DREPT CIVIL Acţiune în despăgubiri întemeiată pe prevederile Legii nr. 10/2001 pentru bunurile mobile preluate abuziv. Categoria bunurilor mobile pentru care se acordă despăgubiri în temeiul acestei legi. Art. 6 alin. 1,2 din Legea nr. 10/2001

Jurisprudenţă şi speţe de drept civil (II)

Curtea de Apel ORADEA Decizie nr. 1545 din data de 13.03.2013

DREPT CIVIL

Acțiune în despăgubiri întemeiată pe prevederile Legii nr. 10/2001 pentru bunurile mobile preluate abuziv. Categoria bunurilor mobile pentru care se acordă despăgubiri în temeiul acestei legi.

Art. 6 alin. 1,2 din Legea nr. 10/2001

Potrivit art. 6 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 -prin imobile în sensul legii se înțeleg terenurile cu sau fără construcții, cu oricare din destinațiile avute în vedere la data preluării în mod abuziv, precum și bunurile mobile devenite imobile prin încorporarea în aceste construcții.

Potrivit art. 6 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 -măsurile reparatorii privesc și utilajele și instalațiile preluate de stat sau de alte persoane juridice odată cu imobilul, în afară de cazul în care au fost înlocuite, casate sau distruse.

Decizia civilă nr. 1545/2013-R 13 martie 2013

(dosar nr. 6814/111/2009)

Prin sentința civilă nr.92/C din 10 martie 2009, T.B. a respins acțiunea formulată de reclamanții Ș.G., Ș. M. T., Ș.T., A. C. împotriva pârâților SC M. SA, C.L.de aplicare a legii 10/2001- P. M. O.

Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că, conform art. 1 din Legea 10/2001 imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum si cele preluate de stat in baza Legii nr. 139/1940 se restituie în natura, în condițiile legii, din actele de la dosar rezultând că reclamanții solicită restituirea bunurilor din listele anexe depuse alăturat acțiunii, care sunt bunuri mobile.

Prima instanță a reținut că, legea nu cuprinde dispoziții referitoare la bunurile mobile, într-o cauză similară ridicându-se excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii 10/2001, dat fiind că nu cuprinde dispoziții în acest sens - Curtea Constituțională arătând clar că legea nu contravine prevederilor constituției, fiind evidentă intenția legiuitorului de a dispune numai cu privire la imobile.

Totodată s-a mai apreciat de tribunal că, reclamanții au mai invocat dispozițiile art. 6 din Legea nr.10/2001, arătând că potrivit acestui text legal, prin imobile se înțeleg, terenurile cu sau fără construcții cu oricare dintre destinațiile avute la data preluării în mod abuziv, precum și bunurile mobile devenite imobile prin incorporare în aceste construcții.

Din cuprinsul anexelor rezultând că este vorba despre bunuri mobile, materii prime, materiale e.t.c. care sunt bunuri mobile devenite imobile prin destinație, situație față de care, instanța de fond a constatat că acțiunea este neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale pasive a SC Miorița SA care trebuia unită cu fondul pentru a verifica dacă deține bunurile - nemaiinpunându-se a fi analizată.

Împotriva acestei sentințe, în termen legal, scutit de la plata taxelor de timbru, au declarat apel reclamanții: Ș.G., Ș. M. T., Ș.T., A. C.

Prin Decizia civilă nr.111/18 iunie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Oradea s-a admis ca fondat apelul civil declarat de reclamanții Ș.G., Ș. M. T., Ș.T., A. C. - în contradictoriu cu intimații pârâți,C. L. O. P. A.LEGII NR.10/2001, I.P.M. O. și SC M.SA O., împotriva sentinței civile nr.92/C din 10 martie 2009 pronunțată de T. B.,pe care a desființat-o și a trimis cauza la T. B., pentru o nouă judecare reținând următoarele:

Legea nr.10/2001 a reglementat în art.1 alin.1 situația imobilelor preluate abuziv de stat în perioada 6.03.1945-22.12.1989 și a celor preluate în baza Legii nr.139/1940, imobile ce art.6 alin.1 modificat prin Legea nr.246/2005 le-a explicitat ca fiind terenurile, cu sau fără construcții, cu oricare din destinațiile avute la data preluării în mod abuziv, precum și bunurile mobile devenite imobile prin încorporare în aceste construcții.

Legea nr.10/2001, modificată prin Legea nr.247/2005 a instituit acordarea de măsuri reparatorii doar pentru bunurile imobile și cele mobile devenite prin încorporare bunuri mobile, art.6 alin.2 din Legea nr.10/2001, modificată prin Legea nr.247/2005 stabilind că, măsurile reparatorii privesc și utilajele, instalațiile preluate de stat sau alte persoane juridice odată cu imobilul, în afară de cazul în care au fost înlocuite, casate sau distruse. Ca urmare, Legea nr.10/2001 a prevăzut posibilitatea recuperării bunurilor mobile -devenite imobile prin încorporare, doar dacă mai există în natură, situație în care art.4 al.art.6 a stabilit că în situație când acestea sunt evidențiate în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate, după stabilirea contravalorii acestora, va emite o decizie cu propunere de acordare despăgubiri.

Categoria bunurilor imobile, cuprinde potrivit Codului civil -art.461 și următoarele, pământul și toate bunurile ce în mod natural sau artificial sunt încorporate pământului -clădirile, construcțiile, fabricile, conductele de apă, fiind imobile prin natura lor și bunurile mișcătoare așezate perpetuu asupra unui imobil- ornamentele, aparatele, uneltele, care, deși mobile prin natura lor, sunt totuși clasificate ca imobile prin destinație, cu scopul de-a fi considerate ca fiind accesorii ale imobilului respectiv.

În speță, raportat la cele expuse, la dispozițiile art.468 Cod civil, față de anexele întocmite cu ocazia naționalizării, se poate reține că o serie de bunuri -anexa, 2, 3, 7, 8, 9, 10, 11, 15 -pot fi considerate ca fiind imobile prin încorporare, în mod greșit astfel instanța de fond le-a exclus de la aplicarea art.6 din Legea nr.10/2001.

Chiar dacă, mai arată instanța de apel, pentru bunurile mobile redevenite imobile prin încorporare, nu este incidentă Legea nr.10/2001 și nici pentru ce au fost clasate, înlocuite, distruse, se impunea disjungerea cererii privind acordarea despăgubirilor pentru acestea și soluționarea pe calea dreptului comun, respectiv prin aplicarea art.998 Cod civil, orice faptă a omului care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara, în contradictoriu cu instituția Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice -art.3 pct.48 din H.G.nr.386/2007.

În decizia Curții de Apel se mai arată că instanța de fond nu a analizat care din bunurile mobile-pot fi calificate ca imobile prin încorporare, prin destinație, pentru a verifica incidența art.6 din Legea nr.10/2001, care din acestea mai există iar în măsura în care nu mai se găsesc la societatea privatizată și pentru celelalte bunuri să dispună soluționarea cererii de acordare despăgubiri, potrivit dispozițiile dreptului comun

Față de toate cele expuse, nefiind analizat fondul cauzei, instanța de apel în baza art.296, 297 alin.1 Cod procedură civilă, a admis ca fondat apelul, a desființat sentința apelată cu trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Bihor, urmând să se administreze toate probele necesare soluționării juste, echitabile a litigiului, conform considerentelor reținute mai sus.

Prin sentința civilă nr. 4433/C din 9 martie 2012 pronunțată de Tribunalul Bihor în dosar nr. 6814/111/2009, s-a respins acțiunea formulată de reclamanții Ș.G., Ș. M. T., Ș.T., A. C., în contradictoriu cu pârâții SC M.SA, C. L. O. DE A. A L. 10/2001 și I. P. M. O., ca neîntemeiată.

Fără cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a avut în vedere următoarele aspecte:

Prin notificarea, înregistrată sub nr.524/N/7.08.2001 la Biroul Executorului judecătoresc -Pușcaș Eugen -filele 71-72 dosar fond, Ș. E. M. a solicitat în calitate de fiică a lui P. I. V. P., acordarea de măsuri reparatorii pentru utilajele și instalațiile preluate de Stat în baza proceselor verbale de predare-preluare întocmite la 14 iulie 1948, fără a primi plăți compensatorii sau despăgubiri.

Această notificare, ce a fost înregistrată la Comisia Locală de aplicare a Legii nr.10/2001 din cadrul Municipiului Oradea, sub nr.567/2001 a fost transmisă la SC M. SA spre soluționare, ca deținător al bunurilor.

Potrivit procesului-verbal din 14 iulie 1948, s-a preluat Fabrica de Piele și atelier de curelărie, de către Ministerul Industriei, sens în care s-au întocmit mai multe anexe în care s-au specificat bunurile preluate cu aceea ocazie -anexele nr.1-18. Din cuprinsul acestora s-a reținut că s-au preluat bani, butoaie, baloane sticle, petrol, ulei, cuie, șpalț, mașini, curele, piei, dulapuri, lămpi, birouri, mașini de scris, sobe, mese, aparate, prese, scule, cuțite, clești, dosare, semifabricate, produse fabricate etc., fără însă a reieși că în schimbul acestora Statul Român ar fi plăti fostului proprietar vreo compensație materială.

Tribunalul a mai reținut din actele de stare civilă, aflate în dosar fond -filele 13-19 că, antecesoarea apelanților -P.E.M. -căsătorită Ș., a fost fiica fostului proprietar P. I.V. P., iar apelanții sunt copii acesteia, decedând la 23.09.2005, după formularea notificării.

Prin notificarea formulată antecesoarea reclamanților a solicitat acordarea de măsuri reparatorii pentru utilajele și instalațiile preluate de Stat în baza proceselor verbale de predare-preluare întocmite la 14 iulie 1948, specificând faptul că nu are pretenții asupra terenului și a fabricii propriu zise care a aparținut numitului S.I. și soția S., deportați, tatăl său fiind doar chiriașul acelui imobil.

Acest aspect a fost confirmat și prin adresa nr. 64/1048 în care se arată că Întreprinderea de confecțiuni de Pielărie din Oradea, str. Gutenberg nr. 4 a fost naționalizată sub numele de T.S. iar Ion V. Popp este doar arendașul acesteia. Ca atare nici un moment antecesorul reclamanților nu a fost proprietarul imobilului din litigiu și ca atare apare s-a apreciat a fi surprinzătoare susținerea acestora din cuprinsul concluziilor scrise prin care solicită restituirea și a construcțiilor, respectiv a fostei fabrici. Oricum pe lângă aspectul arătat mai sus o astfel de solicitare formulată după închiderea dezbaterilor nu poate fi reținută și analizată de instanță.

De asemenea, categoria bunurilor imobile, cuprinde potrivit codului civil -art.461 și următoarele, pământul și toate bunurile ce în mod natural sau artificial sunt încorporate pământului -clădirile, construcțiile, fabricile, conductele de apă, fiind imobile prin natura lor și bunurile mișcătoare așezate perpetuu asupra unui imobil- ornamentele, aparatele, uneltele, care, deși mobile prin natura lor, sunt totuși clasificate ca imobile prin destinație, cu scopul de-a fi considerate ca fiind accesorii ale imobilului respectiv.

Totodată, în ceea ce privește aceste imobile prin destinație, art. 468 C. civ. prevede că " Obiectele ce proprietarul unui fond a pus pe el pentru serviciul și exploatarea acestui fond sunt imobile prin destinație."; Astfel sunt imobile prin destinație, când ele s-au pus de proprietar pentru serviciul și exploatarea fondului . Mai sunt imobile prin destinație toate efectele mobiliare ce proprietarul a așezat către fond în perpetuu, art. 469 C. civ . prevăzând că " Proprietarul se presupune că a așezat către fond în perpetuu efecte mobiliare, când acestea sânt întărite cu ghips, var sau ciment, sau când ele nu se pot scoate fără a se strica sau deteriora, sau fără a strica sau deteriora partea fondului către care sânt așezate.";

După cum se poate observa, din redactarea textelor, pentru a fi în prezența " imobilului prin destinație " este nevoie pe de o parte, să existe un raport de accesorietate, fizică sau volițională, între bunul mobil și cel imobil prin natura lui la care servește și, pe de altă parte, ambele bunuri să aibă același proprietar.

Ca atare, tribunalul a reținut că, în speță, astfel cum s-a arătat, antecesorul reclamanților nu a fost nici un moment proprietarul imobilului - fabrică și prin urmare nu suntem în prezenta - imobilului prin destinație- nefiind îndeplinite disp. Art. 468, 469 C. civ. astfel că nu s-a putut reține ca o serie de bunuri să poată fi considerate ca fiind imobile prin destinație, și supuse alicării art.6 din Legea nr.10/2001.

Chiar dacă, pentru bunurile mobile, redevenite imobile prin încorporare, nu este incidentă Legea nr.10/2001 și nici pentru cele ce au fost clasate, înlocuite, distruse, nimic nu împiedică părțile să solicite acordarea despăgubirilor pentru acestea și soluționarea pe calea dreptului comun, respectiv prin aplicarea art.998 cod civil .

De asemenea, tribunalul a mai reținut că nu se putea opta pentru soluția disjungerii cererii privind acordarea despăgubirilor pe calea dreptului comun pentru anumite bunuri întrucât procedând în acest mod și făcând astfel o selecție a bunurilor ce intră sub incidența unuia sau a altui act normativ, toate acestea ar fi echivalat cu o antepronunțare.

Totodată incidența uneia sau a altei legi, cum ar fi și a Legii 221/2009 invocată în final de reclamanți ar putea atrage atât competențe diferite în funcție și de valoarea bunurilor cât și căi de atac diferite, actele normative reglementând situații juridice cu totul diferite.

Față de toate cele expuse, tribunalul a apreciat ca neîntemeiată acțiunea motiv pentru care a respins-o ca atare.

Impotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta Ș.M. înregistrat la instanță la data de 10 mai 2012 solicitând modificarea sentinței cu consecința admiterii acțiunii.

În dezvoltarea motivelor de recurs recurenta a reținut că, Curtea de Apel Oradea prin decizia civilă nr. 111/18.06.2009, a prevăzut posibilitatea recuperării bunurilor mobile, motiv pentru care a dispus casarea sentinței cu trimitere spre rejudecare.

A subliniat că s-a demonstrat în fața instanței faptul că, potrivit procesului-verbal din 14 iulie 1948 s-au preluat o serie de bunuri, sens în care s-au întocmit anexele 1-18.

De asemenea, s-a arătat că a făcut dovada calității de descendent al fostului proprietar P.I.V., anexând la dosar și notificarea depusă prin executorul judecătoresc.

Recursul nu a fost motivat în drept.

Hotărârea a mai fost recurată și prin recursul înregistrat la T. B. la data de 13 iunie 2012, de către reclamanții Ș.G., Ș. M. T., Ș.T., A. C., solicitându-se în principal casarea sentinței atacate cu trimitere spre rejudecare la aceiași instanță în vederea expertizării și a bunurilor imobile ce fac obiectul prezentului dosar, iar în subsidiar s-a solicitat casarea sentinței, iar în urma rejudecării să se dispună admiterea acțiunii și obligarea pârâtei la acordarea de despăgubiri legale, reprezentând contravaloarea bunurilor confiscate și expertizate în raportul de expertiză în sumă de 102.121 lei.

Prin întâmpinarea depusă la dosar de către intimatul P. M. O. s-a solicitat respingerea recursului declarat de recurenta Ș.M.

Acesta a arătat că în cauză s-a efectuat o expertiză tehnică a bunurilor mobile care a evidențiat că, bunurile solicitate nu au devenit imobile prin încorporare, astfel că nu au incidență prevederile art. 6 din Legea nr. 10/2001.

Mai mult, s-a stabilit faptul că bunurile solicitate nu mai există, evaluarea fiind efectuată potrivit fișelor de preluare, majoritatea fiind piese de mobilier și obiecte folosite în procesul de prelucrare a pielii.

Bunurile solicitate nu au devenit imobile prin încorporare, nici nu au fost imobile prin încorporare și nici nu au fost preluate odată cu imobilul, fiind distruse.

În continuare intimatul a susținut excepția lipsei calității procesuale pasive, subliniind că, chiar dacă bunurile ar fi făcut obiectul Legii nr. 10/201, calitatea procesuală pasivă cu privire la acordarea despăgubirilor o are C.C. pentru S.D., fiind aplicabile dispozițiile din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Intimata SC M.SA prin întâmpinare a invocat, pe cale de excepție, nulitatea recursului înregistrat la data de 10 mai 2012, în temeiul prevederilor art. 302 ind. 1 și art. 303 alin. 1 Cod procedură civilă, subliniind că simpla nemulțumire a părții cu privire la sentința atacată nu este suficientă pentru a o modifica.

S-a mai invocat tardivitatea recursului înregistrat la data de 13.06.2012, în conformitate cu prevederile art. 303 alin. 1 și 2 și art. 306 alin. 1 Cod procedură civilă, precum și inadmisibilitatea recursului, susținând că recursul nu e o cale de atac devolutivă, neputându-se face o nouă judecată a fondului.

Pe fond a arătat că recursul e nefondat invocând expertiza efectuată în cauză prin care expertul arată că bunurile pentru care s-a cerut expertizarea nu mai există, iar recuperarea bunurilor mobile devenite imobile prin încorporare este posibilă numai în cazul în care acestea există și pot fi evidențiate în patrimoniul unei societăți.

Examinând recursurile declarate în cauză instanța a constatat următoarele:

În ceea ce privește recursul declarat de reclamanții Ș.G., Ș. M. T., Ș.T., A. C., înregistrat la T.B. la data de 13 iunie 2012, s-a apreciat a fi fondată excepția de tardivitate invocată de intimata SC M.SA, recursul fiind declarat cu depășirea termenului legal de 15 zile prevăzut de art. 301 Cod procedură civilă, hotărârea de fond fiind comunicată cu aceștia la data de 26.04.2012, respectiv 27.04.2012.

Excepția de nulitate a recursului declarat de recurenta Ș. M., invocată de aceiași intimată, s-a constatat a fi nefondată, în cauză fiind incidente dispozițiile art. 304 ind. 1 Cod procedură civilă potrivit căruia recursul declarat împotriva unei hotărâri care potrivit legii nu poate fi atacată cu apel nu este limitat la motivele de casare prevăzute în art. 304, instanța putând să examineze cauza sub toate aspectele.

În ceea ce privește fondul raportului juridic dedus judecății, curtea a reținut că în mod corect prima instanță a conchis faptul că pentru bunurile mobile solicitate nu se pot obține despăgubiri în baza legii nr. 10/2001, măsurile reparatorii putându-se stabili pentru bunurile mobile preluate abuziv doar în cazurile reglementate limitativ în cuprinsul art. 6 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 republicată, reglementări care sunt de strictă interpretare și aplicare.

Astfel, art. 6 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 se referă la imobile prin destinație, așa cum sunt ele definite de art. 468 alin. 1 din fostul Cod civil, adică imobile prin natura lor, însă dată fiind destinația, stabilită de proprietar, legea le declară imobile.

Referitor la aceste bunuri, s-a reținut că în mod judicios prima instanță a reținut faptul că pentru a fi calificate ca imobile prin destinație se cer a fi îndeplinite cumulativ două condiții și anume, să existe un raport de accesorietate, adică de afectare, între aceste bunuri și imobilul prin natura lui la care servesc, iar pe de altă parte, ambele bunuri să aibă același proprietar, sens în care vor fi avute în vedere și prevederile pct. 6.2 lit. a din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin Hotărârea nr. 250 din 7 martie 2007, care prevăd că odată dovedit dreptul de proprietate asupra imobilului se prezumă că instalațiile și utilajele au aparținut aceluiași proprietar.

De asemenea, s-a mai reținut că pentru a deveni incidente dispozițiile Legii nr. 10/2001 se cer a fi îndeplinite anumite condiții, cumulativ și anume ca utilajele și instalațiile să fie preluate de stat sau de alte persoane juridice odată cu imobilul, respectiv ca utilajele și instalațiile să existe la momentul intrării în vigoare a legii, adică să nu fi fost înlocuite, casate sau distruse.

În speță s-a reținut a nu fi îndeplinite însă aceste cerințe, în primul rând pentru că antecesorul reclamanților nu a avut calitatea de proprietar al imobilului în sine (fabrica de pielărie), fiind doar un arendaș al acesteia, iar pe de altă parte, potrivit expertizei efectuate în cauză nici unul din bunurile mobile în discuție nu mai există, expertul procedând la evaluarea bunurilor potrivit descrierii din acțiune și din listele de inventariere.

În ceea ce privește îndrumările cuprinse în decizia de desființare nr. 111/A/2009 a Curții de Apel Oradea, în sensul dispunerii soluționării cererii de acordare de despăgubiri, potrivit dreptului comun pentru bunurile care nu pot fi încadrate în prevederile art. 6 din Legea nr. 10/2001 este de precizat că, într-adevăr la data pronunțării hotărârii respective practica Curții de Apel Oradea era în sensul admisibilității acțiunilor în despăgubiri îndreptate pe calea dreptului comun împotriva Statului Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor, practică care a fost însă reconsiderată urmare a pronunțării deciziei nr. 27/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat cu putere obligatorie pentru instanțe în sensul inadmisibilității acțiunilor în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv și imposibil de restituit în natură, și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva Statului Român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale art. 13 din aceiași convenție, respectiv al lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, în acțiunile întemeiate pe dispozițiile art. 26 al. 3 din Legea nr. 10/2001 republicată.

Împrejurarea că decizia mai sus arătată se referă la bunurile imobile, s-a apreciat că nu prezintă relevanță, problema de drept în discuție fiind similară, singura deosebire constă în natura bunurilor pentru care se solicită despăgubiri, raționamentul fiind așadar identic.

Referitor la solicitarea de a se dispune restituirea și a imobilului, s-a apreciat că în mod corect prima instanță a reținut de asemenea faptul că această cerere a fost formulată tardiv, respectiv în cuprinsul concluziilor scrise, după închiderea dezbaterilor, iar în cuprinsul notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001, au fost solicitate măsuri reparatorii doar pentru utilajele și instalațiile preluate de stat în baza proceselor verbale de preluare din 14 iulie 1948 antecesoarea reclamanților, menționând că nu are nici o pretenție asupra terenului și a fabricii propriu-zise care a aparținut numiților S.I. și S., tatăl său fiind doar chiriașul imobilului în care a desfășurat activitate de confecții pielărie.

Așadar, față de cele anterior expuse, neputând fi reținute criticile invocate la adresa hotărârii recurate, în temeiul dispozițiilor art. 312 al. 1 Cod procedură civilă s-a respins recursul ca nefondat, fiind menținută ca legală și temeinică hotărârea recurată.

← RECURS CONTENCIOS ADMINISTRATIV. ANULARE DISPOZIŢIE DE RIDICARE...		RECURS LITIGII CU PROFESIONIŞTI. INSOLVENŢĂ. CERERE DE... →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre DREPT CIVIL Acţiune în despăgubiri întemeiată pe prevederile Legii nr. 10/2001 pentru bunurile mobile preluate abuziv. Categoria bunurilor mobile pentru care se acordă despăgubiri în temeiul acestei legi. Art. 6 alin. 1,2 din Legea nr. 10/2001