilite de art. 37 legea nr. 115/1938 şi de art. 766-767 C. civ. 1940. Tot astfel, legea nr. 115/1938 stabileşte distinct condiţiile notării acţiunii pentru executarea prestaţiunii tabulare (art. 104) şi pe acelea ale acţiunii în
rectificare (art. 105-107). Toate acestea, de bună seamă pentru considerarea că acţiunea pentru executarea prestaţiunii tabulare este esenţialmente diferită de acţiunea în rectificare; de unde, reclamantul nu are liberă alegere între cele două acţiuni şi nici nu poate să-şi formuleze ca acţiune în rectificare pretenţia sa al cărei obiect este executarea prestaţiunii tabulare.
Dispoziţiile citate ale codului civil din 1940 nu constituie pentru noi norme obligatoare, ce e drept. Ele arată, însă, modul de vedere al legiuitorului român identic cu tezele dreptului local, în ceea ce priveşte construcţia juridică a ipotezei dublei înstrăinări, cum şi diferenţierea ei de acţiunea în radiere (rectificare).
| ← VÂNZARE. CUMPĂRĂTOR NEPLATA PREŢULUI. PREDAREA IMOBILULUI.... | SUCCESIUNE. LEGAT SINGULAR. PRESTATIUNI PERIODICE.... → |
|---|
