DREPT CIVIL. DESPĂGUBIRI PRETINSE ÎN BAZA PREVEDERILOR ART. 997 DIN CODUL CIVIL. DREPT DE RETENŢIE Art. 997 din Codul civil Legea nr. 177/1948 Decretul nr. 358/1948 Decretul Lege nr. 126/1990
| Comentarii |
|
Curtea de Apel ORADEA Decizie nr. 12 din data de 07.03.2013
DREPT CIVIL. DESPĂGUBIRI PRETINSE ÎN BAZA PREVEDERILOR ART. 997 DIN CODUL CIVIL. DREPT DE RETENȚIE
Art. 997 din Codul civil
Legea nr. 177/1948
Decretul nr. 358/1948
Decretul Lege nr. 126/1990
O primă cerință ce trebuia dovedită de reclamantă pentru a-i fi aplicabile prevederile art. 997 Cod civil, era aceea ca investițiile sau lucrările efectuate să fi fost necesare sau utile.
Cu excepția lucrărilor de consolidare a clădirii, care erau într-adevăr necesare, dar care însă nu au fost suportate de către partea reclamantă, fiind plătite din bugetul de stat, restul lucrărilor nu erau necesare, ele reprezentând cheltuieli voluptorii ce nu se acordă posesorului de rea credință.
Articolul 997 din Codul civil negăsindu-și aplicabilitatea în speță, iar reclamanta nedovedind că ar fi încercat vreun prejudiciu direct și personal pe care pârâta să fie obligată să-l acopere, nici acordarea unui drept de retenție nu are vreo justificare legală.
DECIZIA CIVILĂ NR. 12/2013-A
din data de 7 martie 2013
Dosar nr.2354/111/2009
Prin sentința civilă nr. 811/C din 4 mai 2012, Tribunalul B a respins acțiunea principală precizată formulată de reclamanta P O S G cu sediul în O, în contradictoriu cu pârâta E R U C R G-C O, ca neîntemeiată.
A admis în parte acțiunea reconvențională formulată de reclamanta reconvențională E R U c R G-C O în contradictoriu cu pârâta reconvențională P O S G
A obligat pârâta reconvențională P O S G în favoarea reclamantei reconventionale E R U c R G-C la plata sumei de 459.900 lei cu titlu de despăgubiri și la plata sumei de 1500 lei onorariu avocat.
A respins restul capetelor de cerere.
Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că, B S G situată în O , B M nr 11/A, înscris în CF nr. 1800 O, cu nr. top. 537 a fost preluată abuziv de Statul Român , patrimoniul său fiind trecut în proprietatea cultului ortodox, fiind de notorietate faptul că, prin Decretul nr. 348/1945 C G - C a fost desființat abuziv de către Statul Român iar patrimoniul Bisericilor greco- catolice a fost trecut în proprietatea cultului ortodox, iar caracterul abuziv al acestor măsuri a fost recunoscut de Statul Român , care prin Decretul - Lege nr. 1/1989 a dispus abrogarea Decretului nr. 348/1945 alături de alte acte abuzive emise de Statul comunist.
Prin urmare, s-a constatat că pârâta a acționat în judecată P O S G O în dosarul nr. 8439/111/2006 al Tribunalului M pentru a se constata că si-au întabulat fără titlu valabil dreptul de proprietate asupra B S G-C, înscrisă în CF nr. 1800 O, cu nr. top. 537, a se anula această înscriere și obligarea lor să-i predea în deplină posesie și proprietate lăcașul de cult.
Prin sentința civilă nr. 740 din 22 apr. 2008, Tribunalul M - secția civilă, a fost admisă cererea de chemare în judecată formulată de pârâtă potrivit petitului acțiunii, sentință definitivă , aspect confirmat de ambele părți din prezenta cauză.
Prima instanță a mai reținut că în cauză s-au efectuat două expertize - în construcții și o expertiză privind refacerea picturilor de către reclamantă și s-au administrat și probe testimoniale, iar din coroborarea cărora s-au reținut următoarele:
În primul rând reclamanta, în petitul acțiunii arată că investițiile s-au efectuat în perioada anilor 2002-2004 ori din probele administrate în cauză, s-a reținut că, încălzirea centrală s-a introdus în anul 1974, grupul sanitar în anul 1995 iar refacerea picturilor a avut loc în anul 1981. De altfel, s-a apreciat că reclamanta nu deține nici un act ( deviz, factura ) care să ateste valoarea lucrărilor efectuate . Oricum, s-a mai subliniat faptul că reclamanta este cea care a beneficiat de aceste lucrări care în prezent sunt uzate ori unele din acestea nu sunt necesare pârâtei. Astfel în ceea ce privește lucrările de artă , picturile, prima instanță a opinat că acestea nu sunt caracteristice bisericilor catolice și prin urmare, nu poate fi obligată pârâta să suporte contravaloarea lor ci dimpotrivă ea va fi nevoită să facă investiții majore pentru refacerea lor conform cultului greco-catolic, astfel cum s-a arătat , picturile și celelalte lucrări de artă au fost efectuate în urmă cu 31 de ani , ani în care reclamanta a beneficiat de toate aceste lucrări.
Cât privește cealaltă grupă de investiții pretinse de reclamantă , respectiv lucrări de consolidare a zidurilor, reînnoirea instalațiilor electrice , lucrări de subzidire, Tribunalul a reținut că , potrivit adresei nr. 50999/ 12.09.2011 eliberată de Ministerul Dezvoltării regionale și Turismului, B S G din O a fost inclusă în lista obiectivelor de investiții a Programului de realizare a unor lucrări de intervenție în primă urgență la construcții vulnerabile și care prezintă pericol public. Conform aceleiași adrese , obiectivul de investiții menționat mai sus a făcut obiectul contractului de execuție lucrări nr. 10/ 15.07.2003 încheiat de SCCNI SA cu societatea SC O SRL a cărui valoare a fost de 2.495000 mii lei. Acestea sunt lucrări efectuate într-adevăr în perioada 2002-2004 însă au fost plătite în baza contractului mai sus menționat și nu de către reclamantă, fiind uimitor cum reclamanta care a avut cunoștință de acest contract și care nu a plătit un ban pentru aceste lucrări, poate să le pretindă prin acțiunea de față . Față de aceste aspecte, instanța de fond a reținut că reaua credință a reclamantei este evidentă și oricum , s-a apreciat că și în situația în care nu ar fi existat acest act , folosirea unui imobil timp de peste 60 de ani fără a plăti nici o chirie , cunoscând caracterul abuziv al preluării acestuia , nu te îndreptățește la restituirea contravalorii unor investiții care la ora actuală nu mai sunt de folos pârâtei.
Alături de cele de mai sus prezentate, instanța de fond a reținut și faptul că în anul 2003, conform adresei de la dosarul cauzei Primăria Oradea a transferat în contul reclamantei suma de 10.000 lei pentru efectuarea unor lucrări de reparații, însă reclamanta nu a prezentat nici un act care să ateste modul în care au fost folosiți acești bani, pentru a verifica ce lucrări de reparații s-au efectuat.
Față de considerentele expuse, instanța de fond a apreciat acțiunea reclamantei ca neîntemeiată , motiv pentru care a respins-o ca atare, și respingând capătul de cerere privind investițiile, a fost respins și cel privind stabilirea dreptului dec retenție, ca rămas fără obiect.
În ceea ce privește acțiunea reconvențională, Tribunalul a admis-o în parte, reținând că prin acțiunea reconvențională s-a solicitat folosul de tras reprezentând lipsa de folosință a Bisericii începând din anul 1990 până în prezent, în cauză efectuându-se un raport de expertiză contabilă care a stabilit cuantumul folosului de tras pe o perioadă de 19 ani la suma de 1.546.350.
Instanța de fond a apreciat că se impune acordarea folosului de tras pe perioada celor trei ani anterior introducerii acțiunii și până în prezent, întrucât și în prezent biserica se află în folosința reclamantei , sumă ce se ridică la cuantumul de 459.900 lei. S-a mai reținut că pentru perioada anterioară , respectiv din anul 1990 până în anul 2006, acțiunea este prescrisă fiind supusă termenului general de prescripție de 3 ani și totodată, chiar dacă prima sentință prin care s-a recunoscut dreptul de proprietate al pârâtei asupra imobilului din litigiu s-a pronunțat în anul 2008 , acțiunea a fost înregistrată în anul 2006, dată de la care reclamanta datorează despăgubiri în forma menționată mai sus.
Prin urmare, față de cele de mai sus reținute, în baza dispozițiilor art. 998 Cod civil, s-a admis în parte acțiunea reconvențională formulată de reclamanta reconvențională E R U cu R G-C O în contradictoriu cu pârâta reconvențională P O S G și a obligat pârâta reconvențională a PO S G în favoarea reclamantei reconvenționale E R U c R G-C la plata sumei de 459.900 lei cu titlu de despăgubiri
În baza dispozițiilor art. 274 Cod procedură civilă, a obligat reclamanta în favoarea pârâtei la plata sumei de 1500 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat.
Împotriva acestei hotărâri, a declarat recurs, recalificat în apel, P O S.G O, solicitând admiterea lui, schimbarea în tot a sentinței atacate în sensul admiterii acțiunii principale, astfel cum a fost precizată, respectiv: să fie obligată pârâta la plata sumei de 246.194 lei, stabilirea unui drept de retenție în favoarea reclamantei principale, până la plata de către pârâtă a sumei de 246.194 lei și respingerea cererii reconvenționale, cu obligarea pârâtei intimate la plata cheltuielilor de judecată.
În motivare se arată că, sentința pronunțată de prima instanță, este nelegală și netemeinică, fiind dată cu aplicarea greșită a legii, respectiv cu încălcarea prevederilor art.997 Cod civil, care stipulează că "acela cărui se face restituirea, trebuie să despăgubească pe posesorul chiar de rea credință, de toate cheltuielile făcute pentru conservarea lucrului, sau care au crescut prețul lui";. Ori, atât din declarațiile de martori cât și din cele două rapoarte de expertiză efectuate în cauză, rezultă că în perioada 1974-2005 reclamanta a făcut la lăcașul de cult investițiile indicate în acțiune, o parte fiind recunoscute chiar de către pârâtă, dar despre care susține că s-au făcut fără acordul ei, că nu se justificau, că sunt ineficiente ori că nu sunt specifice cultului greco-catolic.
Aceleași argumente au fost reținute și de instanța de fond în considerentele hotărârii pronunțate, deși au fost dovedite că s-au efectuat investițiile și au fost evaluate prin expertize de specialitate.
Ceea ce este adevărat că lucrările de consolidare s-au efectuat în perioada 3 decembrie 2003-21 septembrie 2004 și că au fost plătite de Compania Națională de Investiții SA potrivit contractului de execuție lucrări nr.10 din 15 iulie 2003, încheiat de această companie cu SC O SRL.
Ferestrele din lemn stratificat, ca și restul lucrărilor de investiții (cu excepția celor de cauzalitate), au fost realizate în anul 2005 din banii credincioșilor ortodocși.
În concluzie, acțiunea principală a fost dovedită pentru suma de 246.194 lei, după scăderea valorii lucrărilor de consolidare a zidurilor.
În privința acțiunii reconvenționale, solicită respingerea întrucât măsura abuzivă a interzicerii cultului greco-catoloc și a preluării B S G O a fost făcută de către Statul Român în baza Legii nr.177/1948 și a Decretului nr.358/1948, astfel că de la acesta ar putea pretinde pârâta reclamantă reconvențională, folosul detras.
Mai mult, din anul 1990 și până în prezent, posesoare și proprietară a lăcașului de cult este reclamanta, astfel că, nu există nici un temei de drept în baza căruia aceasta să poată fi obligată la plata folosului detras.
În drept, s-au invocat prevederile art.301-304 pct.9 Cod procedură civilă, art.312 alin.1 -3, art.314, art.316 Cod procedură civilă, și art.997 Cod civil.
Intimata, prin întâmpinare, a solicitat, respingerea căii de atac exercitate de reclamantă, ca fiind nefondată.
Pretinsele investiții, fie că s-au executat fie că au fost executate necorespunzător sau absolut inutil și în nici un caz, ele nu au contribuit la conservarea bunului. Astfel, încălzirea centrală a fost introdusă în urmă cu 40 de ani și "eficiența ei este discutabilă"; adică este ineficientă, astfel încât reclamanta poate să-și ridice caloriferele și țevile, pentru a valorifica eventual ca fier vechi.
Grupul sanitar, despre care în anul 1995 se știa că biserica se revendică, nu era o investiție necesară.
Schimbarea ferestrelor metalice, cu ferestre de lemn stratificat, s-a făcut fără nicio aprobare -biserica fiind monument arhitectonic - și după bunul plac al reclamantei, la fel și schimbarea acoperișului de țiglă cu tablă, tot fără nicio aprobare și în neconcordanță cu stilul și caracterul de monument arhitectonic al bisericii, deci de asemenea, inutil.
Reînnoirea instalațiilor electrice s-a făcut de o manieră "revoltătoare";, s-au spart pereți afectând pictura interioară, s-au montat aplici și corpuri de iluminat nepotrivite stilului arhitectural și pictural , tot interiorul semănând mai mult cu un bazar.
Cât despre "valoarea"; picturii decorative, pârâta intimată susține că este necorespunzătoare calitativ, iar la modul în care se prezintă la momentul de față, este grav deteriorată de intervențiile brutale, cu ocazia lucrărilor la instalațiile electrice, de încălzire și a altor improvizații executate de "meșteri ocazionali"; și nu de specialiști.
Așa zisele vitralii, sunt de fapt sticlă vopsită, care de asemenea reliefează scene ce nu sunt caracteristice bisericilor catolice și nu armonizează cu specificul lăcașului de cult. Montarea unei uși de acces de lemn, sculptarea nu era necesară, fiind un act excesiv al reclamantei.
Concluzionând, reclamanta a dat dovadă de nesinceritate cu privire la cele pretinse și la cheltuielile efectuate cu unele lucrări -care s-au dovedit a fi suportate de la bugetul de stat și nu din bugetul bisericii.
Cu privire la dreptul de retenție, asupra lăcașului de cult, câtă vreme nu se poate statua că au de plată ceva legat de acest imobil, nu se poate admite nici acest capăt de cerere, el fiind fără obiect. Pe de altă parte, chiar dacă s-ar stabili în sarcina intimatei vreo obligație de plată, câtă vreme biserica ortodoxă a intrat în posesia imobilului în baza unui titlu nul, acordarea dreptului de retenție ar duce pe cale ocolită la menținerea unor efecte ale unui act juridic lovit de nulitate (Decizia nr.1648 din 11 septembrie 1990 a Înaltei Curți de Casație și Justiție).
În privința acțiunii reconvenționale, câtă vreme s-a stabilit irevocabil nelegalitatea trecerii lăcașului de cult în proprietatea reclamantei pârâtă reconvenționale și refuzul restituirii de bună voie, este pe deplin justificată cererea de acordare despăgubiri, pentru folosul detras.
Susținerile recurentei, că din 1990 a devenit proprietarul și posesorul de drept al imobilului, este contrazisă de hotărârea judecătorească irevocabilă, care a constatat că intabularea dreptului este nulă și că deținerea este abuzivă, mai ales că partea ortodoxă - beneficiara și complicea măsurilor abuzive, nelegale - a făcut propagandă în sensul adoptat prin Decretul nr.358/1948 de desființare a cultului greco-catolic, majoritar absolut printre românii din Transilvania - și înglobarea lui cultului ortodox.
Examinând sentința apelată, prin prisma motivelor de apel invocate, instanța constată următoarele:
O primă cerință ce trebuia dovedită de reclamantă pentru a-i fi aplicabile prevederile art.997 Cod civil, era aceea ca investițiile sau lucrările efectuate să fi fost necesare și utile. Ori, cu excepția lucrărilor de consolidare a clădirii, care erau într-adevăr necesare, dar care nu au fost suportate de către partea reclamantă, ci s-au plătit din bugetul de stat, restul lucrărilor nu erau necesare ci au reprezentat cheltuieli voluptorii ce nu se acordă posesorului de rea credință.
Reaua credință a reclamantei reiese nu doar din atitudinea avută față de cultul catolic și din manoperele și propaganda săvârșită și încheiată cu desființarea cultului greco-catolic și preluarea abuzivă și a bunurilor ce au format proprietatea acestuia - cum este și cazul lăcașului bisericesc din speța de față - consfințită prin adoptarea Legii nr.177/1948 și a Decretului nr.358/1948, ci și după 1990, când cultul greco-catolic s-a reînființat și și-a revendicat drepturile încălcate. Deși prin adoptarea Decretului Lege nr.126/1990 s-a considerat că o rezolvare amiabilă în spiritul moralei creștine era soluția cea mai bună, sens în care s-a convenit constituirea unei comisii paritare care să rezolve cu discreție și bună înțelegere situația existentă, partea ortodoxă s-a dovedit necooperantă și cu o atitudine care a căutat să lungească cât mai mult perpetuarea și chiar îngreunarea situației, decât dezamorsarea ei.
Drept dovadă și în cazul de față, după ce au aflat că urmează a fi retrocedate proprietățile către greco-catolici, reclamanta a început să facă investiții, fără autorizații și fără respectarea regimului clădirilor de patrimoniu. Astfel, pentru nicio investiție efectuată reclamanta nu a prezentat autorizații, avize din partea autorităților abilitate și nici facturi de plată a lucrărilor, fapt ce conduce la ideea susținută de pârâtă, că lucrările s-au făcut abuziv, cu personal neprofesionist și de o calitate precară, mai mult apropiată de provizorat decât de ceva temeinic și cu respectarea cerințelor legale, nu doar a celor general valabile dar mai ales a celor speciale, impuse în cazul monumentelor istorice și arhitecturale ori culturale.
Doar pentru lucrările de consolidare și reînnoire a instalațiilor electrice, s-a întocmit ceva expertiză tehnică și s-a obținut un aviz, dar aceste lucrări nu au fost suportate din bugetul reclamantei ci din bugetul de stat, mai exact de Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului prin SC C SA potrivit contractului nr.10/15.07.2003 încheiat cu SC O SRL.
Pentru restul lucrărilor de investiții pretinse, nu s-a prezentat de către reclamantă nicio factură, chitanță, bon de plată care să ateste că patrimoniul ei s-a "sărăcit";, și nici că restul investițiilor erau necesare și utile și din acest motiv le-a făcut, dat fiind și momentul la care s-au făcut, după 2003, când deja imobilul era revendicat în instanță, făcând obiectul dosarului nr.8439/111/2006*.
Singura investiție care ar fi putut fi încadrată la capitolul "utilă"; ar fi introducerea încălzirii centrale, dar nici la aceasta nu s-a prezentat nici expertului și nici în instanță vreun act care să ateste că s-a plătit de către biserică efectuarea acestei lucrări. Ba mai mult, s-a efectuat montându-se corpuri de încălzire recuperate de la o altă construcție (corpurile de acest gen nemaifiind fabricate în țară după al -II-lea război mondial) -după cum se arată în raportul de expertiză - reținând totodată expertul că eficiența instalației este discutabilă.
Deci, chiar dacă s-a făcut această investiție, necontestată de pârâtă, de vreme ce nu s-a plătit de către biserică, aceasta nu o poate solicita.
Construirea unui WC, cu o suprafață utilă de 5,5 m.p., schimbarea ferestrelor de sticlă, a țiglelor de pe acoperiș, a ușii de la intrare, refacerea instalației electrice, s-au făcut în anul 2005, fără a fi fost necesar și util, fără avize, autorizații, când deja imobilul era revendicat de către pârâtă, deci cu rea credință, situații în care, toate aceste investiții le-a efectuat pe riscul propriu, dar așa cum s-a arătat deja, nu s-a făcut dovada plății acestor investiții de către biserica ortodoxă, ba chiar s-a recunoscut că unele investiții s-au suportat de către enoriașii bisericii.
Așa fiind, criticile apelantei sunt nefondate, art.997 cod civil nu-și găsește aplicabilitate în speță. Ori, câtă vreme, nu se poate stabili în sarcina pârâtei plata vreunei sume de bani cu titlu de despăgubiri, nici dreptul de retenție nu putea fi admis și în mod corect au fost respinse de către instanța de fond.
Privitor la folosul detras solicitat de reclamanta reconvențională, în mod corect s-a acordat de instanța de fond, începând cu anul 2006 la zi,deci cu 3 ani anteriori introducerii acțiunii de față și dat fiind că acțiunea în revendicare s-a finalizat cu admiterea acțiunii și reaua credință a pârâtei reconvenționale, este pe deplin dovedită, iar acordarea folosului detras, pe deplin justificată.
Concluzionând, investițiile pretinse de reclamanta principală, în primul rând nu s-au dovedit a fi necesare, utile, nu s-au dovedit că s-au plătit de către biserica ortodoxă, ci de către stat sau de către enoriași (conform propriilor recunoașteri din motivele de apel), deci, nu a încercat vreun prejudiciu direct și personal pe care pârâta să fie obligată să-l acopere, situație în care, nici acordarea unui drept de retenție, n-are vreo justificare legală.
Așa fiind și cum folosul detras a fost dovedit și evaluat prin expertiza judiciară efectuată în cauză și justificat pentru considerentele expuse anterior, apelul s-a dovedit a fi nefondat și a fost respins, în baza prevederilor art.296 Cod procedură civilă, fiind menținută în întregime hotărârea instanței de fond, ca fiind temeinică și legală.
| ← PLÂNGERE ÎMPOTRIVA ÎNCHEIERII DE CARTE FUNCIARA. Art. 31 ,... | RECURS CONTENCIOS ADMINISTRATIV. ANULARE DECIZIE DE IMPUNERE.... → |
|---|
