Dreptul familiei. Jurisprudență Familie (infracţiuni şi alte probleme în legătură cu familia)
| Comentarii |
|
Curtea de Apel BUCUREŞTI Decizie nr. 606 din data de 04.04.2013
Stabilirea programului de vizitare a unui minor de către bunici este de competența autorităților judiciare/administrative de la reședința obișnuită a copilului
Domeniu - dreptul familiei
(CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE - DOSAR NR.39192/3/2012 - DECIZIA CIVILĂ NR.606/04.04.2013)
Prin cererea de chemare în judecata înregistrată la data de 1 iunie 2012, pe rolul Judecătoriei Constanța, sub nr.13993/212/2012, reclamantul A.E.E. a solicitat în contradictoriu cu pârâta G.E., să se dispună obligarea acesteia la înapoierea în Turcia a fiicei sale, A.A. născută la data de 30.07.2009.
Prin sentința civilă nr.10835/14.06.2012, pronunțată de Judecătoria Constanța - Secția Civilă în dosarul nr.13993/212/2012, s-a admis excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Constanta invocată din oficiu și a fost declinată cauza spre competentă soluționare, la Tribunalul București.
S-a reținut că în raport de dispozițiile art.2 din Legea nr.369/15 septembrie 2004 (Legea nr.369/2004) privind aplicarea Convenției asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, adoptata la Haga la 25 octombrie 1980, la care România a aderat prin Legea nr.100/1992, soluționarea cererilor adresate de către persoana fizica, instituția sau organismul interesat din oricare stat parte la Convenție, pentru înapoierea copilului aflat pe teritoriul României ca urmare a unei deplasări sau a rețineri ilicite in sensul art.3 din Convenție, este de competenta instanței judecătorești, iar instanța competenta pentru soluționarea cererilor prevăzute la alin.(1) este Tribunalul pentru minori și familie București.
Cauza a fost astfel înregistrată la data de 18.07.2012, pe rolul Tribunalului București Secția a V-a Civilă, sub nr. 27981/3/2012.
La data de 31.08.2012, pârâta G.E. a formulat cerere reconvențională și întâmpinare prin care a solicitat: 1. pronunțarea unei hotărâri prin care sa se confirme daca potrivit legislației romane deplasarea și reținerea minorei A.A. în Turcia, s-a făcut cu încălcarea vreunui drept privind încredințarea, în temeiul disp.art.15 din Legea nr.369/2004; 2. Stabilirea legăturilor personale ale minorei cu bunica materna, deîndată, până la soluționarea definitivă a dosarului, în temeiul disp.art.5 din Convenția de la Strasbourg din 2006 asupra relațiilor personale care privesc copiii și a art.14 din Legea nr.272/2004 privind protecția drepturilor copilului; 3. înapoierea minorei A.A., născută la data de 30.07.2009, în România, în temeiul disp.art.3 din Convenția de la Haga din 25.10.1980 la care țara noastră a aderat prin Legea 100/1992.
In susținerea cererii, pârâta reclamantă a arătat că este bunica maternă a minorei A.A., născută la data de 30.07.2009, în localitatea Z., Turcia, de către fiica sa, în prezent decedată Ș.L., înregistrată cu Certificatul de naștere seria NF nr. 442598 la Consulatul General al Românei din Istambul.
După nașterea minorei, reclamantul s-a declarat doar în acte ca fiind tatăl acesteia, deși nu era tatăl biologic, ca urmare a unei înțelegeri dintre fiica sa și tatăl biologic al minorei, unchiul reclamantului, pentru a nu se cunoaște identitatea reala a acestuia, în Turcia existând înregistrat dosarul nr.2009/799, ce are ca obiect stabilirea paternității minorei privind pe tatăl biologic H.S., înaintat de L.Ș. din anul 2009.
Minora de la naștere pana în prezent, a locuit atât la Istambul (într-un apartament cu chirie cu mama ei însoțita de o alta fiica de-a sa), cât și în România în imobilul proprietatea numitei L.Ș., din C., str.C.N.N. nr. 9, fiind căsătorita doar religios cu H.S., iar pe reclamant, care este un nepot al tatălui biologic (el fiind doar cel ce a recunoscut copilul în locul tatălui biologic în Certificatul de naștere), nu l-a cunoscut niciodată.
După decesul fiicei pârâtei, minora a rămas să locuiască cu pârâta în imobilul proprietatea ei din C., precum și cu o alta fiica, împreună asigurându-i toate cele necesare creșterii și îngrijirii minorei, pentru a nu simți lipsa mamei după tragicul eveniment - uciderea acesteia.
Întrucât de la venirea în țară a fiicei pârâtei, minora în vârsta de 3,2 luni, i-a fost încredințata de aceasta, să se ocupe de creșterea și îngrijirea ei, nu a acceptat să dea copilul unor persoane străine, chiar dacă îl reprezentau pe tatăl din acte, iar fiica sa era decedată.
Presiuni pentru cedarea minorei s-au făcut în continuare de către organele de cercetare și procurorul de caz care a efectuat ancheta în dosarul de omor. In loc să se aștepte o hotărâre judecătorească, procurorul de caz învestit cu efectuarea urmăririi penale a emis Ordonanța din 31.05.2012, prin care a constatat că, prin rezoluția din 04.05.2012, a organelor de poliție s-a dispus începerea urmăririi penale - in rem - pentru săvârșirea infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal prevăzut de art. 189 alin.1 și 2 C.pen. - constând în aceea că persoane necunoscute au lipsit-o de libertate, prin răpire, pe partea vătămată Ș.L.. Mai mult, prin ordonanța respectivă s-a dispus restituirea bunurilor de valoare ce au fost aduse de fiica sa din Turcia către reclamant, care nu a avut nici măcar calitatea de concubin în relația cu fiica sa.
Pentru predarea bunurilor s-a încheiat și o dovada în acest sens unde se face mențiunea că activitatea s-a desfășurat la sediul IPJ Constanța, în prezența interpretului autorizat, a apărătorului ales al numitului A.E.E..
În ziua de 19.06.2012, s-a încheiat procesul verbal (care nu are data menționată decât luna, anul și ora), prin care procurorul de caz, pentru infracțiunea de omor, a dispus efectuarea unei percheziții la domiciliul din C., str. C.N.N. nr.9, în baza autorizației de percheziție nr.194, ocazie cu care au fost ridicate o parte din lucrurile de îmbrăcăminte ale minorei și la plecare a fost luată și minora și predată unei bone de naționalitate turcă și trimisă cu avion particular în Turcia.
Din data de 11 august 2012, tatăl biologic a interzis accesul la copil, copilul fiind luat de tatăl biologic.
Aceasta a fost modalitatea în care minora a părăsit România și pentru acest fapt pârâta a solicitat pronunțarea unei hotărâri prin care să se confirme dacă potrivit legislației romane deplasare și reținerea minorei A.A. în Turcia, s-a făcut cu încălcarea vreunui drept privind încredințarea, în temeiul disp.art.15 din Legea nr.369/2004.
Prin sentința civilă nr.1978/31.10.2012, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a admis excepția necompetenței instanțelor române și a respins cererea de stabilire a legăturilor personale formulată de reclamanta G.E., în contradictoriu cu pârâții A.E.E. și M.J. în calitate de Autoritate Centrală pentru aducerea la îndeplinire a prevederilor Convenției de la Haga, ca nefiind de competența instanțelor române.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că deplasarea în Turcia a minorei a fost făcută cu încălcarea legilor romane. Minora i-a fost încredințată pârâtei spre creștere de mama sa, iar tatăl din acte nu cunoscut-o niciodată, nu a fost prezent nici la luarea minorei, aceasta efectuându-se prin interpuși și nu are nici în prezent grija de ea în Turcia. Autoritatea centrală română este reprezentată de Ministerul Justiției, în temeiul disp.art.2 din Legea nr.215/2003 privind aderarea României la Convenția privind facilitarea accesului internațional la justiție, încheiata la Haga, la 25.10.1980 împotriva tatălui biologic în dosarul nr. 2009/799, tocmai pentru a stabili situația exactă a paternității minorei.
Prin sentința civilă nr.1796/08.10.2012 pronunțată de Tribunalul București Secția a V-a civilă s-a luat act de renunțarea reclamantului la judecarea cererii principale, s-a respins capătul 3 al cererii reconvenționale având ca obiect înapoierea minorei A.A., născută la data de 30.07.2009, în România în temeiul disp.art.3 din Convenția de la Haga din 25.10.1980, ca nefiind de competența instanțelor române, fiind disjuns capătul 2 din cererea reconvențională, formându-se prezentul dosar cu nr.39192/3/2012.
Tribunalul a reținut că cererea reconvențională cuprinde mai multe petite distincte, având finalitate diferită și urmând un regim juridic diferit în ce privește regulile de procedură după care se soluționează.
În ce privește capătul 2 din cererea reconvențională, având ca obiect stabilirea legăturilor personale ale minorei cu bunica maternă, Tribunalul a examinat, în conformitate cu dispozițiile art.137 alin.1 C.pr.civ., excepția necompetenței instanțelor române, invocată de pârâtul A.E.E..
Copilul A.A. s-a născut la data de 30.07.2009 în Turcia, fiica numiților A.E.E. și Ș.L., astfel cum rezultă din certificatul de naștere înregistrat la Consulatul General al României din Istambul.
În cursul lunii aprilie 2012, cu acordul tatălui, minora a venit împreună cu mama sa și cu o bonă în România, locuind într-un imobil din mun.C., proprietatea mamei minorei conform contractului de vânzare cumpărare 2837/2010, la aceeași adresă locuind și bunica maternă, reclamanta din prezenta cauză.
În data de 03.05.2012, mama minorei Ș.L. a dispărut de la domiciliu, în urma cercetărilor ulterioare constatându-se că aceasta a fost ucisă la aceeași dată.
Ulterior, tatăl minorei a solicitat înapoierea copilului în Turcia, bunica maternă opunându-se, motiv pentru care s-a promovat pe rolul Judecătoriei Constanța cererea având ca obiect înapoierea minorei, declinată spre competentă soluționare Tribunalului București.
Pe parcursul soluționării cauzei, minora a fost readusă în Turcia, astfel cum rezultă din procesul verbal din data de 19.06.2012 întocmit de organele de cercetare penală cu ocazia percheziției imobiliare efectuată în imobilul din C., str. C.N.N. nr. 9. Astfel, la data de 19.06.2012, minora a fost preluată din domiciliul bunicii materne și a fost încredințată unui mandatar al tatălui, împuternicit totodată să călătorească împreună cu minora în străinătate și să se reîntoarcă în țară, astfel cum rezultă din procesul verbal încheiat cu acea ocazie.
Prin încheierea dată în camera de consiliu din 08.10.2012, în dosarul nr.39120/3/2012, s-a respins ca neîntemeiată cererea reclamantei de pronunțare a unei hotărâri care să confirme că deplasarea minorei A.A. în Turcia s-a făcut cu încălcarea vreunui drept privind încredințarea, Tribunalul reținând în esență că deplasarea minorei la data de 19.06.2012 în Turcia, nu reprezintă o deplasare ilicită întrucât s-a efectuat la solicitarea titularului dreptului privind încredințarea, respectiv tatăl minorei, în virtutea dreptului acestuia de a solicita înapoierea minorei de la bunica maternă, reclamanta din prezenta cauză, ce nu este titulara unui drept similar conform legislației române, deplasarea având ca scop readucerea minorei la reședința sa obișnuită din Turcia.
Pornind așadar de la constatarea că reședința obișnuită a minorei este în Turcia, Tribunalul a reținut că stabilirea unui program de vizită transfrontalier pentru menținerea legăturilor personale ale minorei cu bunica materna, este de competența autorităților judiciare/administrative ale acestui stat, pe teritoriul căruia se află reședința obișnuită a minorei.
Astfel, potrivit art.16 alin.1 din Legea nr.369/2004 privind aplicarea Convenției asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, adoptată la Haga la 25 octombrie 1980, în aplicarea art.l lit. b) și art.21 din Convenție, persoana fizică, instituția sau organismul interesat din oricare stat parte la Convenție poate solicita autorității centrale române acordarea asistenței pentru organizarea sau protejarea exercitării dreptului de vizitare a unui minor având reședința pe teritoriul României.
Potrivit art.19, dacă se solicită ca exercitarea dreptului de vizitare să se facă prin deplasarea minorului în afara teritoriului României, autoritatea centrală română va sesiza instanța judecătorească competentă potrivit art. 2 alin. (2) - Tribunalul București.
2)Soluționarea cererii se va face cu citarea persoanei căreia îi este încredințat minorul, a autorității tutelare în a cărei circumscripție se află reședința minorului și a autorității centrale române. Dispozițiile art. 7 și ale art. 9 alin. (3) și (4) sunt aplicabile.
3)Instanța îl va putea încuviința exercitarea dreptului de vizitare prin deplasarea copilului în afara teritoriului României numai dacă din probele administrate rezultă că există garanții pentru a asigura înapoierea de bunăvoie a copilului. Instanța va putea obliga pe reclamant la depunerea unei cauțiuni.
Din interpretarea coroborată a acestor dispoziții legale, rezultă așadar că instanța română este competentă să stabilească un program de vizitare transfrontalier numai în ipoteza în care reședința obișnuită a copilului se află în România, situație în care menținerea legăturilor personale ale copilului cu solicitantul presupune în concret deplasarea copilului pentru o perioadă determinată în afara tării.
Tribunalul a avut în vedere dispozițiile art.5 alin.l din Convenția de la Haga privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea, executarea și cooperarea cu privire la răspunderea părintească și măsurile privind protecția copiilor (adoptată la 19 octombrie 1996 și intrată în vigoare la 1 ianuarie 2002), potrivit cărora autoritățile judiciare sau administrative ale statelor contractante de la reședința obișnuită a copilului au competența de a lua măsuri de protecție a persoanei copilului sau a bunurilor acestuia, cu mențiunea că măsurile prevăzute de textul convenției pot să se refere îndeobște la dreptul de încredințare, inclusiv dreptul privind ocrotirea persoanei copilului și, în special, dreptul de a hotărî asupra locului de reședință al copilului, precum și dreptul de vizită, prin care se înțelege inclusiv dreptul de a lua copilul, pentru o perioadă determinată, într-un alt Ioc decât reședința sa obișnuită, astfel cum se prevede în art. 3 lit.b) a Convenției.
În același sens pot fi invocate și dispozițiile Convenției europene asupra recunoașterii și executării hotărârilor în materie de încredințare a copiilor și de restabilire a încredințării copiilor, adoptată la Luxembourg la 20 mai 1980, la care România a aderat prin Legea nr.216/2003, Turcia fiind de asemenea stat contractant din 01.06.2000. Potrivit art.11 din Convenție, hotărârile asupra dreptului la vizita și dispozițiile hotărârilor referitoare Ia încredințare care privesc dreptul Ia vizită sunt recunoscute și puse în executare în aceleași condiții ca celelalte hotărâri referitoare Ia încredințare. Se constată că art. 10 pct.1 lit.c) din Convenție prevede ca și motiv de refuz al recunoașterii și executării unei astfel de hotărâri necompetența instanței din statul membru de origine care a stabilit programul de vizitare, dacă în momentul introducerii acțiunii în statul de origine: (i) copilul avea cetățenia statului solicitat sau reședința obișnuită în acest stat, în timp ce nici una dintre aceste legături nu există cu statul de origine; sau (ii) copilul avea în același timp cetățenia statului de origine și a statului solicitat și reședința sa obișnuită în statul solicitat.
Ca atare, Tribunalul a apreciat că instanța română nu are competența de a stabili programul de vizitare privind pe copilul A.A., a cărui reședință obișnuită nu se află pe teritoriul Românei, cu atât mai mult cu cât o astfel de hotărâre nu ar fi susceptibilă de a fi recunoscută și pusă în executare în alt stat, motiv pentru care a respins cererea, potrivit celor ce preced.
Împotriva acestei sentinței a formulat recurs pârâta reclamantă G.E., solicitând modificarea în parte a hotărârii recurate, în sensul respingerii excepției necompetenței instanțelor române cu privire la
judecarea cererii de stabilire a legăturilor personale ale minorei cu bunica
maternă și plata cheltuielilor de judecată:
În motivare, recurenta pârâtă reclamantă a criticat sentința civilă arătând că minora A.A., născută la data de 30.07.2010, este cetățean român, fapt relevat de certificatul acesteia de naștere, care îi conferă aceleași drepturi ca și oricărui alt cetățean român, și statul român și instituțiile sale competente au această obligație, de a-l apară.
Întrucât este un minor, legea româna prevede expres, în temeiul art.14 din Legea nr.272/2004 "copilul are dreptul de a menține relații personale și contacte directe cu rudele și cu alte persoane față de care copilul a dezvoltat legături de atașament";. De asemenea "copilul are dreptul de a-și cunoaște rudele și de a întreține relații personale cu aceștia, alături de care copilul s-a bucurat de viața de familie";. Elocventă este și sublinierea din alin.3 al aceluiași articol care prevede "reprezentantul legal al copilului nu poate împiedica relațiile personale ale acestuia cu bunicii, frații și surorile, alături de care copilul s-a bucurat de viața de familie". În realitate, minorul a fost trimis cu un necunoscut, la un necunoscut, într-o țară străină.
În cauza de față, reclamantul-pârât, tatăl din actul de naștere care nu a locuit cu mama copilului, nu întreținea relații cu familia sa, nu se ocupa de îngrijirea, creșterea și educarea sa, și, mai mult, nu era cunoscut de acesta. În această situație reală, a mandatat o persoană străină să vină în România, să preia copilul și să-l aducă în Turcia. Elocvent este și faptul că prin însăși cererea de chemare în judecată solicită judecarea acesteia și în lipsa sa. Mai mult, a retras cererea de chemare în judecată atunci când a constatat că instanța competentă în judecarea cauzei este Tribunalul București.
Toate acestea demonstrează evident, că nu avea legături și relații personale, afective cu acest copil, îi era indiferent ce hotărăște instanța de judecată. De altfel, nici în Turcia nu locuiește cu copilul și nu cultivă relațiile firești de creștere, educare și formare a copilului minor.
Potrivit prevederilor art.8 al Convenției Europene a Drepturilor
Omului care garantează dreptul la viața de familie, statul are obligația de a nu
aduce atingere acestui drept, dar și obligații referitoare la respectarea
efectivă a vieții de familie. Prin predarea minorului cu proces verbal unei
terțe persoane, fie ea și cu împuternicire, se înlătură negativ, brutal relațiile
dintre bunică cu minora în cazul decesului mamei sale.
Principiul interesul superior al minorului trebuia să prevaleze "în
toate demersurile și deciziile care privesc copiii, întreprinse de autoritățile
publice și de organismele private autorizate, precum și în cauzele soluționate
de instanțele judecătorești" prevede expres art.2 alin.3 al Legii nr.272/2004, principiu confirmat și consacrat expres și de Noul Cod Civil.
În prezenta cauză acest principiu a fost grav încălcat cu grave repercusiuni asupra creșterii, educării și formării unui minor cetățean roman, predat prin proces verbal unei terțe persoane.
Recurenta pârâtă reclamantă solicită înlăturarea excepției necompetenței instanțelor române pentru următoarele considerente:
Potrivit prevederilor Convenției de la Haga privind competenta, legea aplicabilă, privind recunoașterea, executarea și cooperarea cu privire la răspunderea părintească și măsurile privind protecția copilului ratificată de România prin Legea nr.361/11.12.2007, aceasta determină statul ale cărui autorități sunt competente să ia măsurile de protecție a persoanei sau bunurilor copilului.
În conformitate cu prevederile art.5 al Convenției "autoritățile judiciare sau administrative de la reședința obișnuită a copilului au competența de a lua măsurile de protecție a persoanei copilului sau a bunurilor acestuia".
Ministerul Justiției a precizat că pe rolul Direcției de Drept Internațional și Cooperare Judiciară nu a fost înregistrată o cerere de înapoiere a minorei A.A. la reședința obișnuită din România, fapt pentru care consideră că această cerere reconvențională formulată de G.E. este inadmisibilă.
În temeiul prevederilor art.8 (2) al Convenției de la Haga, statul român poate fi sesizat, întrucât (lit.a) "copilul are cetățenia română",(b) "statul în care sunt situate bunurile copilului" și acesta este statul român, (d) "statul cu care copilul are cele mai strânse legături "așa cum este în realitate, toate acestea fiind numai în competența instanțelor judecătorești ale statului român.
În susținerea recursului, recurenta a făcut referire și la dispozițiile art.2 din Legea nr.369/2004 privind aplicarea Convenției adoptata la Haga la 25 oct.1980, la care România a aderat prin Legea nr.100/1992 care precizează ca soluționarea cererilor adresate de către persoana fizica, instituția sau organismul interesat din oricare stat parte la Convenție, pentru înapoierea copilului aflat pe teritoriul României ca urmare a unei deplasări este de competenta instanței judecătorești, iar instanța competenta pentru soluționarea cererilor este Tribunalul pentru minori si familie București. Este adevărat că rolul Tribunalului București a fost înlăturat, fără a fi de competența și atribuțiile lor, de Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanța și Inspectoratul de Politie al județului Constanta, faptă consemnată prin procesul verbal întocmit la 19.06.2012 prin care au încredințat minora și bunurile sale unei terțe persoane. Recurenta a subliniat faptul că prin prevederile art.3 al Legii nr.361/2007, România a formulat următoarea rezervă: Potrivit art.60 coroborat cu alin.(1) al art.55 din Convenție, România își rezervă: a)competența autorităților sale de a lua măsuri pentru protejarea bunurilor copilului situate pe teritoriul său, precum și "dreptul de a nu recunoaște răspunderea părintească ori măsurile care sunt incompatibile cu măsurile luate de autoritățile sale privind aceste bunuri".
Această faptă, prin care s-a dispus fără nici un temei legal, de viitorul, educația și viața unui cetățean român, trebuia să conducă Ia sesizarea din oficiu a Ministerului Justiției în calitate de Autoritate Centrală pentru aducerea la îndeplinire a prevederilor Convenției de la Haga din 1980, dar acesta a preferat să invoce excepția de necompetență a instanțelor românești, scăpând de "o grija".
În acest sens, instanța de judecată trebuia să adopte cu promptitudine implementarea dispozițiilor corespunzătoare Convenției de la Haga, întrucât lipsa celerității în rezolvarea proceselor legate de acordarea responsabilității poate avea consecințe iremediabile asupra relațiilor dintre minor și bunica maternă. Admiterea excepției necompetentei instanțelor judecătorești distruge raportul de proporționalitate care trebuie să existe între interesul major al minorului și cel al societății în ansamblul ei.
Potrivit prevederilor art.13 lit.b) al Convenției de la Haga, autoritatea juridică a statului nu este obligată să înapoieze minorul dacă "există grave riscuri că înapoierea minorului îl expune unor traume fizice și psihice, ori să-l pună în orice alt fel într-o situație intolerabilă". Rezumând, persoana care l-a preluat nu este tatăl biologic al copilului, având contestată paternitatea în fața instanței turcești, nu este și nu a fost căsătorit cu mama copilului, nu a locuit împreuna cu aceștia, n-a întreținut nicio relație părintească cu acesta, nu a plătit nicio pensie alimentară și nu și-a adus nicio contribuție la creșterea, educarea și întreținerea sa.
În această cauză, nu s-a stabilit caracterul ilicit al deplasării copilului în România, nefiind prezentate dovezile necesare cu privire la existența și întinderea drepturilor părintești ale tatălui (dacă acestea există) astfel cum sunt recunoscute și reglementate de legislația Turciei, fără a contesta drepturile bunicii materne că pot exista. În speță, instanța de judecată trebuia să rețină riscul grav de natură psihică la care este expus minorul, în caz de înapoiere la tatăl din actul de naștere, până la clarificarea situației sale firești.
Pentru toate acestea, recurenta a solicitat admiterea recursului așa cum a fost formulat și trimiterea cauzei spre competentă judecată la Tribunalul București.
În drept, au fost invocate dispozițiile art.304 pct.7-9 Cod de procedură civilă.
Intimatul pârât M.J., în calitate de Autoritate Centrală pentru aplicarea Convenției de la Haga din 1980, a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat, susținând că instanța de fond, în mod corect, a admis excepția necompetenței instanțelor române.
Astfel, din ansamblul probelor administrate în cauză a reieșit că minora A.A. nu se mai află pe teritoriul României, fiind deplasată în Turcia, urmare preluării sale de către un mandatar al pârâtului A.E.E., la data de 19.06.2012.
În aceste împrejurări, astfel cum în mod corect a reținut și instanța de fond, stabilirea unor legături între minoră și bunica maternă poate fi făcută în mod legal doar prin aplicarea prevederilor art.21 din Convenția de la Haga din 1980, care reglementează procedura de organizare ori de protejare a exercitării efective a unui drept de vizită.
Prevederile art. 16 și 19, precum și Legea nr. 369/2004 în ansamblul său, sunt aplicabile exclusiv în cazul în care minorul a cărui vizitare se solicită se găsește pe teritoriul României.
Prin urmare, având în vedere faptul că minora se află în prezent pe teritoriul Turciei, o cerere având ca obiect stabilirea unor legături personale cu aceasta, în baza art.3 și art.21 din Convenția de la Haga, ar putea fi formulată de către bunica maternă doar cu respectarea procedurilor prevăzute de convenție. Aceasta urmează a solicita autorităților judiciare competente din Turcia organizarea unui drept de vizită, prin formulare unei solicitări cu respectarea cerințelor impuse de art.21 din Convenție.
În calea de atac a recursului nu s-au administrat probe noi.
Curtea, analizând criticile de recurs, constată că acestea sunt nefondate, având în vedere următoarele considerente:
Față de soluția la care s-a oprit instanța de fond, respectiv respingerea cererii de stabilire a legăturilor personale formulată de reclamanta G.E., ca nefiind de competența instanțelor române, Curtea apreciază că nu pot fi primite criticile recurentei reclamante care vizează însăși conținutul dreptului acesteia de a avea legături personale cu minora.
Ca atare, susținerile recurentei expuse în prima parte a cererii de recurs, ce exced oricărui comentariu legat de competența instanțelor române - și anume susținerile recurentei relative la faptul că minora este cetățean român, că între recurentă și minoră sunt relații de rudenie apropiate, că Legea nr.272/2004 reglementează în mod expres dreptul copilului de a menține relații personale cu rudele apropiate, că tatăl biologic nu este cel menționat în acte, care este dezinteresat de minoră - nu pot fi primite, nefiind strâns legate de soluția ce a fost pronunțată de instanța de fond reflectată în sentința atacată.
Tot astfel, nu pot fi primite susținerile recurentei fundamentate de pe tărâmul art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și nici cele care pun în discuție principul interesului superior al copilului, aspecte care sunt învederate într-o relație directă cu dreptul minorei și al bunicii de a întreține legături personale, întrucât și aceste susțineri vizează fondul dreptului dedus judecății și nu soluția pronunțată de instanța de fond.
Curtea constată că recurenta nu a adus probe contrarii situației de fapt reținute de către instanța de fond, în sensul că minora a fost adusă de către mama sa din Turcia, că la data de 03.05.2012, mama minorei Ș.L. a dispărut de la domiciliu, ulterior constatându-se că aceasta a fost ucisă la aceeași dată, că tatăl minorei a solicitat înapoierea copilului în Turcia, că la data de 19.06.2012, minora a fost preluată din domiciliul bunicii materne și a fost încredințată unui mandatar al tatălui, împuternicit totodată să călătorească împreună cu minora în străinătate și să se reîntoarcă în Turcia.
Așa cum a reținut Tribunalul, prin încheierea dată în camera de consiliu din 08.10.2012, în dosarul nr.39120/3/2012, s-a respins ca neîntemeiată cererea reclamantei de pronunțare a unei hotărâri care să confirme că deplasarea minorei A.A. în Turcia s-a făcut cu încălcarea vreunui drept privind încredințarea, reținându-se, în esență, că deplasarea minorei la data de 19.06.2012 în Turcia, nu reprezintă o deplasare ilicită întrucât s-a efectuat la solicitarea titularului dreptului privind încredințarea, respectiv tatăl minorei, în virtutea dreptului acestuia de a solicita înapoierea minorei de la bunica maternă, reclamanta din prezenta cauză, ce nu este titulara unui drept similar conform legislației române, deplasarea având ca scop readucerea minorei la reședința sa obișnuită din Turcia.
Ca atare, stabilindu-se cu caracter definitiv că reședința obișnuită a minorei este în Turcia, Curtea apreciază că în mod corect Tribunalul a reținut că cererea prin care reclamanta a solicitat stabilirea unui program de vizită cu minora este de competența autorităților judiciare/administrative ale acestui stat.
Potrivit dispozițiilor art.5 alin.l din Convenția de la Haga privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea, executarea și cooperarea cu privire la răspunderea părintească și măsurile privind protecția copiilor, adoptată la 19 octombrie 1996 și intrată în vigoare la 1 ianuarie 2002, autoritățile judiciare sau administrative ale statelor contractante de la reședința obișnuită a copilului au competența de a lua măsuri de protecție a persoanei copilului sau a bunurilor acestuia, cu mențiunea că măsurile prevăzute de textul convenției pot să se refere îndeobște la dreptul de încredințare, inclusiv dreptul privind ocrotirea persoanei copilului și, în special, dreptul de a hotărî asupra locului de reședință al copilului, precum și dreptul de vizită, prin care se înțelege inclusiv dreptul de a lua copilul, pentru o perioadă determinată, într-un alt Ioc decât reședința sa obișnuită, astfel cum se prevede în art. 3 lit.b) a Convenției.
Dispoziții similare sunt prevăzute și în Convenția europeană asupra recunoașterii și executării hotărârilor în materie de încredințare a copiilor și de restabilire a încredințării copiilor, adoptată la Luxembourg la 20 mai 1980, la care România a aderat prin Legea nr.216/2003, Turcia fiind de asemenea stat contractant din 01.06.2000.
Potrivit art.11 din Convenție, hotărârile asupra dreptului la vizită și dispozițiile hotărârilor referitoare Ia încredințare care privesc dreptul Ia vizită sunt recunoscute și puse în executare în aceleași condiții ca celelalte hotărâri referitoare Ia încredințare.
Art. 10 pct.1 lit.c) din această ultimă convenție evocată prevede ca motiv de refuz al recunoașterii și executării unei astfel de hotărâri necompetența instanței din statul membru de origine care a stabilit programul de vizitare, dacă în momentul introducerii acțiunii în statul de origine: (i) copilul avea cetățenia statului solicitat sau reședința obișnuită în acest stat, în timp ce niciuna dintre aceste legături nu există cu statul de origine; sau (ii) copilul avea în același timp cetățenia statului de origine și a statului solicitat și reședința sa obișnuită în statul solicitat.
Or, în condițiile în care minora nu are reședința obișnuită în România, stat în care a fost introdusă cererea de stabilire a unui program de vizitare, instanța română nu are competența de a stabili programul de vizitare privind pe copilul A.A., o hotărâre pronunțată de instanțele din România cu încălcarea competenței generale nefiind susceptibilă de a fi recunoscută și pusă în executare în Turcia.
În mod greșit a susținut recurenta că instanța de fond a recunoscut competența sa în soluționarea cauzei, în cuprinsul considerentelor, și cu toate acestea, în dispozitiv s-a pronunțat pe excepția necompetenței generale a instanțelor române în soluționarea acestui capăt 2 din cererea reconvențională. Astfel, plecând de la ipoteza de lucru constând în dezlegarea cu putere de lucru judecat a aspectului legat de reședința obișnuită a minorei, prima instanță a aplicat dispozițiile convenționale incidente, prin raportare și la obiectul cererii cu care a fost sesizată, întreaga construcție juridică fiind în sensul că instanța română este competentă să stabilească un program de vizitare transfrontalier numai în ipoteza în care reședința obișnuită a copilului s-ar afla în România, în caz contrar, instanțele române nefiind competente general.
Referirile recurentei la art. 3 din Convenție privind înapoierea minorei nu pot fi primite de vreme ce obiect al cererii cu care instanța de fond a rămas învestită este reprezentat doar de capătul doi al cererii reconvenționale privitoare la stabilirea unui drept de vizită a minorei de către bunica maternă.
Recurenta a invocat în susținerea cererii sale, dispozițiile Legii nr.100/1992 pentru aderarea României la Convenția de la Haga din 25 octombrie 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, însă la momentul judecării prezentei cauze Curtea are în vedere, pe de o parte, stabilirea cu putere de lucru judecat în privința reședinței obișnuite a minorei ca fiind în Turcia, precum și faptul că minora, la data soluționării prezentei cereri având ca obiect stabilirea dreptului de a avea legături personale cu minora, aceasta se află pe teritoriul Turciei.
Or, actul normativ mai sus amintit poate fi invocat cu succes de recurentă în sprijinul unei cereri în cazul în care minora s-ar afla pe teritoriul unui stat contractant în urma unei fapte care poate fi calificată ca fiind deplasare sau neînapoiere ilicită ori pentru organizarea sau protejarea exercitării efective a unui drept de vizitare, cerere adresată autorității centrale a unui stat contractant, potrivit acelorași modalități, cu o cerere vizând înapoierea copilului. Însă, așa cum s-a arătat anterior, minora se află pe teritoriul Turciei, astfel că reclamanta are posibilitatea de a se adresa autorității centrale a acestei țări, prin intermediul autorității centrale române pentru satisfacerea acestui drept. Împrejurarea că minora este și cetățean român și are bunuri în România ca urmare a succesiunii lăsate de mama sa pe teritoriul României nu este de natură a înfrânge reglementările de rigoare conținute în convențiile comunitare la care țara noastră a aderat.
În consecință, Curtea, în raport de dispozițiile art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, față de situația de fapt și de drept expusă, va respinge recursul ca nefondat.
| ← Procedura prevăzută de art. 320 ind.1 Cpp. Condiţii de... | Civil. Succesiune. Jurisprudență Succesiuni, moşteniri → |
|---|
