Drepturi personale nepatrimoniale. Încălcarea acestora. Temeiul juridic în baza căruia se poate dispune încetarea săvârşirii faptei care aduce
| Comentarii |
|
atingere unor astfel de drepturi
Potrivit art. 54 din Decretul nr. 31/1954, persoana care a suferit o atingere în drepturile sale personale nepatrimoniale va putea cere instanţei judecătoreşti să dispună încetarea săvârşirii faptei care aduce atingere drepturilor mai sus menţionate. În consecinţă, o acţiune prin care se pretinde protecţia şi restabilirea dreptului personal nepatrimonial încălcat se impune a fi admisă în temeiul art. 54, art. 55 din Decretul nr. 31/1954, coroborat cu art. 998-999 C.civ., şi art. 5803 C.pr.civ.
Decizia nr. 930/R din 4 mai 2007
Prin sentinţa civilă nr. 398/20.01.2006, pronunţată de Judecătoria Cluj-Napoca, s-a respins acţiunea formulată de reclamantul C.I.G., în nume propriu şi în calitate de administrator al SC C.I. SRL, împotriva pârâtei K.I., având ca obiect obligaţie de a face.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut în considerentele sentinţei faptul că, reclamantul este administratorul firmei SC C.I. SRL, care deţine în proprietate imobilul situat în Cluj-Napoca, str. M., dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu Consiliul Local Cluj-Napoca. Pârâta K.I. locuieşte în vecinătatea imobilului aparţinând SC C.I. SRL, respectiv în apartamentul nr. 2 de la aceeaşi adresă, cele două apartamente folosind părţile indivize comune înscrise în CF 132109 Cluj-Napoca.
Datorită unor neînţelegeri cu privire la folosirea branşamentului de apă şi a unui WC de serviciu din curtea comună a imobilului, între pârâtă, pe de o parte, şi reclamant cu angajaţii săi, pe de altă parte, au izbucnit conflicte care s-au soldat cu numeroase plângeri făcute la diferite instituţii ale statului, în principal la Poliţie şi la Primărie. Pârâta a avut o conduită culpabilă, manifestându-se într-un mod care contravine bunelor moravuri şi liniştii publice, sancţionată de art. 5 Cod civ., prin faptul că a adus atingere unor bunuri ale firmei al cărei administrator este reclamantul, aducând totodată injurii reclamantului şi angajaţilor acestuia.
În ceea ce priveşte reclamaţiile şi petiţiile pe care pârâta le-a făcut la diverse instituţii ale statului, acestea se încadrează în textul Legii nr. 544/2001, care recunoaşte dreptul de petiţionare, iar sesizarea instituţiilor statului cu rezolvarea diverselor reclamaţii nu-i poate fi imputată pârâtei, atâta timp cât aceasta reclamă încălcarea unor drepturi recunoscute de lege.
1
Chiar dacă pârâta a avut o conduită care poate fi sancţionată de lege, totuşi acţiunea nu poate fi admisă, având în vedere că obiectul acesteia nu este determinat, cu privire la ceea ce se înţelege prin agresiunea fizică sau morală la care reclamantul a fost supus prin conduita pârâtei.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel, în termen legal, reclamantul C.I.G., arătând în motivarea apelului că în mod netemeinic şi nelegal prima instanţă a respins acţiunea pe motiv că obiectul acesteia ar fi fost nedeterminat, raportat la solicitarea de a se impune pârâtei să se abţină de la anumite activităţi care prejudiciau pe o parte din angajaţii societăţii, precum şi imaginea societăţii faţă de vecini, clienţi sau persoane cu care intra în contact.
Tribunalul Cluj, prin decizia civilă nr. 636/A/05.10.2006, a admis în parte apelul reclamantului, declarat atât în nume propriu cât şi în calitate de administrator al SC C.I. SRL, a schimbat în parte sentinţa în sensul admiterii în parte a cererii de chemare în judecată, precizată şi completată, dispunând obligarea pârâtei să înceteze săvârşirea faptelor de a aduce injurii reclamantului şi angajaţilor SC C.I. SRL şi de a asmuţi câinele asupra reclamantului, angajaţilor şi clienţilor SC C.I. SRL; pârâta a fost obligată la 400 RON cheltuieli de judecată în fond şi apel în favoarea reclamantului.
În considerentele deciziei s-a arătat că, chiar dacă petitul propriu-zis al acţiunii a fost formulat generic de către reclamant, acesta se întregeşte cu motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază cererea, motive în cuprinsul cărora reclamantul a exemplificat o parte din faptele pe care le impută pârâtei şi a căror încetare o pretinde. Martorii audiaţi în cauză, C.C. şi F.M., au confirmat în declaraţiile lor susţinerile reclamantului, referitoare la injuriile aduse de pârâtă reclamantului şi angajaţilor firmei acestuia, precum şi faptul că aceasta şi-a asmuţit câinele asupra angajaţilor şi clienţilor firmei.
Aceste fapte săvârşite de pârâtă sunt de natură să aducă atingere unor drepturi personale nepatrimoniale, cum sunt dreptul la demnitate - prin injuriile aduse reclamantului sau angajaţilor firmei - , dreptul la libertate - prin faptele de ameninţare săvârşite împotriva reclamantului, a angajaţilor sau clienţilor firmei (căci fără îndoială asmuţirea câinelui de către pârâtă asupra clienţilor firmei, constituie o asemenea faptă). În plus, ameninţarea clienţilor firmei aduce atingere indirect şi dreptului la clientelă al firmei administrată de reclamant.
În consecinţă, se arată în decizia instanţei de apel, prin prisma art. 54 din Decretul - Lege nr. 31/1954 şi art. 998 Cod civ., reclamantul este îndreptăţit să obţină constrângerea pârâtei la încetarea faptelor ce constituie o atingere adusă drepturilor nepatrimoniale.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, pârâta K.I., solicitând admiterea recursului, modificarea în totalitate a deciziei recurate în sensul respingerii apelului reclamantului, cu consecinţa menţinerii sentinţei primei instanţe ca fiind temeinică şi legală, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea recursului s-a arătat că decizia a fost dată cu aplicarea greşită a legii, fiind prezent motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 Cod proc.civ., întrucât, aşa cum corect a reţinut instanţa de fond şi în mod greşit a reţinut instanţa de apel, obiectul acţiunii reclamantului nu este determinat exact cu privire la ceea ce înţelege acesta prin agresiune morală şi fizică, iar prejudiciul pe care-l invocă, în susţinerea cererii sale, nu este actual. Potrivit art. 998- 999 Cod civ., pentru angajarea răspunderii civile delictuale se cer întrunite cumulativ următoarele condiţii: existenţa unui prejudiciu, existenţa unei fapte ilicite, existenţa unui raport de cauzalitate între prejudiciu şi fapta ilicită, vinovăţia, prejudiciul trebuind să fie cert
2
şi actual, deci să se fi produs la data când se solicită repararea lui. În aceste condiţii nu este posibilă obligarea unei persoane să aibă o conduită negativă, de a nu face un anumit lucru, câtă vreme nu există un prejudiciu cert datorat acestei conduite şi un raport de cauzalitate, neputând fi evaluată dauna produsă. Cu atât mai mult, din simplele declaraţii ale unor martori, nu poate fi determinat obiectul cererii de chemare în judecată pe care reclamantul nu l-a precizat exact. Nu se poate preciza nici care ar fi finalitatea acestei decizii, câtă vreme recurenta ar urma să fie obligată să nu aducă injurii faţă de persoane nedeterminate, aceste injurii neputând fi determinate şi neputându-se preciza care este sancţiunea. Apoi, nu se poate determina care dintre aceste persoane sunt sau nu clienţi ai firmei SC C.I. SRL şi cine poate să o acţioneze în judecată pe recurentă, prezumtivul client sau firma, fără a mai fi necesar să dovedească existenţa unui prejudiciu ? Decizia este iraţională, situaţia fiind absurdă, întrucât nici măcar câinele pe care recurenta nu are voie să-l asmută, nu este în mod clar determinat, neştiindu-se dacă este vorba despre câinele pe care la avut, cel pe care-l are în acest moment, sau cel pe care-l va avea în viitor, când se va produce un eventual prejudiciu. La fel de bine instanţa de apel putea să pronunţe o hotărâre prin care să o oblige pe recurentă ca niciodată, faţă de nimeni, să nu aibă o conduită culpabilă. Decizia instanţei de apel îi încalcă recurentei drepturile constituţionale privind accesul la justiţie şi libertatea vieţii private.
În al doilea rând, arată recurenta, prin decizia pronunţată, instanţa de apel a acordat practic altceva decât ceea ce s-a cerut prin cererea de chemare în judecată, atunci când a obligat recurenta să înceteze a asmuţi câinele asupra reclamantului, angajaţilor şi clienţilor, şi să înceteze săvârşirea faptelor de aduce injurii reclamantului şi angajaţilor, fiind prezent motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 6 Cod proc.civ. Prin cererea de chemare în judecată reclamantul a solicitat ca recurenta să fie obligată să înceteze orice acte de agresiune morală şi fizică asupra reclamantului, angajaţilor şi clienţilor firmei al cărui administrator este şi să înceteze orice acte de natură a duce la degradarea bunurilor societăţii, necerând în mod direct ca recurenta să fie obligată la a înceta a asmuţi câinele asupra reclamantului, angajaţilor şi clienţilor.
Prin întâmpinarea formulată în cauză, reclamantul intimat a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea hotărârii instanţei de apel, ca fiind temeinică şi legală, având în vedere că în cauză motivele de recurs invocate de recurentă nu se încadrează în prevederile art. 304 pct. 6 şi 9 Cod proc.civ. În mod corect instanţa de apel a reţinut că obiectul acţiunii reclamantului, deşi formulat generic, se întregeşte cu motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază, în cuprinsul acestora reclamantul exemplificând o parte din faptele pe care le impută pârâtei recurente şi a căror încetare a pretins-o. Prin prisma art. 54 din Decretul-Lege nr. 31/1954 şi a art. 998 Cod civ., reclamantul este îndreptăţit să obţină constrângerea pârâtei la încetarea faptelor ce constituie o atingere a drepturilor nepatrimoniale anterior menţionate.
Recursul este nefondat.
Ca urmare a abrogării punctului 10 al art. 304 Cod proc.civ., prin art. I pct. 1111 din O.U.G. nr. 138/2000, punct introdus ulterior prin art. I pct. 49 din Legea nr. 219/2005, respectiv, a abrogării pct. 11 al art. 304 prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000, în recurs nu mai pot fi invocate aspecte de netemeinicie ale hotărârii recurate ci doar aspecte de nelegalitate, orice motive care ar implica chestiuni de fond, reanalizarea situaţiei de fapt, reaprecierea probaţiunii administrate în faţa primelor două instanţe, ori schimbarea stării de fapt, fiind inadmisibile în recurs,
3
instanţa de recurs fiind obligată să se raporteze la starea de fapt reţinută de primele două instanţe.
Or, în speţă, din starea de fapt reţinută de instanţa de apel şi parţial chiar şi de către instanţa de fond, rezultă faptul că în mod repetat pârâta a adus injurii reclamantului şi angajaţilor firmei acestuia, şi-a asmuţit câinele asupra angajaţilor şi a clienţilor firmei, fiind deci evident că aceasta a avut o conduită reprobabilă la adresa reclamantului şi a societăţii al cărei administrator este reclamantul.
Chiar dacă prin obiectul cererii introductive de instanţă reclamantul a solicitat în mod generic obligarea pârâtei să înceteze orice acte de agresiune fizică sau morală asupra reclamantului, a angajaţilor şi clienţilor firmei al cărei administrator este, precum şi să înceteze orice acte de natură a duce la degradarea bunurilor societăţii, totuşi, acesta nu înseamnă, aşa cum, nefondat a susţinut prima instanţă, că obiectul cererii ar fi nedeterminat, câtă vreme, în expunerea motivelor pe care s-a întemeiat cererea introductivă de instanţă, reclamantul a dezvoltat şi a descris detailat în ce constau injuriile proferate de pârâtă, respectiv, care au fost faptele care au conturat o atitudine reprobabilă a pârâtei faţă de reclamant şi angajaţii şi clienţii societăţii al cărei administrator este.
Astfel, în motivarea cererii, reclamantul a arătat că pârâta a depus mai multe plângeri nefondate la diferite organe de control locale, a interceptat de mai multe ori corespondenţa societăţii şi a distrus-o, aruncând-o la propriul coş de gunoi, a distrus în repetate rânduri placa de reclamă situată în interiorul curţii, a aruncat cu vopsea neagră pe geamurile sediului societăţii şi pe uşa de acces în sediu, a adus în curtea imobilului un câine lup cu care a procedat la ameninţarea clienţilor societăţii, asmuţându-l asupra lor, astfel încât aceştia să nu poată părăsi imobilul.
În consecinţă, obiectul acţiunii era cât se poate de bine determinat, din coroborarea tuturor acestor motive, care evident se impuneau a fi dovedite de către reclamant în condiţiile art. 1169 Cod civ., deducându-se faptul că ceea ce dorea reclamantul era obligarea pârâtei la a înceta actele de agresiune fizică şi morală, îndreptate împotriva sa, a angajaţilor şi a clienţilor societăţii, de genul celor exemplificate în motivarea cererii introductive de instanţă.
Probaţiunea testimonială administrată în faţa instanţei de apel, şi care a fost avută în vedere de către această instanţă la conturarea stării de fapt a speţei, a confirmat susţinerile reclamantului referitoare la injuriile aduse de pârâtă reclamantului şi angajaţilor firmei acestuia, precum şi faptul că pârâta şi-a asmuţit câinele asupra angajaţilor şi clienţilor firmei.
În consecinţă, câtă vreme reclamantul a invocat în cererea sa de chemare în judecată necesitatea obligării pârâtei la a înceta să-şi mai asmută nejustificat câinele asupra angajaţilor şi clienţilor firmei şi câtă vreme această faptă a pârâtei a fost dovedită prin probaţiunea administrată în faţa instanţei de apel, în mod corect şi legal, cu respectarea principiului impus de art. 129 alin. final Cod proc.civ., instanţa de apel s-a pronunţat asupra acestei solicitări a reclamantului, împrejurare raportat la care în nici un caz nu poate fi primită susţinerea recurentei în sensul că instanţa sar fi pronunţat mai mult decât s-a cerut, în cauză nefiind prezent deci motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 6 Cod proc.civ.
Nefondat este şi motivul de recurs referitor la nesocotirea prevederilor art. 304 pct. 9 Cod proc.civ., având în vedere următoarele considerente:
Art. 998 - 999 Cod civ. reglementează instituţia răspunderii civile delictuale, care constituie răspunderea de drept comun şi care se angajează în toate situaţiile când un prejudiciu este cauzat altei persoane prin încălcarea unei obligaţii legale, cu caracter general, care incumbă tuturor, condiţiile angajării răspunderii civile
4
delictuale, aşa cum corect a subliniat recurenta prin motivele de recurs, condiţii care trebuie întrunite cumulativ, fiind următoarele: existenţa unui prejudiciu, existenţa unei fapte ilicite, existenţa raportului de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, culpa, greşeala sau vinovăţia autorului faptei ilicite şi prejudiciabile.
Este fără putinţă de îndoială, aşa cum rezultă din starea de fapt reţinută de instanţa de apel, că pârâta recurentă, prin atitudinea reprobabilă şi prin conduita sa şicanatoare la adresa reclamantului, i-a provocat acestuia un prejudiciu, din declaraţiile martorilor rezultând că sunt întrunite şi celelalte condiţii ale răspunderii civile delictuale.
Prejudiciul adus reclamantului şi societăţii al cărei administrator este acesta, nu este unul material, ci, aşa cum pertinent a observat instanţa de apel, este un prejudiciu adus unor drepturi personale nepatrimoniale, cum este dreptul la demnitate, la libertate, la onoare, reputaţie, etc.
Protecţia drepturilor personale nepatrimoniale se realizează prin mijloace juridice diferite, penale, civile, administrative, mijloacele civile fiind conferite evident de dispoziţiile art. 998-999 Cod civ.
De cele mai multe ori atingerile aduse drepturilor personale nepatrimoniale produc urmări negative numai pe plan social-moral, autorul faptului ilicit neputând fi obligat la o reparaţie patrimonială însă, reparaţia care se va acorda victimei faptului ilicit va avea exclusiv un caracter social-moral şi va constitui singurul mod de restabilire a dreptului personal nepatrimonial încălcat.
Prin urmare, nu poate fi primită susţinerea recurentei, în sensul că decizia pronunţată nu ar avea nici o finalitate, câtă vreme, finalitatea acesteia o constituie tocmai restabilirea drepturilor personale nepatrimoniale ale reclamantului la demnitate, onorare, reputaţie etc., drepturi vădit lezate prin conduita ilicită a pârâtei recurente.
Potrivit art. 54 din Decretul nr. 31/1954, „persoana care a suferit o atingere în dreptul său la nume ori la pseudonim, la denumire, la onoare, la reputaţie, în dreptul personal nepatrimonial de autor al unei opere ştiinţifice, artistice, ori literare, de inventator sau în orice alt drept personal nepatrimonial, va putea cere instanţei judecătoreşti încetarea săvârşirii faptei care aduce atingere drepturilor mai sus menţionate”.
Cel care a suferit o atingere a unor asemenea drepturi va putea deci să ceară instanţei judecătoreşti să oblige pe autorul faptei săvârşite fără drept să îndeplinească orice măsuri socotite necesare, spre a se ajunge la restabilirea dreptului pretins.
Este adevărat că în cazul drepturilor personale nepatrimoniale aducerea la îndeplinire a obligaţiei de a repara prejudiciul - de a obliga persoana vinovată să înceteze orice acte de agresiune fizică ori morală care lezează respectivul drept personal nepatrimonial - nu se poate realiza printr-o constrângere fizică, întrucât, într-o atare situaţie s-ar pune în joc libertatea persoanei autorului, dar nu este mai puţin adevărat că legea prevede un sistem aparte de realizate a constrângerii împotriva celui obligat la reparaţii.
Astfel, dacă autorul faptei săvârşite fără drept nu îndeplineşte în termenul stabilit prin hotărâre - ori refuză pur şi simplu îndeplinirea obligaţiei impusă în sarcina sa prin respectiva hotărâre judecătorească - faptele menite să restabilească dreptul personal nepatrimonial atins ori încălcat, instanţa judecătorească va putea să-l oblige pe autorul faptei ilicite la plata în folosul statului a unei amenzi pentru fiecare zi de întârziere socotită de la data expirării termenului de mai sus.
Că este aşa o dovedeşte imperativ textul art. 55 din Decretul nr. 31/1954 care prevede „dacă autorul faptei săvârşite fără drept nu îndeplineşte, în termenul stabilit
5
prin hotărâre, faptele destinate să restabilească dreptul atins, instanţa judecătorească va putea să-l oblige la plată, în folosul statului, a unei amenzi pe fiecare zi de întârziere, socotită de la data expirării termenului de mai sus, această amendă putând fi pronunţată şi prin hotărârea dată asupra cererii făcute, potrivit art. 54”.
Ca un corolar al dispoziţiilor art. 55 din Decretul nr. 31/1954, art. 5803 Cod proc.civ., prevede posibilitatea creditorului unei obligaţii de a face care nu poate fi îndeplinită prin altă persoană decât debitorul, de a cere instanţei constrângerea debitorului la îndeplinirea ei, prin aplicarea unei amenzi civile, amendă care este stabilită de instanţă prin încheiere irevocabilă, în favoarea statului.
Raţiunea acestor texte legale, care prevăd că amenda se plăteşte în folosul statului şi nu a persoanei vătămate, constă în aceea că în afară de restabilirea moral socială a dreptului său personal nepatrimonial, şi care reprezintă reparaţia cea mai adecvată şi singura cuvenită persoanei vătămate, aceasta nu are nici o îndreptăţire specială să obţină foloase patrimoniale pentru suferinţa prejudiciilor morale.
Nu poate fi acceptată susţinerea recurentei, în sensul că decizia instanţei de apel i-ar încălca drepturile constituţionale privind accesul la justiţie şi libertatea vieţii private, câtă vreme această susţinere a recurentei vine în contradicţie flagrantă cu prevederile art. 3 din Decretul nr. 31/1954, conform cărora, exercitarea drepturilor subiective civile poate fi făcută numai potrivit cu scopul lor economic şi social, având în vedere că exercitarea drepturilor subiective civile este o activitate îndreptată spre realizarea satisfacerii intereselor fiecărui titular, în temeiul dreptului propriu.
Drepturile subiective civile trebuie exercitate nu numai potrivit cu scopul lor economic şi social, dar şi ţinând seama de dezideratul conform căruia orice persoană este obligată să respecte legea şi să ţină seama de regulile de convieţuire socială, fiind necesar ca drepturile subiective civile să fie exercitate cu bună-credinţă.
În caz contrar, exercitarea drepturilor subiective civile prin nesocotirea oricăreia din aceste cerinţe devine abuzivă, întrunind caracterul unui abuz de drept, care nu se mai bucură de ocrotirea şi protecţia legii, ci, dimpotrivă se impune a fi sancţionat.
Dreptul subiectiv civil nu este unul nemărginit, legea civilă recunoscând şi garantând drepturile subiective civile, însă numai pentru realizarea scopurilor ce sunt în deplină concordanţă cu respectarea legii şi a ţelurilor morale şi sociale, exercitarea drepturilor subiective civile în mod abuziv, transformându-le în contrariul lor şi determinându-le la a înceta să mai fie drepturi. Prin urmare, libertatea - chiar şi libertatea exercitării drepturilor subiective civile - nu poate însemna ruperea individului de colectivitate, de societate, ci înseamnă libertatea acordată şi asigurată individului de societate, de a trăi în societate însă potrivit legii, cu respectarea dispoziţiilor legale a ordinii morale şi sociale.
În consecinţă, abuzul de drept constă în exercitarea dreptului subiectiv civil, cu consecinţa păgubirii altora, a producerii unor şicane altor persoane, ştirbirea drepturilor personale nepatrimoniale ori a intereselor legitime ale altor persoane, etc.
Prin instituţia juridică a abuzului de drept se urmăreşte nu numai asigurarea intangibilităţii intereselor generale, ci şi înlăturarea egoismului din exercitarea drepturilor subiective civile, prin armonizarea acestuia cu exigenţele morale ale societăţii.
Or, este neîndoielnic că prin atitudinea pe care pârâta şi-a manifestat-o constant faţă de reclamant, faţă de angajaţii şi clienţii societăţii al cărei administrator este reclamantul, aceasta şi-a exercitat în mod abuziv drepturile subiective civile ce-i sunt conferite, exerciţiul acestora îmbrăcând în mod clar forma abuzului de drept.
6
Câtă vreme exercitarea drepturilor subiective civile de către pârâtă s-a făcut în mod abuziv, se impune sancţionarea acesteia, în condiţiile reglementate de art. 54 din Decretul nr. 31/1954, coroborat cu art. 998 - 999 Cod civ., neputând fi primită susţinerea recurentei în sensul că i-ar fi fost încălcate drepturile constituţionale.
Aşa fiind, în temeiul tuturor considerentelor mai sus expuse şi a prevederilor art. 304 pct. 6, 9 Cod proc.civ., Curtea urmează să respingă ca nefondat prezentul recurs, cu consecinţa menţinerii deciziei recurate ca fiind legală.
În temeiul art. 274 Cod proc.civ., faţă de căderea sa în pretenţii, recurenta va fi obligată să-i plătească intimatului C.G.I., suma de 500 lei cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariu avocaţial.
| ← Acţiune în revendicare imobiliară. Compararea titlurilor.... | Drept civil. Proprietatea Imobil cooperativizat. Condiţiile... → |
|---|
