Dreptul patrimonial exclusiv al organismelor de televiziune de a autoriza sau de a interzice (...) retransmiterea sau reemiterea propriilor emisiuni şi servicii de programe de televiziune (art. 113 lit.e) din legea nr. 8/1996) este supus gestiunii individ
| Comentarii |
|
Curtea de Apel BUCUREŞTI Decizie nr. 205A din data de 16.03.2016
Excepții.
Dreptul patrimonial exclusiv al organismelor de televiziune de a autoriza sau de a interzice (...) retransmiterea sau reemiterea propriilor emisiuni și servicii de programe de televiziune (Art. 113 lit.e) din Legea nr. 8/1996) este supus gestiunii individuale (art. 121 și 1211 din Legea nr. 8/1996). Interpretarea dreptului național în concordanță cu directiva comunitară nr. 93/83, chiar dacă aceasta nu este, în sine, susceptibilă a produce efect direct între doi particulari. Calitatea procesuală activă a organismului de televiziune de a cere plata remunerațiilor compensatorii de la un organism concurent care preia posturile primului.
Din dispozițiile art. 121 și 1211 teza I din Legea nr. 8/1996 - care reprezintă transpunerea fidelă a dispozițiilor art. 9 alin. 1 și 10 din Directiva 93/83 privind radiodifuzarea prin satelit și retransmisia prin cablu - reiese că regimul gestiunii colective obligatorii este exclus în mod expres în cazul drepturilor de retransmitere prin cablu exercitate de organismele de televiziune în privința propriilor emisiuni sau servicii de programe de televiziune, caz în care este incidentă gestiunea individuală.
Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat în mod constant că o directivă nu poate, prin ea însăși, să creeze obligații în sarcina unui particular și, prin urmare, nu poate fi invocată ca atare împotriva sa. Prin urmare, în raporturile dintre particulari, nu este posibil ca dispozițiilor unei directive să i se recunoască efect direct.
Se admite totodată, în jurisprudența constantă a CJUE, că un eventual conflict între o dispoziție de drept intern și o directivă poate fi soluționat printr-o interpretare a dispoziției naționale în cauză într-un sens conform cu directiva, astfel încât să se reducă aparenta contradicție dintre cele două norme. Or, după cum s-a reținut în cele ce preced, între textele art. 121 și 1211 din Legea nr. 8/1996, pe de o parte, și ale art. 9 alin. 1 și art. 10 din Directiva 93/83 nu există decât o aparentă contradicție.
Constatând că n mod greșit tribunalul a admis excepția lipsei calității procesuale active, și întrucât apelanta-reclamantă a solicitat în mod expres trimiterea cauzei primei instanțe, Curtea va admite apelul principal declarat de apelanta-reclamantă, va anula sentința civilă apelată și va trimite cauza pentru continuarea judecății la Tribunalul București.
(Decizia civila nr. 205 A/ 16.03.2016 pronuntata de Curtea de Apel Bucuresti, Sectia a IV-a civila)
Materie juridică: Proprietate intelectuală; drepturi conexe ale organismelor de televiziune; Legea nr. 8/1996; Directiva nr. 93/83/EEC.
Obiectul acțiunii promovate de apelanta-reclamantă SCAconstă în obligarea apelantei-pârâte SCRRla plata unei remunerații compensatorii pentru încălcarea de către pârâtă a dreptului prevăzut de art. 113 lit. e) din Legea nr. 8/1996.
Apelanta-reclamantă a arătat în motivarea cererii de chemare în judecată că temeiul acțiunii îl reprezintă faptul că pârâta utilizează acest drept patrimonial aparținând ATV Group fără plata unei remunerații și fără o înțelegere contractuală, situație în care apreciază că este îndreptățită la o remunerație compensatorie calculată în conformitate cu criteriul legal prevăzut de art. 139 alin. 2 lit. a) din Legea nr. 8/1996.
Cu privire la modalitate de exercitare a dreptului de retransmitere prin cablu, apelanta-reclamantă a invocat, prin cererea de chemare în judecată, dispozițiile art. 1211 din Legea nr. 8/1996.
Prima instanță de fond a respins acțiunea astfel promovată, ca fiind introdusă de o persoană lipsită de calitate procesuală activă, arătând tribunalul că, din interpretarea dispozițiilor art. 1211 din Legea nr. 8/1996, rezultă că dreptul conex dedus judecății este supus gestiunii colective obligatorii, astfel că reclamanta nu-l poate gestiona în mod individual.
Apelanta-reclamantă critică pentru nelegalitate hotărârea tribunalului, arătând, în primul rând, faptul că legitimarea sa procesuală activă rezultă din simplul fapt că este titularul dreptului dedus judecății, susținere întemeiată în drept pe prevederile art. 36 C.pr.civ. și ale art. 139 alin. 1 din Legea nr. 8/1996.
Într-adevăr, potrivit dreptului comun invocat de apelanta-reclamantă, calitatea de reclamant într-un litigiu de drept civil aparține titularului dreptului subiectiv dedus judecății, la fel, calitatea procesual pasivă aparține subiectului pasiv al dreptului din raportul juridic dedus judecății.
Potrivit regulilor generale, transpunerea pe plan procesual se face în legătură cu un raport juridic de drept material în care părțile litigiului au calitatea de titular al dreptului și, corespunzător, de titular al obligației corelative.
Însă, Curtea constată că sunt întemeiate, la acest punct, apărările formulate de apelanta-pârâtă, conform cărora în materia drepturilor de autor și a drepturilor conexe există reguli speciale care reglementează exercițiul dreptului la acțiune, iar aceste reguli specifice (respectiv regulile referitoare la gestiunea individuală, colectivă obligatorie sau colectivă facultativă) se aplică cu prioritate.
Potrivit art. 153 din Legea nr. 8/1996, dispozițiile acestei legi se completează cu dispozițiile dreptului comun, ceea ce înseamnă că se poate apela la dispozițiile de drept comun invocate de apelanta-reclamantă (art. 33-36 C.pr.civ.) doar atunci când legea specială care guvernează raportul juridic de drept material dedus judecății nu prevede în mod expres altfel. La fel, art. 2 alin. 2 C.pr.civ. prevede aplicabilitatea Codului de procedură civilă și în alte materii, în măsura în care legile care le reglementează nu cuprind dispoziții contrare.
Or, părțile sunt de comun acord că legea dreptului de autor și a drepturilor conexe cuprinde dispoziții referitoare la gestiunea drepturilor conexe, situație în care acestea se aplică cu prioritate față de dispozițiile de drept comun cuprinse în Codul de procedură civilă.
Nici invocarea, singură, a dispozițiilor art. 139 alin. 1 din Legea nr. 8/1996 nu este suficientă pentru reținerea calității procesuale active, deoarece sunt dispoziții cu caracter general, or Legea nr. 8/1996 cuprinde dispoziții speciale cu privire la modalitatea de exercitare de către titular a drepturilor de autor sau conexe, în raport de specificul fiecărei categorii de drepturi și de modalitatea de utilizare a lor.
În materia în discuție, regulile generale referitoare la gestiunea și apărarea drepturilor patrimoniale conexe dreptului de autor sunt cuprinse la art. 123, 1231 și 1232 din lege, iar regulile speciale sunt cuprinse la art. 121, 1211 din lege.
Prin urmare, pentru justa soluționare a excepției lipsei calității procesuale active este necesar a fi identificat tipul de gestiune reglementat de Legea nr. 8/1996 în materia dreptului organismelor de televiziune de a autoriza/interzice retransmitere prin cablu a propriilor emisiuni sau servicii de programe de televiziune - respectiv gestiune individuală, colectivă obligatorie sau colectivă facultativă.
În al doilea rând, din examinarea motivelor de apel, Curtea constată că apelanta-reclamantă și-a întemeiat criticile pe două paliere care se contrazic și se înlătură una pe cealaltă.
- Pe de o parte, apelanta-reclamantă susține că tribunalul a interpretat eronat prevederile legale privind gestiunea colectivă, în sensul că în cauză este vorba de un drept pentru care legea prevede gestiunea colectivă obligatorie, însă greșeala instanței de fond ar consta în aceea că, și într-un asemenea caz, titularului dreptului conex dreptului de autor nu i se poate nega dreptul de a și-l gestiona în mod individual.
Pe acest prim palier, argumentele apelantei sunt în sensul că: (1) gestiunea colectivă este un beneficiu recunoscut de lege în favoarea titularilor dreptului de autor și a drepturilor conexe, astfel încât titularul are posibilitatea de a alege între a-și proteja prin eforturi personale dreptul subiectiv ori de a apela la organismele de gestiune colectivă; (2) și într-o situație în care dreptul este supus gestiunii obligatorii, gestiunea individuală ar avea preeminență față de gestiunea colectivă, fapt care ar reieși din jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție (decizia 317/2013); (3) prezumția legală de mandat prevăzută la art. 1231 alin. 2 din lege poate fi răsturnată prin proba contrară, care constă în aceea că dreptul a fost exercitat în mod individual de către titular.
- Pe de altă parte, apelanta-reclamantă susține că tribunalul a interpretat în mod eronat dispozițiile art. 1211 din lege și că gestiunea dreptului conex dedus judecății este individuală.
Pe acest al doilea palier, argumentele apelantei sunt în sensul că: (1) dispozițiile art. 1211 din lege reprezintă transpunerea în dreptul intern a art. 10 din Directiva 93/83/CEE din 27 septembrie 1993 privind coordonarea anumitor norme referitoare la dreptul de autor și drepturile conexe aplicabile difuzării de programe prin satelit și retransmisiei prin cablu, iar art. 10 din directivă prevede o excepție de la gestiunea colectivă obligatorie a drepturilor de retransmisie prin cablu, respectiv a drepturilor aparținând radiodifuzorilor; (2) interpretarea dată de prima instanță de fond dispozițiilor art. 121 și 1211 din Legea nr. 8/996 este de natură să aducă atingere însăși naturii dreptului prevăzut de art. 113 lit. e) din lege, drept care este posibil de gestionat individual în practică, datorită numărului redus de titulari, de utilizatori și de circumstanțele legate de uzul operelor; (3) exercițiul atributelor dreptului conex al cărei titular este apelanta, ca drept de proprietate în sensul art. 555 Cod civil, poate fi limitat doar prin lege (art. 556 alin. 2 Cod civil), or nu există nici un text de lege care să prevadă această limitare în mod expres, sens în care invocă interpretarea dreptului național (art. 121 și 1211 din Legea nr. 8/1996) în conformitate cu Directiva 93/83, precum și considerentele deciziei nr. 571/2010 a Curții Constituționale.
Sintetizând în acest fel criticile formulate de apelanta-reclamantă prin motivele de apel, Curtea a răspuns acelei apărări prin care apelanta-pârâtă a susținut că apelanta-reclamantă nu ar fi contestat aplicabilitatea în cauză a gestiunii colective obligatorii. Este adevărat că cele două seturi de argumente susținute de apelanta-reclamantă se contrazic reciproc, însă acest lucru nu împiedică instanța să stabilească regimul gestiunii în cazul din speță, iar în funcție de statuarea asupra acestui aspect, vor rămâne fără obiect criticile care susțin punctul de vedere contrar.
Instanța de apel constată că din interpretarea dispozițiilor art. 121 și 1211 din Legea nr. 8/1996 rezultă că dreptul organismelor de televiziune de retransmitere prin cablu a propriilor emisiuni sau servicii de programe este supus gestiunii individuale. De aceea, primul set de argumente susținut de apelanta-reclamantă rămâne fără obiect și nu va mai fi analizat de instanță.
Potrivit dispozițiilor art. 113 lit. e) din Legea nr. 8/1996, apelanta-reclamantă, în calitate de organism de televiziune, are dreptul patrimonial exclusiv de a autoriza/interzice retransmiterea prin cablu a propriilor emisiuni sau servicii de programe de televiziune.
Apelanta-pârâtă nu contestă calitatea sa de utilizator în sensul Legii nr. 8/1996, arătând că a retransmis posturile enumerate de reclamantă în cererea de chemare în judecată, în perioada pentru care s-au formulat pretențiile, în regim must carry.
Apelanta-pârâtă arată, de asemenea, că există două regimuri, alternative, ce guvernează relația radiodifuzori-distribuitori: regimul must carry și regimul retransmiterii de drept comun (aplicabil posturilor care nu au statut must carry). În primul caz, obligația apelantei-pârâte de a retransmite unele posturi ale apelantei-reclamante rezultă din lege - art. 82 din Legea nr. 54/2002; iar în cel de-al doilea caz, obligația de retransmitere rezultă din acordurile/contractele de retransmisie pe care apelanta-pârâtă le încheie cu radiodifuzorii în temeiul libertății contractuale. Tot apelanta-pârâtă arată că, în cadrul regimului de retransmitere de drept comun, radiodifuzorii își gestionează în mod individual dreptul conex prevăzut la art. 113 lit. e) din Legea nr. 8/1996. Nu arată, însă, apelanta-pârâtă, care ar fi motivul pentru care ar trebui ca instanța să stabilească un regim diferit de gestiune a aceluiași drept conex, atât timp cât aceasta acceptă gestiunea individuală a dreptului de retransmitere - prin purtarea de negocieri individuale urmate de încheierea unor acorduri de retransmisie - în raport cu acele posturi care nu au statut must carry, adică nu îndeplinesc criteriul de departajare prevăzut de art. 82 din Legea audiovizualului pentru radiodifuzorii privați, respectiv nu au un indice anual de audiență care i-ar califica pentru obținerea acestui statut. În opinia instanței, modalitatea de naștere în sarcina distribuitorilor a obligației de retransmitere - din contract, respectiv din lege - nu justifică o diferențiere cu privire la regimul gestiunii dreptului de retransmitere, acesta fiind supus gestiunii individuale în ambele cazuri.
Regimul must carry:
Reglementarea comunitară:
Directiva-cadru este Directiva 2002/21/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 7 martie 2002 privind un cadru de reglementare comun pentru rețelele și serviciile de comunicații electronice, care prevede, la Considerentul (5) că "este necesar să se separe reglementarea transmisiei de reglementarea conținutului";.
Art. 1 alin. 3 din Directiva-cadru prevede: "Prezenta directivă, precum și directivele speciale nu aduc atingere măsurilor luate la nivel național sau comunitar, în conformitate cu legislația comunitară, care urmăresc atingerea unor obiective de interes general, în special în ceea ce privește reglementarea conținutului și politica audiovizualului";.
Art. 31 din Directiva privind serviciul audiovizual - Directiva 2002/22/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 7 martie 2002 privind serviciul universal și drepturile utilizatorilor cu privire la rețelele și serviciile electronice de comunicații prevede:
"(1) Statele membre pot impune obligații rezonabile de difuzare ("must carry";) pentru transmiterea anumitor canale de televiziune și posturi de radio și a unor servicii complementare, în special a unor servicii de accesibilitate care să permită un acces corespunzător al utilizatorilor cu handicap la întreprinderile aflate în jurisdicția lor care administrează rețele de comunicații electronice pentru difuzarea pentru public a canalelor de televiziune și a posturilor de radio, în cazul în care un număr semnificativ de utilizatori finali ai acestor rețele le folosesc ca mijloace principale de recepție a posturilor de radio și a canalelor de televiziune. Obligațiile în cauză se impun numai în cazul în care acestea sunt necesare pentru îndeplinirea obiectivelor de interes general definite pe cât de clar de către fiecare stat membru și sunt proporționale și transparente.
Obligațiile menționate la primul paragraf sunt revizuite de către statele membre cel mai târziu la un an de la 25 mai 2011, cu excepția cazului în care statele membre au efectuat o astfel de revizuire în primii doi ani anteriori.
Statele membre revizuiesc periodic obligațiile de difuzare ("must carry";).
(2) Nici alineatul (1) din prezentul articol, nici articolul 3 alineatul (2) din Directiva 2002/19/CE (directiva privind accesul) nu aduc atingere capacității statelor membre de a stabili o remunerare adecvată, dacă este cazul, privind măsurile luate în conformitate cu
prezentul articol, asigurându-se în același timp că, în condiții similare, nu există nici o discriminare în tratarea întreprinderilor care furnizează rețele de comunicații electronice. În cazul în care se prevede o remunerare, statele membre se asigură că aceasta se aplică în mod proporțional și transparent";.
Articolul 31 alin. 1 din Directiva 2002/22/CE a fost transpus în dreptul intern prin dispozițiile art. 82 din Legea audiovizualului nr. 504/2002.
Între părți au mai existat o serie de litigii, în cadrul cărora apelanta-pârâtă SCRRa invocat faptul că obligația must carry constituie o ingerință nejustificată în drepturile și obligațiile sale, neconstituționalitatea și neconformitatea cu dreptul comunitar a dispozițiilor art. 82 din Legea nr. 504/2002. În acele litigii - dosarele nr. 21301/3/2013, 29690/3/2011, hotărârile judecătorești fiind depuse la dosar, - instanțele au statuat în sensul că "omisiunea statului de a insera în cuprinsul reglementării naționale cerințele impuse de Directiva 2002/22/CE nu conferă prestatorului de servicii SCRRposibilitatea de a invoca actul comunitar în contra particularului beneficiat al dreptului stabilit prin norma internă, respectiv împotriva reclamantei din cauza de față, în scopul de a se exonera de îndeplinirea obligației ce-i revine potrivit dreptului național";.
De asemenea, asupra criticilor de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 82 din Legea nr. 504/2002 s-a pronunțat Curtea Constituțională prin decizia nr. 266/2016, prin care Curtea Constituțională a arătat că dispozițiile art. 82 din Legea audiovizualului nr. 504/2002 instituie o ingerință a statului în dreptul de proprietate al distribuitorilor, însă această ingerință este prevăzută în mod expres de Constituție (art. 44 alin. 1 din Constituție), este adecvată (capabilă în mod obiectiv să ducă la îndeplinirea scopului), necesară (nu depășește ceea ce este necesar pentru îndeplinirea scopului) și proporțională (corespunzătoare scopului urmărit, care este acela de atingere a obiectivelor de interes general definite de legea audiovizualului, asigurarea pluralismului politic și social, diversitatea culturală, lingvistică și religioasă, informarea, educarea și divertismentul publicului).
Apelanta-pârâtă a mai arătat că opțiunea de a alege între cele două regimuri alternative de preluare a unor posturi de televiziune de către distribuitorii de servicii de programe de televiziune aparține exclusiv radiodifuzorilor, iar ca efect al opțiunii pentru regimul must carry radiodifuzorii pierd posibilitatea de a-și exercita individual dreptul de retransmitere deoarece devine aplicabil art. 1211 alin. 1 teza finală din Legea nr. 8/1996, care prevede gestiunea colectivă obligatorie.
Curtea constată că interpretarea dată de apelanta-pârâtă dispozițiilor art. 1211 alin. 2 teza finală din Legea nr. 8/1996 este greșită.
Regimul gestiunii dreptului conex dedus judecății este reglementat în dreptul intern la art. 121 alin. 1 și 2 și art. 1211 din Legea nr. 8/1996, astfel:
Potrivit art. 121: (1) Titularii drepturilor de autor sau ai drepturilor conexe își pot exercita drepturile lor pentru autorizarea sau interzicerea retransmisiei prin cablu numai prin intermediul unui organism de gestiune colectivă.
(2) Cuantumul remunerației privind drepturile de autor și drepturile conexe se stabilește printr-o metodologie negociată între organismele de gestiune colectivă a drepturilor de autor și a drepturilor conexe și structurile asociative ale distribuitorilor prin cablu, potrivit procedurilor prevăzute la art. 131 și 131^1, cu excluderea de la calcul a programelor a căror retransmitere prin cablu este obligatorie conform legii.
Potrivit art. 1211: (1) Prevederile art. 121 alin. (1) nu se aplică drepturilor exercitate de organismele de radiodifuziune sau de televiziune cu privire la propriile emisiuni și servicii de programe, indiferent dacă drepturile în cauză le aparțin ori le-au fost cesionate de alți titulari de drepturi de autor sau de drepturi conexe. În acest caz, exercitarea dreptului de retransmitere prin cablu de către un organism de radiodifuziune sau de televiziune se face prin contracte încheiate cu distribuitorii prin cablu, cu excepția cazurilor în care retransmiterea prin cablu este obligatorie prin lege.
Articolele 9 alin. 1 și art. 10 din Directiva 93/83 din 27 septembrie 1993 privind radiodifuzarea prin satelit și retransmisia prin cablu prevăd următoarele:
Potrivit art. 9 (Exercitarea dreptului de retransmisie prin cablu): (1) Statele membre se asigură că dreptul titularilor dreptului de autor și drepturilor conexe de a acorda sau refuza autorizarea unui operator de cablu pentru retransmisia prin cablu a unei emisiuni nu poate fi exercitat decât de către un organism de gestiune colectivă
Potrivit art. 10 (Exercitarea dreptului de retransmisie prin cablu de către organismele de radiodifuziune și televiziune): Statele membre se asigură că articolul 9 nu se aplică drepturilor exercitate de un organism de radiodifuziune sau televiziune asupra propriilor transmisiuni, indiferent dacă drepturile în cauză îi aparțin sau i-au fost transferate de către alți titulari de drept de autor și/sau de drepturi conexe.
Curtea constată că este întemeiată susținerea apelantei-reclamantei conform căreia din dispozițiile art. 121 și 1211 teza I din Legea nr. 8/1996 - care reprezintă transpunerea fidelă a dispozițiilor art. 9 alin. 1 și 10 din Directiva 93/83 privind radiodifuzarea prin satelit și retransmisia prin cablu - reiese faptul că regimul gestiunii colective obligatorii este exclus în mod expres în cazul drepturilor de retransmitere prin cablu exercitate de organismele de televiziune în privința propriilor emisiuni sau servicii de programe de televiziune, caz în care este incidentă gestiunea individuală.
"În acest caz";, prevede teza a II-a a art. 1211 din Legea nr. 8/1996, adică în cazul gestiunii individuale stabilite de prima teză a aceluiași articol, organismul de televiziune își va exercita dreptul de retransmitere prin cablu: (1) prin contracte încheiate cu distribuitorii prin cablul sau (2) conform legii, în cazurile în care retransmiterea prin cablu este obligatorie prin lege, deoarece este logic că în acest caz nu mai există posibilitatea încheierii de contracte de retransmisie între radiodifuzori și distribuitori, aceștia fiind obligați prin lege să preia posturile ce au statut must carry, așa cum s-a arătat în cele ce preced.
Teza a II-a a art. 1211 din Legea nr. 8/1996 reglementează cele două regimuri alternative în relația radiodifuzori-distribuitori la care a făcut referire apelanta-pârâtă: regimul de retransmitere de drept comun (în care "exercitarea dreptului de retransmitere prin cablu de către un organism de radiodifuziune sau de televiziune se face prin contracte încheiate cu distribuitorii prin cablu"; - art. 1211 teza a II-a prima ipoteză) și, respectiv, regimul must carry (în care exercitarea acestui drept de către radiodifuzori nu mai este posibil a se face prin contracte - de unde rezultă exprimarea legiuitorului: "cu excepția cazurilor în care retransmiterea prin cablu este obligatorie prin lege"; - art. 1211 teza a II-a, a doua ipoteză).
Ceea ce rezultă însă din textul analizat este faptul că cele două regimuri alternative în relația radiodifuzor-distribuitor (respectiv regimul de drept comun și regimul must carry) sunt reglementate de legiuitor în cadrul aceleiași ipoteze normative - "în acest caz"; -, respectiv în ipoteza reglementată la prima teză a art. 1211 din lege, a gestiunii individuale a dreptului conex de către titularul său.
Apelanta-pârâtă se opune la o interpretare a textelor art. 121 și art. 1211 din Legea nr. 8/1996 în conformitate cu Directiva 93/83, pentru următoarele argumente: a) directiva 93/83 nu are efect direct în litigiile pe orizontală; b) efectul indirect al directivei nu poate duce la o interpretare contra legem a normelor naționale și c) reclamanta, dacă se consideră vătămată de o transpunere greșită a directivei, nu poate obține înlăturarea de la aplicare a normei de drept intern într-un litigiu contra unui particular, ci are la dispoziție numai o acțiune directă în despăgubiri contra statului.
Curtea va respinge aceste apărări, pentru următoarele considerente:
Într-adevăr, în jurisprudența sa, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat în mod constant că o directivă nu poate, prin ea însăși, să creeze obligații în sarcina unui particular și, prin urmare, nu poate fi invocată ca atare împotriva sa.
Prin urmare, în raporturile dintre particulari, nu este posibil ca dispozițiilor unei directive să i se recunoască efect direct.
Se admite totodată, în jurisprudența constantă a CJUE, că un eventual conflict între o dispoziție de drept intern și o directivă poate fi soluționat printr-o interpretare a dispoziției naționale în cauză într-un sens conform cu directiva, astfel încât să se reducă aparenta contradicție dintre cele două norme.
Or, după cum s-a reținut în cele ce preced, între textele art. 121 și 1211 din Legea nr. 8/1996, pe de o parte, și ale art. 9 alin. 1 și art. 10 din Directiva 93/83 nu există decât o aparentă contradicție, creată de adăugarea de legiuitor, în anul 2004 adică după reglementarea la nivel comunitar al regimului must carry, a tezei a doua a textului art. 1211 din lege, prevăzând însă, în mod expres, că se situează în ipoteza normativă a primei teze ("în acest caz";, adică în cazul în care legiuitorul a exclus în mod expres gestiunea colectivă obligatorie), când radiodifuzorii vor putea să-și exercite dreptul de retransmitere, fie prin încheierea contractelor de retransmisie, fie fără încheierea unor astfel de contracte deoarece obligația de retransmitere izvorăște din lege.
În ceea ce privește cea de-a doua apărare, Curtea reține că, într-adevăr, jurisprudența CJUE este în sensul că cerința unei interpretări conforme a dreptului național are anumite limite. Astfel, obligația instanței naționale de a se referi la conținutul și la finalitatea directivei atunci când interpretează și aplică normele relevante de drept intern este limitată la principiile generale ale dreptului, în special al securității juridice, și nu poate fi utilizată ca temei pentru o interpretare contra legem a dreptului său național.
Însă, Curtea subliniază că această modalitate de interpretare și implicit această limită a interpretării conforme se aplică doar atunci când se dovedește că reglementarea națională în cauză este contrară dreptului Uniunii. Or, teza a doua a art. 1211 din Legea nr. 8/1996 ("în acest caz, exercitarea …";) nu intră în conflict cu Directiva 93/83, atât timp cât intenția expresă și neechivocă a legiuitorului a fost să se plaseze exact în ipoteza gestiunii individuale reglementată de prima teză, al cărei text este identic cu cel al art. 10 din directivă.
Pe de altă parte (la nivel teoretic), cu privire la limitarea instanței naționale de a efectua o interpretare a dreptului său național conform directivei, atunci când există riscul de a efectua o interpretare contra legem, Curtea reține că CJUE a decis în sensul că, în cazul în care o interpretare conformă este imposibilă, instanța națională are obligația să lase neaplicată, dacă este necesar, orice dispoziție a dreptului său național care este contrară unui principiu general al dreptului comunitar; această obligație nefiind repusă în discuție nici de principiile securității juridice și protecției încrederii legitime, nici de posibilitatea particularului care se consideră lezat prin aplicarea unei dispoziții naționale contrare dreptului Uniunii de a angaja răspunderea statului membru în cauză pentru încălcarea dreptului Uniunii.
Revenind la apărarea apelantei-pârâte, se constată că unicul motiv pentru care aceasta consideră că nu se poate realiza o interpretare a dreptului național care să fie conformă cu directiva constă în acela că teza a doua a art. 1211 din Legea nr. 8/1996 ar reglementa o excepție de la excepție. Acceptând că regula instituită de prima teză a art. 1211 din lege este aceea a gestiunii individuale, apelanta-pârâtă consideră că din expresia "cu excepția cazurilor în care retransmiterea prin cablu este obligatorie prin lege"; din cadrul celei de-a doua teze rezultă intenția legiuitorului de a se reveni la regula gestiunii colective obligatorii, instituite la art. 121 din lege.
Or, interpretarea susținută de apelanta-pârâtă - și îmbrățișată de prima instanță de fond - este una contrară legii, deoarece introduce o excepție pe care legea nu o prevede în mod expres.
Ca principiu de bază, situațiile de excepție trebuie să fie prevăzute în mod expres de lege. În al doilea rând, excepția de la regulă este de strictă interpretare, ea aplicându-se strict în limitele reglementate de legiuitor, căci în caz contrat s-ar adăuga în mod nepermis la lege.
Expresia menționată anterior nu introduce o excepție la excepție (adică revenirea la gestiunea colectivă obligatorie deși textul art. 1211 prevede expres că gestiunea colectivă obligatorie este exclusă, fiind aplicabilă gestiunea individuală) ci prevede că, exercițiul individual al dreptului de retransmitere prin cablu se va face prin contracte încheiate între radiodifuzor și distribuitor, cu excepția cazului în care retransmiterea prin cablu este obligatorie prin lege, caz în care nu se mai încheie contracte bilaterale de retransmisie.
În fine, este întemeiată și critica apelantei-reclamante referitoare la incidența în cauză a deciziei nr. 571/2010 (publicată în M. Of. nr. 430 din 28 iunie 2010) prin care Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 121 alin. 2 din Legea nr. 8/1996, care prevedeau excluderea de la calcul remunerației privind drepturile de autor și drepturile conexe a programelor a căror retransmitere prin cablu este obligatorie conform legii.
Curtea Constituțională a arătat că programele a căror retransmitere prin cablu este obligatorie fac parte din așa-numitul pachet "must-carry";. Operatorii de cablul sunt obligați să preia aceste programe, dar ei nu au obligația de a plăti vreo sumă de bani pentru preluarea acestor posturi, legea referindu-se strict doar la posturile";libere de retransmisie și fără condiționări tehnice sau financiare, ale radiodifuzorilor privați, aflați sub jurisdicția României (…)";.
Analizând coroborat dispozițiile legale criticate pentru neconstituționalitate și a celor care reglementează regimul "must carry";, Curtea Constituțională a ajuns la concluzia că "pe aceste posturi de televiziune retransmise de operatorii de cablu sunt retransmise și opere ale unor autori, iar în condițiile în care prevederile criticate exclud de la calculul cuantumului remunerației privind drepturile de autor și drepturile conexe programele a căror retransmitere este obligatorie conform legii, se încalcă prevederile art. 44 privind dreptul de proprietate privată coroborate cu dispozițiile art. 53 din Constituția României";.
În continuare, Curtea Constituțională a analizat dacă restrângerea exercițiului dreptului de proprietate al autorilor ale căror opere sunt difuzate pe posturile a căror retransmitere este obligatorie potrivit legii respectă criteriile prevăzute de art. 53 din Constituție, și a ajuns la concluzia că nu este justificată eventuala intenție a legiuitorului de a pune în balanță dreptul de proprietate al operatorilor de cablul, care sunt obligați să retransmită anumite programe, cu dreptul de proprietate al autorilor ale căror opere sunt difuzate pe acele posturi, întrucât operatorii de cablu nu au obligația de a plăti vreo sumă de bani pentru retransmiterea acestor programe.
Curtea Constituțională a subliniat faptul că "titularii drepturilor de autor și ai drepturilor conexe trebuie să poată culege, ca expresie a prevederilor art. 44 din Constituție, beneficiul muncii lor, în condițiile în care operatorii de cablu asigură difuzarea operelor lor unei mari părți a populației României, prin retransmiterea, chiar și obligatorie, a anumitor posturi și în condițiile în care acești operatori percep sume de bani de la abonații lor";.
Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 480 alin. 3 C.pr.civ., constatând că în mod greșit tribunalul a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului, prin admiterea în mod greșit a excepției lipsei calității procesuale active, și întrucât apelanta-reclamantă a solicitat în mod expres trimiterea cauzei primei instanțe, Curtea va admite apelul principal declarat de apelanta-reclamantă S.C. ATV GROUP S.A., va anula sentința civilă apelată și va trimite cauza pentru continuarea judecății la Tribunalul București.
În ceea ce privește apelul incident formulat de apelanta-pârâtă RR, prin care aceasta a solicitat schimbarea considerentelor primei instanțe de fond în sensul că există un organism de gestiune colectivă competent în domeniul drepturilor invocate de apelanta-reclamantă AGroup și că acesta este UPFAR ARGOA, Curtea constată că a rămas lipsit de obiect.
Curtea va respinge excepția lipsei de interes a apelului incident, astfel cum a fost motivată de apelanta-reclamantă, deoarece interesul apelantei-pârâte constă în înlăturarea din considerentele sentinței apelate a acelor paragrafe prin care tribunalul a respins una din apărările formulate de pârâtă în fața primei instanțe, referitoare la existența în concret a unui organism de gestiune colectivă competent să gestioneze drepturile conexe pretinse de reclamantă în prezentul proces.
Apelul incident a rămas fără obiect, în condițiile în care Curtea a constatat, în apelul apelantei-reclamante și pentru considerentele arătate în cele ce preced, că în cauza de față este incidentă gestiunea individuală a dreptului conex a cărui protecție o reclamă reclamanta prin promovarea acțiunii, fapt pentru care apelanta-reclamantă nu este obligată să mandateze vreun organism de gestiune colectivă pentru colectarea remunerațiilor ce i se cuvin din utilizarea dreptului de retransmitere prin cablu de către apelanta-pârâtă.
Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 461 alin. 2 rap. la art. 427 și art. 480 alin. 1 C.pr.civ., va respinge apelul incident declarat de apelanta-pârâtă RR împotriva aceleiași sentințe, ca rămas fără obiect.
| ← Ca atare, în mod greşit a reţinut prima instanţă... | Suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei.... → |
|---|
