efectele hotărârilor pronunţate în recurs în interesul legii
| Comentarii |
|
Curtea de Apel BUCUREŞTI Decizie nr. 115A din data de 07.04.2014
"Instanța de contencios constituțional este competentă să analizeze inclusiv deciziile în interesul legii pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, dacă prin acestea s-ar da unui act normativ o interpretare susceptibilă de a intra în coliziune cu prevederile Constituției.
Or, Curtea a reținut că decizia nr.27/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție nu a realizat o interpretare a conținutului normativ al titlului VII al Legii nr.247/2005, astfel încât nu are competența de a se pronunța asupra constituționalității unei hotărâri judecătorești.
În consecință, instanțele judecătorești cu atât mai mult nu pot cenzura deciziile în interesul legii pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, atunci când nu realizează o interpretare a conținutului normativ al unei legi, în speță - titlul VII al Legii nr.247/2005 - în condițiile în care nici Curtea Constituțională nu are asemenea competență";.
Domeniu - efectele hotărârilor pronunțate în recurs în interesul legii
(CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE - DOSAR NR.1001/2/2014 - DECIZIA CIVILĂ NR.115A/07.04.2014)
Prin cererea formulată la 14.02.2014 S.I. a solicitat revizuirea deciziei civile nr.304A/12.09.2012 pronunțată de Curtea de Apel București - secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie în temeiul art. 322pct. 10 și 5 Cod procedură civilă în contradictoriu cu S.R. - M.F.P.
În motivarea cererii s-a arătat că prin acțiunea înregistrată sub nr.52357/3/2011, în temeiul art.1 din Primul Protocol adițional la CEDO, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 650.000 lei, cu titlu de despăgubiri bănești pentru imobilul teren în suprafață de 2.202,00 mp situat în str. Piscului nr. 92, sector 4 - București.
Prin sentința civila nr.521/05.03.2012, prima instanță a admis excepția inadmisibilității, invocată din oficiu, urmare a deciziei Înaltei Curți nr.27/14.11.2011, prin care s-a stabilit că "acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr.247/2005, îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art.1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale art.13 din această convenție sunt inadmisibile"".
Împotriva sentinței civile nr. 521/05.03.2012 reclamanta a formulat apel, care prin decizia nr.304A/12.09.2012, a fost respins, instanța de apel reținând că "în prezenta cale de atac nu poate să cenzureze, astfel cum se solicită prin motivele de apel, decizia pronunțată în interesul legii și că "nu poate fi înlăturată de la aplicare decizia în interesul legii, care potrivit art. 330 alin. 4 C. pr. civ. este obligatorie".
Prin decizia nr. 1679/26.03.2013, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția a I-a Civilă a respins ca nefondat recursul formulat de reclamantă împotriva deciziei civile nr. 304A/12.09.2012, reținând faptul că ,,în decizie se regăsesc argumente, cu referire și la dispozițiile art. 330 alin. 4 CPC, în sensul că nu se poate cenzura în acest cadru procesual o decizie în interesul legii, iar aceasta nu poate fi înlăturată de la aplicare"".
Pe de altă parte, prin încheierea din data de 20.02.2012, Tribunalul București Secția a V-a Civilă a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate invocată de reclamantă, având ca obiect dispozițiile Legii nr. 247/2005 - Titlul VII, așa cum au fost interpretate prin decizia nr. 27/2011 a înaltei Curți de Casație și Justiție.
Prin decizia nr. 257/1.02.2013, pronunțată în dosarul nr. 7996/2/2012, Curtea de Apel București - Secția a III-a Civilă, admițând recursul împotriva încheierii din data de 20.02.2012, a admis cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii nr. 247/2005 - Titlul VII, așa cum au fost interpretate prin decizia nr. 27.2011 a înaltei Curți de Casație și Justiție.
Prin decizia nr.466/14,11.2013 (publicată Monitorul Oficial nr.35/16.01.2014), pronunțată în dosarul nr.433D/2013, Curtea Constituțională s-a pronunțat în sensul respingerii excepției de neconstituționalitate "ca inadmisibilă", având în vedere faptul că "nu are competența de a se pronunța asupra deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție ca act jurisdicțional, dar se poate pronunța asupra actului de reglementare primară, astfel cum a fost interpretat prin decizia acestei instanțe de judecată";. Însă, față de faptul că "prin decizia nr. 27/14.11.2011, Înalta Curte de Casație și Justiție nu a realizat o interpretare a conținutului normativ al titlului VII din Legea nr.247/2005, în vederea aplicării unitare a acestuia de către instanțelor Judecătorești, interpretare care, în acord cu jurisprudența constantă a Curții Constituționale, să fie susceptibilă de a face obiectul unui control de constituționalitate. (...) Instanța de contencios constituțional este competentă să analizeze inclusiv deciziile în interesul legii pronunțate de către înalta Curte de Casație și Justiție, dacă prin aceasta s-ar da unui act normativ o interpretare susceptibila de a intra în coliziune cu prevederile Constituției. Or, Curtea reține că Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011, pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție, nu a realizat o interpretare a conținutului normativ a titlului VII din Legea nr. 247.2005, astfel încât, în temeiul art. 146 din Legea fundamentală, Curtea nu are competența să se pronunțe asupra constituționalității unei hotărâri judecătorești, excepția de neconstituționalitate astfel cum a fost formulată urmând a fi respinsă ca inadmisibilă".
Potrivit art. 322 pct. 10 C.proc.civ. 1865, "revizuirea unei hotărâri rămase definitive în instanța de apel (...) se poate cere (...) dacă, după ce hotărârea a rămas definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză, declarând neconstituțională legea, ordonanța ori o dispoziție dintr-o lege sau dintr-o ordonanță care a făcut obiectul acelei excepții ori alte dispoziții din actul atacat care, în mod necesar și evident, nu pot fi disociate de prevederile menționate în sesizare ".
Decizia nr. 466/2013 este pronunțată de Curtea Constituțională asupra excepției invocate în prezenta cauză. Deși prin decizia respectivă nu s-a declarat neconstituțională prevederea atacată, totuși revizuirea este admisibilă.
Pe de o parte, Curtea Constituțională însăși, prin numeroase decizii, a stabilit că "puterea de lucru judecat ce însoțește actele jurisdicționale, deci și deciziile Curții Constituționale, se atașează nu numai dispozitivului, ci și considerentelor pe care se sprijină acestea"" (Decizia Plenului Curții nr. 1/1995) sau că textul art. 147 alin. 4 teza a doua din Constituție "nu distinge nici în funcție de tipurile de decizii pe care Curtea Constituțională Ie pronunță, nici în funcție de conținutul acestor decizii, ceea ce conduce la concluzia că toate deciziile acestei Curți, în întregul lor, sunt general obligatorii" (Decizia Curții nr. 206/2013).
Or, prin Decizia nr. 466/2013 Curtea Constituțională a respins excepția invocată, reținând că nu este competentă să analizeze Decizia nr. 27/2011, deoarece aceasta nu realizează o interpretare și aplicare unitară a conținutului dispozițiilor, cu sensul de acte normative, constatare care se impune instanțelor judecătorești cu caracter obligatoriu.
Pe de altă parte, prin decizia nr. 206/2013, analizând excepția de neconstituționalitate a art. 4145 alin. 4 Cod proc.pen., care reglementează obligativitatea deciziilor pronunțate în recursuri în interesul legii în materie penală, Curtea Constituțională a reținut că "față de textul constituțional de referință al art. 126 alin. (3), sintagma "dezlegarea dată problemelor de drept judecate" [text similar în art. 3307 alin. 4 CPC 1865 - n.n.], cuprinsă în art. 4145 alin. 4 din Codul de procedură penală, pe de o parte nu poate privi decât interpretarea și aplicarea unitară a conținutului dispozițiilor legale, cu sensul de acte normative, (...) și, pe de altă parte, nu poate privi decât interpretarea și aplicarea unitară a legii de către instanțele judecătorești (...). Altfel spus, numai în aceste condiții "dezlegarea dată problemelor de drept judecate" poate fi obligatorie, pentru că numai în aceste condiții poate exista o compatibilitate cu normele constituționale. Orice altă interpretare este în contradicție cu prevederile art.147 alin.1 și 4 din Constituție, deoarece lipsește de efecte deciziile Curții Constituționale (...)".
Or, Curtea Constituțională a dezlegat cu efect obligatoriu problema competenței instanțelor judecătorești de a analiza deciziile în interesul legii pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție atunci când acestea nu privesc interpretarea și aplicarea unitară a conținutului dispozițiilor legale.
Pentru aceste motive, solicită interpretarea art.322 pct. 10 C.proc.civ. 1865 în sensul că revizuirea este admisibilă și atunci când, deși a respins excepția invocată în cauza respectivă, Curtea Constituțională a dezlegat însăși problema dedusă judecății.
Asemenea interpretare este conformă cu argumentele Curții Constituționale în Decizia nr. 1016/22.09.2010, prin care s-a respins excepția de neconstituționalitate a Legii nr.177/2010 prin care, între altele, s-a introdus art. 322 pct. 10 în Codul de Procedură Civilă.
Curtea Constituțională reține că "Reglementarea legislativă este firească și echitabilă, atâta vreme cât, în cauza respectivă, părțile, dând dovadă de diligentă, au invocat excepția de neconstituționalitate, înțelegând să se folosească de acest mijloc de apărare în scopul valorificării drepturilor și intereselor lor legitime. Dimpotrivă, lipsa reglementării unei căi de atac ar fi lipsit de fundament însuși controlul de constituționalitate, întrucât ar fi pus părțile în imposibilitatea de a beneficia de efectele deciziei Curții, deci ale controlului de constituționalitate pe care ele l-au declanșat, împrejurarea ce ar fi echivalat cu o veritabilă sancțiune aplicabilă acestora".
Potrivit art. 322 pct. 5 CPC 1865, "dacă, după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reținute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfățișate dintr-o împrejurare mai presus de voința părților (...)".
Prevederile art. 322 pct. 5 teza I CPC 1865 stabilește trei condiții de admisibilitate: descoperirea unui înscris după darea hotărârii atacate, înscrisul să fie doveditor și să nu fi putut fi prezentat dintr-o împrejurare mai presus de voința părții.
Înscrisul nou este reprezentat de Decizia Curții Constituționale nr.466/2013, care s-a publicat în Monitorul Oficial nr.35/16.01.2014, reclamanta luând cunoștință la data publicării, care este evident ulterioară hotărârii atacate, și neputând prezenta înscrisul instanței de apel din împrejurări evident mai presus de voința sa.
Înscrisul este doveditor, deoarece, cu putere obligatorie, stabilește lipsa puterii obligatorii a Deciziei nr.27/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în condițiile în care acest aspect este principala problemă dezbătută prin motivele de apel, iar instanța de apel a respins apelul cu motivarea că "în prezenta cale de atac nu poate să cenzureze, astfel cum se solicită prin motivele de apel, decizia pronunțată în interesul legii și că "nu poate fi înlăturată de la aplicare decizia în interesul legii, care potrivit art.330f alin.4 C.pr.civ. este obligatorie".
Față de toate aceste argumente, apelanta solicită a se constata admisibilitatea prezentei revizuiri, întemeiate în principal pe art. 322 pct. 10 CPC 1865, iar în subsidiar pe art. 322 pct. 5 CPC 1865.
Prezenta cauză ridică problema situației determinate de Înalta Curte prin pronunțarea unui recurs în interesul legii prin decizia nr. 27/2011, care, potrivit 3307 alin. 3 CPC 1865, ar fi obligatorie pentru instanțe, dar care, potrivit considerentelor deciziei Curții Constituționale nr. 466/14.11.2013, "Nu a realizat o interpretare a conținutului normativ al titlului Vil din Legea nr. 247/2005".
Pe de altă parte însă, conform art. 99 lit. ț) din Legea nr. 303/2004, constituie abatere disciplinară și nerespectarea deciziilor Curții Constituționale, iar potrivit jurisprudenței constante a Curții Constituționale deciziile instanței de contencios constituțional sunt general obligatorii în întregul lor, atât cu privire la dispozitiv, cât și în ceea ce privește considerentele.
De asemenea, conform art. 20 alin. 2 din Constituție (act normativ cu forță superioară și Codului de Procedură Civilă și Legii privind statutul judecătorilor și procurorilor), "dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale", iar conform art. 99 lit. t) și art. 991 din Legea nr. 303/2004, constituie abatere disciplinară exercitarea funcției cu nesocotirea din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, a normelor de drept material or procesual.
Or, în speța de față, Curtea Constituțională a decis că Decizia nr.27/2011 nu privește interpretarea și aplicarea unitară a conținutului dispozițiilor legale, cu sensul de acte normative, ceea ce, conform jurisprudenței constante a instanței de contencios constituțional, conduce la lipsa caracterului obligatoriu al Deciziei nr. 27/2011.
Aceasta deoarece în Decizia nr. 466/2013, Curtea Constituțională s-a declarat competentă să analizeze inclusiv deciziile în interesul legii pronunțate de înalta Curte de Casație și Justiție, însă a refuzat să analizeze Decizia nr. 27/2011, deși aceasta este pronunțată (așa cum reiese din cuprinsul său) în interesul legii, cu motivarea că nu realizează o interpretare a conținutului normativ al Legii nr. 247/2005.
Prin urmare, de vreme ce Curtea Constituțională a reținut că Curtea Constituțională a reținut că "ambele categorii de decizii [deciziile Curții Constituționale și deciziile înaltei Curți în interesul legii - n.n.[...] dau expresie unor competențe specifice, strict prevăzute de lege; prin urmare [...] respectarea lor nu împiedică exercitarea competențelor legale ale instanțelor de judecată", rezultă că revine instanței de judecată competența de a analiza conformitatea Deciziei nr. 27/2011 cu dispozițiile art. 20 din Constituție raportat la art. l CEDO și art.1 din primul protocolul adițional la CEDO, aspecte care au făcut obiectul excepției de neconstituționalitate invocate în prezenta cauză. respinsă ca inadmisibilă.
Reiterăm - având în vedere importanța argumentului - faptul că prin Decizia nr. 206/2013, Curtea Constituțională a reținut că numai dacă privește interpretarea și aplicarea unitară a conținutului dispozițiilor legale, cu sensul de acte normative "dezlegarea dată problemelor de drept judecate poate fi obligatorie, orice altă interpretare fiind în contradicție cu art. 147 alin.1 și 4 din Constituție.
Pentru aceste motive, actul nou invocat în prezenta cauză are caracter înrâuritor asupra soluției instanței de apel, de vreme ce Decizia nr.466/2013 impune instanței, cu caracter obligatoriu, să analizeze Decizia nr.27/2011, arătându-se că instanța de contencios constituțional nu este competentă, față de faptul că nu se realizează o interpretare a conținutului normativ al unei dispoziții legale.
În analiza respectivă, prin Decizia nr. 27/2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a decis că sunt inadmisibile acțiunile formulate împotriva S.R. în temeiul art.1 din Primul Protocol adițional la CEDO, cu motivarea că "CEDO nu a constatat că soluțiile legislative sunt inadecvate, ci doar că Fondul Proprietatea, instituit prin Legea nr. 247/2005, nu este funcționar";.
Această concluzie este evident contrară jurisprudenței Curții Europene care a constatat prin aplicarea procedurii hotărârii pilot - existența unei disfuncționalități sistemice generată de "redactarea defectuoasă a legislației cu privire la restituirea imobilelor naționalizate și din aplicarea sa defectuoasă de autoritățile administrative"; și a arătat că una din măsurile care ar trebui luate este "modificarea mecanismului de restituire actual, cu privire la care a constatat numite lipsuri și implementarea urgentă a unor măsuri simplificate și eficiente, întemeiate pe măsuri legislative și pe o practică și administrativă coerentă";.
De asemenea, Înalta Curte arată că "nu se poate vorbi despre o încălcare a jurisprudenței CEDO după pronunțarea hotărârii pilot în cauza Măria Atanasiu și alții împotriva României", din moment ce S.R. a fost obligat să ia măsurile care să garanteze protecția efectivă a drepturilor enunțate de art.1 din Primul Protocol adițional la CEDO conform principiilor consacrate de Convenție.
Această concluzie este evident contrară jurisprudenței Curții Europene, care, în cauza Vermeire c. Belgia, a arătat că o reformă globală, destinată să modifice în profunzime într-o manieră coerentă legislația internă, nu poate constitui o problemă prealabilă respectării Convenției, iar libertatea de alegere recunoscută Statului cu privire la mijloacele de a-și executa obligația în temeiul art.53 (actual art.46 §1 C.E.D.O. nu trebuie să permită suspendarea aplicării Convenției în așteptarea finalizării unei asemenea reforme.
Totodată, Înalta Curte a arătat că "raționamentul este identic cu cel expus de Înalta Curte de Casație și Justiție în Decizia nr. 33/09.06.2008, [prin care] a fost analizată admisibilitatea acțiunilor în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun", iar "în prezenta cauză se analizează posibilitatea pe care o au persoanele îndreptățite de a beneficia de despăgubiri în alte condiții șt în altă procedură decât cea instituită de legea specială", este așadar evidentă similitudinea problemei de drept în discuție, singura deosebire constând în natura măsurii reparatorii solicitate de reclamant".
Or, prin Decizia nr. 33/2008, aplicând art. 20 alin. 2 din Constituție, înalta Curte a reținut că "este însă necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului (...); cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanțe între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice pe fond dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu are un bun în sensul Convenției (...)". Concluzionând, Înalta Curte arată că "în vederea aplicării unitare a legii, va stabili că Iegea specială înlătură aplicarea dreptului comun (...) și aplicarea unor dispoziții ale legii speciale poate fi înlăturată dacă acestea contravin Convenției Europene a Drepturilor Omului".
Raportat la aceste trei aspecte, rezultă evident că prin Decizia nr.27/2011 recursul în interesul legii s-a transformat într-o forma de control a hotărârilor Curții Europene, înalta Curte statuând expres în sensul contrar celor reținute de instanța europeană.
Prin urmare, în condițiile în care decizia nr. 27/2011 contravine CEDO, văzând și faptul că nu este dată în interpretarea legii, astfel încât nu are caracter obligatoriu, rezultă că decizia nr. 27/2011 trebuie înlăturată de la aplicare.
Pe cale de consecință, apelanta solicită a se constata admisibilitatea cererii de revizuire, în principal în temeiul art. 322 pct. 10 CPC 1865, iar în subsidiar în temeiul art. 322 pct. 5 CPC 1865, admiterea cererii, schimbarea deciziei atacate, urmând ca pe fondul cauzei admiterea apelului, respingerea excepției inadmisibilității acțiunii și trimiterea cauzei pentru reluarea judecății la prima instanță, cu cheltuieli de judecată.
Analizând cererea din perspectiva dispozițiilor art.326 alin. 3 Cod procedură civilă potrivit cărora dezbaterile sunt limitate la admisibilitatea revizuirii și la faptele pe care se întemeiază, Curtea va respinge cererea ca neîntemeiată având în vedere următoarele considerente:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a V-a Civilă în data de 05.07.2011, sub nr. 52357/3/2011, reclamanta S.I. a chemat în judecată pe pârâtul S.R. - M.F.P., solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța, în temeiul art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 650 000 lei cu titlu de despăgubiri bănești pentru imobilul teren în suprafață de 2 202, 00 mp situat în str. Piscului, nr. 92, sector 4 București, cu cheltuieli de judecată.
Prin sentința civilă nr.521/05.03.2012, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a admis excepția inadmisibilității cererii invocată de pârât și a respins ca inadmisibilă cererea formulată de reclamanta S.I., în contradictoriu cu pârâtul S.R. - M.F.P., având ca obiect pretenții.
Analizând cauza, din perspectiva excepției inadmisibilității invocate, tribunalul a constatat în esență că prin notificarea din 19.02.2002 înaintată prin executor judecătoresc M.D., B.A. a solicitat P.M.B. restituirea în natură a imobilului din str. Calea Piscului nr. 92, sector 4 București.
Prin sentința civilă nr. 1055 din 12.11.2003 pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă în dosarul nr. 2360/2003, a fost admisă în parte acțiunea în revendicare formulată de B.A. în contradictoriu cu M.B. și a fost obligat acesta din urmă să lase reclamantului în deplină proprietate și posesie terenul în suprafață de 6206 mp situat în București, str. Piscului, nr. 92 sector 4.
Urmare decesului lui B.A. (în data de 23.11.2005), au rămas moștenitori legali B.M., B.A.M. și N.P.F., potrivit certificatului de moștenitor nr. 59 din 16.12.2005 BNP Săndina Tăbărana.
Prin contractul de cesiune autentificat sub nr. 3467 din 07.11.2006 BNP Romelia Dragomir și Maria Popovici, reclamanta S.I. în calitate de cesionar a cumpărat de la cedentele B.M., B.A.M. și N.P.F. toate calitățile procesuale deținute sau izvorâte din orice procedură judiciară și/sau administrativă ce ar avea ca obiect terenul situat în București, str. Piscului, nr. 92 sector 4, în suprafață de 2 202 mp.
Prin sentința civilă nr. 195 din 13.02.2009 pronunțată de Tribunalul București Secția a V-a Civilă în dosarul nr. 39418/3/2008 a fost admisă în parte cererea formulată de reclamanta S.I. în contradictoriu cu pârâtul M.B. - P.G., fiind obligat pârâtul să emită dispoziție în temeiul Legii nr.10/2001 de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent pentru diferența de 800 mp de teren și pentru construcția din București, str. Piscului, nr. 92, sector 4. Sentința a rămas definitivă prin decizia civilă nr. 683 din 18.12.2008 a Curții de Apel București prin care s-au respins apelurile ca nefondate, rămânând irevocabilă prin nerecurarea deciziei menționate.
În executarea dispozitivului acestei sentințe, a fost emisă dispoziția nr. 12785 din 04.08.2010, prin care s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent constând în diferența dintre despăgubirile încasate și valoarea de piață, pentru construcția demolată în suprafață construită desfășurată de 475 mp ce a fost situată în București, Calea Piscului, nr. 92, sector 4, și acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul în suprafață de 800 mp, imposibil de restituit în natură cesionarei S.I.
Tribunalul a reținut că prin sentința civilă nr. 195 din 13.02.2009 pronunțată de Tribunalul București Secția a V-a Civilă în dosarul nr. 39418/3/2008 a fost soluționată complet notificarea formulată de B. A., inclusiv sub aspectul acordării de măsuri reparatorii prin echivalent pentru diferența de 800 mp teren, ulterior fiind emisă o dispoziție în acest sens, fiind epuizată în această manieră procedura specială instituită prin Legea 10/2001. S-a observat că instanța a analizat inclusiv hotărârea judecătorească anterioară, reținând că deși reclamanta a pretins măsuri reparatorii prin echivalent pentru suprafața de 2202 mp, este îndreptățită să primească măsuri reparatorii prin echivalent exclusiv pentru suprafața de 800 mp. Apelul formulat împotriva acestei sentințe a fost respins ca nefondat, nefiind formulat recurs.
Legea nr.10/2001 a suprimat, în totalitatea ei, acțiunea legii vechi în ceea ce privește imobilele ce fac obiectul ei de reglementare și, fără a suprima accesul la justiție, a perfecționat sistemul măsurilor reparatorii și, prin norme procedurale speciale, cu caracter absolut, l-a subordonat controlului judecătoresc.
Prin intrarea în vigoare a Legii 247/2005 a fost modificat sistemul de acordare a măsurilor reparatorii constând în despăgubiri, dispozițiile legii 10/2001 privind acordarea de despăgubiri pentru imobilele imposibil de restituit în natură fiind modificate în mod corespunzător, prin aceste norme speciale. Și acest act normativ prevede un control judecătoresc extins asupra tuturor fazelor procedurii, exercitat de către curțile de apel, astfel încât adresabilitatea la instanță este supusă acestei proceduri speciale, ulterior intrării in vigoare a acestei legi, în ceea ce privește acordarea de despăgubiri, stabilirea cuantumului acestora.
Ca urmare, adresabilitatea la instanță este supusă, în speță, procedurilor speciale prevăzute de legea nouă, ca lege specială și, în temeiul regulii potrivit cu care, în caz de conflict între o normă generală și o normă specială, aceasta din urmă se va aplica cu prioritate (speciallia generalibus derogant), rezultă că, în cauză, sunt pe deplin incidente prevederile Legii nr. 10/2001, republicata și ale Legii 247/2005.
Tribunalul a reținut incidența deciziei nr. 27/2011 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii privind admisibilitatea acțiunilor în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii 247/2005, îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 Protocol 1 din convenție și ale art. 13 din Convenție. Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că astfel de acțiuni sunt inadmisibile, întrucât ignoră dispozițiile legii speciale. Decizia din recurs în interesul legii a fost publicată în Monitorul Oficial în data de 17 februarie 2012, dezlegarea problemelor de drept judecate de Înalta Curte de Casație și Justiție fiind obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I, conform art. 3307 alin. 4 C.proc.civ.
Împotriva sentinței civile nr.521/05.03.2012 a formulat apel reclamanta S.I., prin care a solicitat admiterea apelului și schimbarea hotărârii apelate, în sensul respingerii excepției inadmisibilității acțiunii .
Printre altele, s-a invocat și faptul că blocul de legalitate contravine blocului de convenționalitate; trebuia înlăturată aplicarea Legii nr. 247/2005 și decizia nr.27/2011a Înaltei Curți de Casație și Justiție iar excepția inadmisibilității acțiunii trebuia respinsă.
În acest sens, apelanta a arătat că decizia ICCJ este dată cu depășirea competenței instanței care este limitată în recursurile în interesul legii la interpretarea legii. Înalta Curte, putea, soluționând recursul în interesul legii, numai să se limiteze la interpretarea legii, nicidecum la constatarea convenționalității sau neconvenționalității acesteia.
Or, în Decizia ICCJ nr. 27/2011, Înalta Curte, deși arată că "raționamentul este identic", nu s-a limitat la constatarea aplicării principiului specialia generalibus derogant, ci a verificat însăși convenționalitatea legii cu Convenția Europeană, deși anterior arătase că acest lucru trebuie făcut "în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei", care "trebuie să se verifice pe fond".
Procedând astfel, Înalta Curte a depășit puterile sale, în soluționarea unui recurs în interesul legii, ceea ce face ca decizia pronunțată să nu fie obligatorie sub acest aspect. Arătă apelanta că nu invocă în acest context lipsa forței obligatorii a însăși deciziei lCCJ, ci lipsa forței obligatorii a acelor considerente care sunt rezultatul unei depășiri a competențelor instanței.
Curtea de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie prin decizia civilă nr.304A/12.09.2012 a respins apelul ca nefondat reținând în considerente că, prin motivele de apel formulate, apelanta - reclamantă apreciază că prezenta acțiune prin care solicită despăgubiri, de la S.R. - M.F.P., în temeiul dispozițiilor art. 1 din primul Protocol Adițional la CEDO nu este inadmisibilă și că, decizia în interesul legii nr. 27/2011 nu este aplicabilă în cauză, fiind în contradicție cu reglementările internaționale.
De asemenea, s-a arătat că, în prezenta cale de atac, C.A.B. nu poate să cenzureze, astfel cum se solicită prin motivele de apel, decizia pronunțată în interesul legii, ci doar eventual, să o înlăture de la aplicare, dacă ar aprecia că intră în concordanță cu reglementările internaționale, ceea ce nu este cazul în speță.
Decizia nr.27/14 noiembrie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în soluționarea unui recurs în interesul legii vizând chiar problema în discuție, obligatorie potrivit art.329 Cod procedură civilă, a stabilit, în urma admiterii recursului, că, acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al legii 247/2005, îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale și ale art. 13 din Convenție, sunt inadmisibile.
În decizia a cărei revizuire se solicită s-a mai reținut că, nu poate fi înlăturată de la aplicare decizia în interesul legii, care potrivit art. 3307 alin. 4 C.pr.civ. este obligatorie întrucât aceasta este în concordanță cu reglementările internaționale și că nu se poate reține existența unei neconcordanțe între acesta și reglementările internaționale, întrucât, în chiar cuprinsul deciziei, Înalta Curte de Casație și Justiție, a verificat acest aspect și a arătat în concret, concordanța reglementării interne cu cea internațională, din perspectiva drepturilor conferite și a limitărilor ce pot fi impuse, astfel că sunt nefondate criticile apelantei sub acest aspect.
Împotriva acestei decizii revizuienta a exercitat calea de atac a recursului, acesta fiind respins ca nefondat prin decizia civilă nr.1679/26.03.2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.
Analizând cererea din perspectiva dispozițiilor art.326 alin. 3 Cod procedură civilă potrivit cărora dezbaterile sunt limitate la admisibilitatea revizuirii și la faptele pe care se întemeiază, Curtea va respinge cererea ca inadmisibilă având în vedere următoarele considerente:
Potrivit art.322 pct.10 Cod procedură civilă revizuirea unei hotărâri rămase definitive în instanța de apel se poate cerere dacă,după ce hotărârea a devenit definitivă, Curtea Constituțională, s-a pronunțat asupra excepției invocate în aceea cauză, declarând neconstituțională legea, ordonanța ori o dispoziție dintr-o lege sau ordonanță care a făcut obiectul acelei excepții ori alte dispoziții din actul atacat, care în mod necesar și evident, nu pot fi disociate de prevederile menționate în sesizare.
Cererea de revizuire a fost întemeiată și pe dispozițiile art.322 pct.5 teza I-a Cod procedură civilă, argumentele invocate fiind însă aceleași cu ipoteza prevăzută la pct. 10 al art. 322 Cod procedură civilă.
În dovedirea cererii de revizuire s-a invocat decizia nr.466/14.11.2013 a Curții Constituționale pronunțată în dosarul nr.7996/2/2012 al Curții de Apel București - secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie, la sesizarea revizuientei S.I.
Prin decizia nr.466/2013 a Curții Constituționale s-a respins, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a prevederilor titlului VII intitulat ";Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv";din Legea nr.247/2005, astfel cum aceasta a fost stabilită prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr.27/2011.
Pentru a fi incident art. 322 pct.10 Cod procedură civilă este necesar ca, soluționând excepția invocată în acea cauză, Curtea Constituțională ,să fi declarat neconstituțională legea, ordonanța ori o dispoziție dintr-o lege sau ordonanță care a făcut obiectul acelei excepții ori alte dispoziții din actul atacat, care în mod necesar și evident, nu pot fi disociate de prevederile menționate în sesizare.
Ori , în prezenta cauză, Curtea Constituțională a respins ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a prevederilor titlului VII intitulat ";Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv";din Legea nr.247/2005 , astfel cum aceasta a fost stabilită prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr.27/2011.
Curtea nu va primi opinia revizuientei sprijinită pe argumentele potrivit cărora și în situația în care excepția a fost respinsă cererea de revizuire în temeiul art. 322 pct. 10 Cod procedură civilă este admisibilă în raport de considerentele sale, considerente ce fac corp comun cu dispozitivul și în întregul lor, sunt general obligatorii; ori pentru faptul că a respins excepția invocată deoarece a considerat că nu este competentă să analizeze decizia nr.27/2011. Invocând decizia nr.206/2013 a Curții Constituționale pronunțată cu ocazia examinării art.4145 alin.4 Cod.proc.pen., petenta apreciază că, instanța Constituțională a dezlegat cu efect obligatoriu problema competenței instanțelor judecătorești de a analiza deciziile în interesul legii pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție atunci când acestea nu privesc interpretarea și aplicarea unitară a conținutului dispozițiilor legale.
Nici în decizia nr.206/2013 și nici în decizia nr.466/2013 Curtea Constituțională nu a ajuns la această concluzie.
În considerentele deciziei nr.466/2013 se arată că ";Curtea Constituțională nu are competența de a se pronunța asupra deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție ca act jurisdicțional, dar se poate pronunța asupra actului de reglementare primară, astfel cum a fost interpretat prin decizia acestei instanțe de judecată. Curtea a constatat că prin decizia nr.27/2011 ÎCCJ nu a realizat o interpretare a conținutului normativ al titlului VII din Legea nr.247/2005, în vederea aplicării unitare a acestuia de către instanțele judecătorești, interpretare care, în acord cu jurisprudența constantă a Curții Constituționale, să fie susceptibilă de a face obiectul unui control de constituționalitate.
Prin decizia 27/2011, ÎCCJ a stabilit aplicarea unitară a unui principiu general al dreptului, statuând că legea specială-titlul VII din Legea nr.247/2005 - se aplică prioritar față de legea generală, în virtutea principiului general de drept, potrivit căruia legile speciale derogă de la cele generale - specialia generalibus derogant.
Instanța de contencios constituțional este competentă să analizeze inclusiv deciziile în interesul legii pronunțate de ÎCCJ, dacă prin acestea s-ar da unui act normativ o interpretare susceptibilă de a intra în coliziune cu prevederile Constituției.
Or, Curtea a reținut că decizia nr.27/2011 pronunțată de ÎCCJ, nu a realizat o interpretare a conținutului normativ al titlului VII din Legea nr.247/2005, astfel încât nu are competența de a se pronunța asupra constituționalității unei hotărâri judecătorești .
Prin urmare, Curtea Constituțională a respins ca inadmisibilă excepția invocată de petenta S.I., reținând că prin decizia nr.27/2011 ÎCCJ a stabilit aplicarea principiului specialia generalibus derogant, cum de altfel s-a și pronunțat în fond prima instanță când a respins acțiunea ca inadmisibilă .
În consecință, instanțele judecătorești cu atât mai mult nu pot cenzura deciziile în interesul legii pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, atunci când nu realizează o interpretare a conținutului normativ al unei legii, în speță - titlul VII din Legea nr.247/2005 - în condițiile în care nici Curtea Constituțională nu are asemenea competență.
Din această perspectivă, nici dispozițiile art. 322 pct. 5 Cod procedură civilă nu sunt aplicabile cauzei, deoarece înscrisul nou - decizia nr.466/2013 a Curții Constituționale - nu este determinant, în sensul că dacă ar fi fost cunoscut de instanță cu ocazia judecării fondului, soluția ar fi fost alta decât cea pronunțată.
Astfel, dacă una dintre condiții prevăzute de art. 322 pct.5 și 10 Cod procedură civilă nu este îndeplinită, cererea de revizuire se va respinge ca inadmisibilă.
| ← contestaţie la legea electorală. Jurisprudență | Întrunirea cumulativă a condiţiilor răspunderii... → |
|---|
