Drept de uzufruct asupra unui imobil. Persoană tolerată în imobil de către nudul proprietar.
| Comentarii |
|
Îndreptăţirea uzufructuarului la exercitarea nestingherită a drepturilor sale de folosinţă şi posesie ale imobilului
Împrejurarea că nudul proprietar i-a permis unei persoane să folosească imobilul asupra căruia poartă uzufructul, nu-i conferă acesteia un titlu valabil asupra imobilului în litigiu şi nu o îndreptăţeşte de a folosi acest imobil. Contrar ar fi ştirbit dreptul uzufructuarului.
Secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, Decizia nr. 1391 din 1 iunie 2009
Prin sentinţa civilă nr. 3802/23.06.2008 pronunţată de Judecătoria Baia Mare, s-a respins ca nefondată excepţia inadmisibilităţii acţiunii formulate de reclamanţii M.F.D., M.M. şi P.C.C., excepţie invocată de pârâtul M.M.F.; s-a admis acţiunea formulată de reclamanţii M.F.D., M.M. şi P.C.C., în contradictoriu cu pârâţii M.M.F. şi M.C.M.; s-a dispus evacuarea pârâţilor din imobilul situat în Baia Mare, str. V., judeţul Maramureş, în natură casă de locuit şi dependinţe; pârâtul M.M.F. a fost obligat să plătească reclamanţilor suma de 1.010,3 lei cu titlu de cheltuieli de judecată; a fost respinsă ca nefondată cererea pârâtului, de obligare a reclamanţilor la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut în considerentele sentinţei faptul că reclamanţii au un drept de uzufruct viager asupra vechii construcţii, compusă din 3 camere şi asupra terenului în suprafaţă de 2.600 mp, conform contractului de donaţie imobiliară nr. 4267/04.09.2003 şi actului de constituire autentificat, în condiţiile în care pârâtul nu are în prezent niciun titlu care să justifice folosinţa asupra întregului imobil.
Pârâtul a invocat existenţa unei diferenţe dintre imobilul înscris în cartea funciară şi imobilul existent în natură, arătând că a solicitat reţinerea unui drept de retenţie asupra imobilului în dosar nr. 4051/182/2008 şi că are un comportament adecvat în raport cu reclamanţii.
Casa a fost extinsă, în prezent având 9 camere, aspect neevidenţiat în cartea funciară.
În cauză, nu există niciunul din cazurile de stingere a dreptului de uzufruct prevăzute de art. 557-564 C.civ. Dreptul de uzufruct al reclamanţilor este suficient în prezenta cauză pentru a fundamenta evacuarea pârâtului, întrucât se grefează pe comportamentul necorespunzător al acestuia, în raport cu reclamanţii M. şi cu starea precară a imobilului, datorată relaţiilor tensionate dintre părţi.
Instanţa de fond a analizat probele testimoniale administrate în cauză, concluzionând că pârâtul, prin comportamentul său, face imposibilă convieţuirea cu reclamanţii, în imobil, în care ziua locuiesc reclamanţii M.F.D. şi M.M. şi pârâtul M.M.F. în mod permanent.
Declaraţiile martorilor se coroborează cu adresa Poliţiei municipiului Baia Mare şi cu procesele-verbale prin care a fost sancţionat contravenţional pârâtul.
Relaţiile tensionate dintre părţi au făcut ca, în imobilul de pe str. V., condiţiile de locuit să nu fie tocmai bune, având în vedere că a fost sistată furnizarea energiei electrice, a gazelor naturale şi a apei curente.
Instanţa a reţinut că reclamanţii au, în lumina jurisprudenţei CEDO, „un bun” în sensul art. 1 al Protocolului adiţional nr. 1 la Convenţia europeană, adică un drept real înscris în cartea funciară (cauza Bock şi Palade c. România), în timp ce pârâtul doar speră la acest moment de a obţine un bun pe cale judecătorească (cauza Malhous c. Republica Cehă, din 12.07.2001 şi cauza Aurelia Constandache c. România, din 11.06.2002).
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel, în termen legal, pârâtul M.M.F., solicitând schimbarea sentinţei, în sensul respingerii acţiunii în evacuare şi a cererii de obligare a pârâtului la suportarea cheltuielilor de judecată la fond, cu motivarea că acţiunea în evacuare este admisibilă, în condiţiile în care titlul reclamanţilor asupra imobilului, din care se solicită evacuarea pârâtului, nu este contestat, or, în speţă, pârâtul a contestat titlul reclamanţilor.
Tribunalul Maramureş, prin decizia civilă nr. 265/A/ 30.10.2008, a respins ca nefondat apelul pârâtului, care a fost obligat la 1.500 lei cheltuieli de judecată în favoarea reclamanţilor intimaţi, motivat pe următoarele considerente:
Instanţa de fond a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii în evacuare introdusă de uzufructuar în mod corect.
Aşa cum s-a arătat, uzufructuarii, care au înscris acest drept în CF, asupra imobilului situat în Baia Mare, str. V., fără să se menţioneze numărul camerelor din care este compus, îşi pot valorifica folosinţa asupra imobilului, pe calea acţiunii în evacuare.
Apelantul pârât, în prezent, ocupă fără titlu suprafaţa locativă de mai sus, el neputând invoca pe cale de excepţie nici un drept de proprietate şi nici unul de creanţă faţă de uzufructuari.
Pe fondul cauzei, evacuarea apelantului pârât este justificată prin prisma faptului că acesta generează şi întreţine o stare conflictuală cu uzufructuarii, fapt dovedit cu martorii audiaţi şi cu adresele poliţiei, depuse la dosar.
Nu poate fi reţinută împrejurarea că nuda proprietară a imobilului, intimata M.C.M., a consimţit ca apelantul să-şi stabilească domiciliul în imobilul din litigiu. Aceasta nu echivalează cu recunoaşterea din partea uzufructuarilor a unui drept de folosinţă al apelantului asupra imobilului.
Instanţa de fond a înlăturat în mod corect declaraţia martorului P.Ş. care, aşa cum acesta declară, are o relaţie de duşmănie cu intimata M.C.M., fosta soţie a apelantului, aceasta făcând denunţ la poliţie pentru mărturie mincinoasă a martorului în procesul de divorţ.
De altfel, martorul care nu locuieşte efectiv în vecinătatea imobilului ce face obiectul litigiului, are cunoştinţă doar din spusele apelantului cu privire la bunurile achiziţionate de acesta cu fosta soţie.
În ceea ce îl priveşte pe martorul R.I., acesta a fost sancţionat cu avertisment la Legea nr. 61/1991 împreună cu apelantul, la plângerea intimatului M.F.D.
Sistarea utilităţilor s-a făcut la cererea proprietarului, în condiţiile în care facturile au rămas neplătite timp de mai multe luni.
Prin urmare, tribunalul a constatat că, în mod corect, instanţa de fond a reţinut că, datorită comportamentului pârâtului şi stării tensionate dintre părţi, generată de acesta, convieţuirea în acelaşi imobil nu mai poate continua.
Faţă de starea de fapt reţinută, tribunalul a respins apelul ca nefondat, conform dispozitivului deciziei.
În temeiul art. 274 C.proc.civ., s-a dispus obligarea apelantului la plata către intimaţii M. şi P. a sumei de 1.500 lei cheltuieli de judecată în apel, constând în onorariu avocaţial.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, pârâtul M.M.F., solicitând, în principal, admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, în sensul admiterii apelului, a schimbării în totalitate a sentinţei primei instanţe, cu consecinţa respingerii acţiunii în evacuare, cu cheltuieli de judecată. În subsidiar, a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei şi trimiterea cauzei la tribunal în vederea cercetării admisibilităţii apelului, sub aspectul identificării complete a obiectului dreptului de uzufruct.
Recursul este nefondat.
În ceea ce priveşte aşa-zisele motive de recurs de ordine publică, Curtea constată că acestea nu se circumscriu art. 306 alin. (2) C.proc.civ., motivat pe următoarele considerente:
Motivul de recurs, pretins a fi de ordine publică, prin care se solicită instanţei de recurs să dispună, ca urmare a admiterii recursului pârâtului, întoarcerea executării silite, prin restabilirea situaţiei anterioare evacuării acestuia din imobilul litigios, reprezintă nu un motiv de recurs de ordine publică, ci o cerere nouă, formulată pentru prima dată în faţa instanţei de recurs, intrând deci sub incidenţa excepţiei inadmisibilităţii, excepţie întemeiată pe prevederile art. 316 C.proc.civ., raportat la art. 294 C.proc.civ. Nicăieri în faţa primei instanţe pârâtul recurent nu a formulat o cerere reconvenţională prin care să solicite expres întoarcerea executării silite, în eventualitatea în care ar fi evacuat din imobil, ca o consecinţă a admiterii recursului său şi a respingerii acţiunii în evacuarea sa.
În ceea ce priveşte pretinsul motiv de recurs de ordine publică referitor la nelegala soluţionare a cauzei de către Tribunalul Maramureş ca apel, iar nu ca recurs, Curtea constată că acesta s-ar fi putut constitui într-un motiv de recurs de ordine publică, întemeiat pe prevederile art. 306 alin. (2) C.proc.civ. coroborat cu art. 304 pct. 1 C.proc.civ., doar în ipoteza în care valoarea obiectului cererii deduse judecăţii s-ar fi situat sub plafonul de 1 miliard ROL, reglementat de art. 2821 alin. (1) C.proc.civ.
Deşi recurentul susţine că valoarea imobilului în litigiu, care conferă astfel şi valoarea obiectului cererii introductive de instanţă, ar fi fost cea indicată în contractul de donaţie, respectiv, 180 milioane ROL, valoare care conducea la posibilitatea atacării hotărârii primei instanţe doar cu recurs, Curtea constată că această susţinere este vădit nefondată, fiind contrazisă prin chiar atitudinea manifestată de pârâtul recurent în acest sens.
Astfel, deşi în contractul de donaţie, aflat la dosarul de fond, autentificat sub nr. 4267/24.09.2003, s-a menţionat că valoarea imobilului înscris în CF nr. 12836 Baia Mare, constând din casă şi teren în suprafaţă de 2600 mp, este de 180 milioane ROL, pârâtul recurent a fost de o cu totul altă părere în privinţa acestei valori, dovadă fiind notificarea pe care pârâtul recurent a expediat-o reclamanţilor intimaţi M.F.D. şi M.M. şi pârâtei intimatei M.C.M., la data de 15.04.2008 – deci ulterior promovării cererii introductive de instanţă, la 5.03.2008 – prin Biroul executorului judecătoresc V.G., notificare în care pârâtul recurent a arătat că imobilul în litigiu are o valoare de 400.000 euro, pretinzând cu titlu de despăgubire această sumă.
Prin urmare, dacă însuşi recurentul a apreciat valoarea imobilului în litigiu la suma de 400.000 euro, invocarea de către acesta, în prezent, a incidenţei art. 2821 alin. (1) C.proc.civ., prin raportare la o valoare mult mai mică a imobilului în litigiu, de 180 milioane ROL – în condiţiile în care această împrejurare nu a fost invocată în faţa instanţei de apel – apare ca fiind făcută cu intenţia de a se tergiversa cauza.
Raportat, aşadar, la valoarea de 400.000 euro a imobilului litigios, valoare indicată tocmai de pârâtul recurent, Curtea constată că în cauză nu sunt incidente prevederile art. 2821 alin. (1) C.proc.civ., susceptibile de a atrage aplicarea prevederilor art. 304 pct. 1 C.proc.civ.
În ceea ce priveşte aşa-zisul motiv de recurs de ordine publică, referitor la incidenţa în cauză a prevederilor art. 258 alin. (1) C.proc.civ., Curtea constată că acesta este nefondat, negăsindu-şi aplicarea în cauză, întrucât, prin încheierea civilă nr. 136/A/04.05.2009, pronunţată de Tribunalul Maramureş, s-a admis cererea petenţilor M.F.D., M.M. şi P.C.C., în contradictoriu cu intimaţii M.C.M., M.M.F. şi, în consecinţă, s-a dispus refacerea minutei deciziei civile nr. 265/A/30.10.2008, pronunţată de Tribunalul Maramureş în temeiul art. 584-585 C.proc.civ., reţinându-se în considerentele acestei încheieri faptul că minuta deciziei a existat, a fost întocmită în conformitate cu dispoziţiile art. 258 C.proc.civ., la cererea reclamanţilor, Tribunalul Maramureş a eliberat o copie legalizată de pe dispozitivul hotărârii la data de 5.11.2008, iar judecătorii care au pronunţat decizia au consemnat rezultatul deliberării lor în registrul special (condica de şedinţă) în conformitate cu dispoziţiile art. 258 alin. (4) C.proc.civ. şi au atestat conţinutul hotărârii (inclusiv al dispozitivului) prin semnarea exemplarelor originale ale hotărârii.
Aşa fiind, constatându-se că minuta deciziei civile nr. 265/A/ 30.10.2008 a Tribunalului Maramureş există, conform celor anterior expuse, Curtea urmează să respingă ca nefondat aşa-zisul motiv de recurs de ordine publică.
Invocarea dreptului de accesiune imobiliară, prin raportare la prevederile art. 492, art. 493 şi art. 494 C.civ., pentru prima dată în recurs, prin scriptul depus la 11.03.2009, reprezintă o pretenţie nouă, invocată pentru prima dată în faţa instanţei de recurs, ce intră, de asemenea, sub incidenţa excepţiei inadmisibilităţii, întemeiată pe prevederile art. 316 C.proc.civ., raportat la art. 294 C.proc.civ., nereprezentând, aşa cum nefondat susţine recurentul, un motiv de recurs de ordine publică.
Aşa-zisa calificare greşită a acţiunii de către prima instanţă, ceea ce echivalează, în opinia recurentului, cu necercetarea fondului cauzei, nu reprezintă un motiv de recurs de ordine publică, câtă vreme instanţa este ţinută, conform art. 129 alin. final C.proc.civ., să se pronunţe strict asupra obiectului cererii cu care a fost învestită, putându-se constitui cel mult ca un eventual motiv de nelegalitate, prin raportare la art. 129 C.proc.civ., însă, nefiind invocat în termenul legal de motivare a recursului, reglementat de art. 303 alin. (1) C.proc.civ., acesta nu poate fi luat în considerare de către instanţă, intrând sub incidenţa excepţiei decăderii recurentului din dreptul de a-şi mai preciza, completa ori dezvolta motivele de recurs.
Toate celelalte motive invocate în scriptul depus la data de 11.03.2009 la dosarul cauzei vizează aspecte de netemeinicie a hotărârii recurate, iar nicidecum motive de nelegalitate susceptibile de a fi asimilate motivelor de recurs de ordine publică, neputând fi luate în considerare de către instanţa de recurs, pe de o parte, întrucât nu au fost invocate în termenul legal de motivare a recursului, iar pe de altă parte, având în vedere că, chiar dacă ar fi fost invocate în termen legal, ele nu puteau fi supuse cenzurii instanţei de recurs, întrucât se circumscriu punctelor 10 şi 11 ale art. 304 C.proc.civ., în prezent abrogate.
În ceea ce priveşte motivele de recurs invocate prin memoriul iniţial de recurs, Curtea constată că, în marea lor majoritate, deşi recurentul susţine că se întemeiază pe pct. 7 şi 9 ale art. 304 C.proc.civ., totuşi acestea vizează aspecte de netemeinicie a hotărârii recurate – reproduceri ale celor dispuse prin hotărârile primelor două instanţe, un scurt istoric al cauzei, o scurtă expunere a stării de fapt a imobilului în litigiu, reproduceri ale depoziţiilor testimoniale etc. – circumscriindu-se punctelor 10 şi 11 ale art. 304 C.proc.civ., intrând astfel sub incidenţa excepţiei inadmisibilităţii.
Este ştiut faptul că, urmare a abrogării pct. 10 şi 11 ale art. 304 C.proc.civ., în recurs nu mai pot fi invocate niciun fel de aspecte de netemeinicie a hotărârii recurate, care să implice o schimbare ori o reanalizare a stării de fapt, o reapreciere a probaţiunii administrate, o reiterare a istoricului cauzei etc., ci doar aspecte de strictă nelegalitate, instanţa de recurs fiind abilitată să cenzureze hotărârea recurată doar sub aspectul legalităţii sale.
Două ar fi, eventual, motivele de nelegalitate invocate de recurent care s-ar circumscrie punctului 9 al art. 304 C.proc.civ., respectiv, inadmisibilitatea acţiunii în evacuare prin raportare la art. 517 C.civ. şi lipsa unui interes legitim al reclamanţilor în promovarea şi susţinerea acţiunii.
Potrivit art. 517 C.civ., uzufructul este dreptul de a se bucura cineva de lucrurile ce sunt proprietatea altuia, întocmai ca însuşi proprietarul lor, însă cu îndatorirea de a le conserva substanţa.
Din definiţia conţinută în textul art. 517 C.civ. rezultă faptul că dreptul de uzufruct este un drept real principal derivat, esenţialmente temporar, asupra bunului sau bunurilor ce aparţin în proprietatea altei persoane, care conferă titularului său atributele de posesie şi folosinţă, cu obligaţia de a le conserva substanţa şi de a le restitui proprietarului la încetarea uzufructului.
Conţinutul juridic al dreptului de uzufruct este alcătuit, aşadar, din atributele de posesie şi folosinţă, nudul proprietar rămânând doar cu atributul de dispoziţie juridică, pe care îl poate exercita liber, fără însă a aduce atingere dreptului de uzufruct.
Corespunzător atributelor de posesie şi folosinţă din conţinutul dreptului său, uzufructuarului îi sunt recunoscute următoarele drepturi: dreptul de a obţine posesia bunului şi de a o exercita paşnic şi nestingherit, în scopul apărării posesiei, acesta având la dispoziţie, pe de o parte, o acţiune reală şi petitorie, acţiunea confesorie de uzufruct, iar pe de altă parte, o acţiune personală, prin care îi poate cere proprietarului, dacă uzufructul a fost constituit prin contract, predarea posesiei şi folosinţei bunului, indirect, uzufructuarul putându-şi apăra dreptul de uzufruct prin acţiunile posesorii; dreptul de a folosi bunul şi de a-i culege fructele în deplină proprietate, în limitele şi cu respectarea destinaţiei bunului, aşa cum a fost stabilite de proprietari. Dreptul de folosinţă îl îndreptăţeşte pe uzufructuar să săvârşească acte de conservare şi de administrare asupra bunului.
Aşadar, uzufructuarul are la dispoziţie, pentru a-şi apăra posesia şi folosinţa bunului asupra căruia poartă dreptul de uzufruct, fie o acţiune confesorie de uzufruct, acţiune reală, prin care uzufructuarul reclamant cere instanţei de judecată să stabilească, prin hotărârea pe care o va pronunţa, că el este titularul unui drept real de uzufruct asupra bunului altuia şi să-l oblige pe pârât, care poate să fie proprietarul sau o altă persoană, să-i permită exercitarea lui deplină şi netulburată, fie o acţiune în evacuare, care apare ca un act de conservare a bunului asupra căruia poartă uzufructul.
În niciun caz nu poate fi reţinută excepţia inadmisibilităţii acţiunii în evacuare, pe motiv că s-ar fi încălcat prevederile art. 517 C.civ., câtă vreme tocmai atributele conferite uzufructuarului de textul art. 517 C.civ. îl îndreptăţesc pe uzufructuar ca pentru apărarea posesiei şi folosinţei bunului asupra căruia poartă uzufructul, să recurgă la o astfel de acţiune în evacuare, în scopul de a redobândi posesia şi folosinţa respectivului bun, în condiţiile în care, până la acest moment, pârâtul nu justifică un titlu care să-i permită să folosească respectivul imobil.
Prin prisma art. 517 C.civ., uzufructuarul îşi poate apăra dreptul de uzufruct chiar şi împotriva nudului proprietar, deci, cu atât mai mult, împotriva unui terţ care a fost tolerat în imobil de către nudul proprietar, cum este şi situaţia în speţa de faţă, mai ales că, prin prisma art. 554 C.civ., uzufructuarul are obligaţia de a denunţa proprietarului încercările de uzurpare a bunului asupra căruia poartă uzufructul, făcute de o terţă persoană.
Împrejurarea că nudul proprietar, respectiv pârâta-intimată, i-a permis recurentului să folosească imobilul asupra căruia poartă uzufructul, în niciun caz nu-i conferă acestuia un titlu valabil asupra imobilului în litigiu şi nu-l îndreptăţeşte de a folosi în mod legal acest imobil, concomitent cu ştirbirea dreptului de uzufruct al uzufructuarilor, având în vedere că simpla tolerare a folosirii unui imobil nu echivalează cu constituirea unui drept de uzufruct în condiţiile art. 518 C.civ. şi având în vedere că, de esenţa uzufructului, nudul proprietar are obligaţia de a se abţine de la orice act juridic şi fapt material prin care ar împiedica sau tulbura pe uzufructuar în exerciţiul liber şi deplin al dreptului său. În plus, eventuala invocare a unui drept de retenţie de către recurent în niciun caz nu poate fi opusă uzufructuarilor, ci doar nudului proprietar.
Curtea constată, aşadar, că nu se poate vorbi de o încălcare a prevederilor art. 517 C.civ. şi, pe cale de consecinţă, nici despre incidenţa în cauză a prevederilor art. 304 pct. 9 C.proc.civ.
Nu poate fi reţinut nici motivul de recurs referitor la lipsa unui interes legitim al reclamanţilor în promovarea şi susţinerea acţiunii, câtă vreme un atare interes le este conferit acestora de chiar textul art. 517 C.civ. şi câtă vreme recurentul are – aşa cum s-a reţinut ca stare de fapt de către primele două instanţe, stare de fapt care nu poate fi schimbată de instanţa de recurs, întrucât la un atare demers se opune abrogarea punctelor 10 şi 11 ale art. 304 C.proc.civ. – o atitudine necorespunzătoare faţă de uzufructuari, împiedicându-i pe aceştia în folosinţa şi posesia paşnică a bunului asupra căruia poartă uzufructul.
Nu poate fi reţinut motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 7 C.proc.civ., câtă vreme hotărârea recurată cuprinde argumentele pe care se sprijină soluţia pronunţată şi câtă vreme în cuprinsul considerentelor acesteia nu sunt conţinute motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
Aşa fiind, în temeiul art. 304 pct. 9 C.proc.civ., constatându-se că soluţia instanţei de apel este legală, fiind dată cu aplicarea corectă a art. 517 C.civ., Curtea urmează să respingă ca nefondat prezentul recurs.
(Judecător Carmen Maria Conţ)
| ← Servitutea de scurgere a apelor de ploaie. Ape ce curg natural.... | Dobândirea dreptului de proprietate asupra „terenului... → |
|---|
