Exercitarea autorităţii părinteşti/stabilire locuinţa minor- necompetenţa internaţională
| Comentarii |
|
Judecătoria IAŞI Sentinţă civilă nr. 4008 din data de 09.10.2015
Prin sentința civilă nr 4008 din 19.03.2015 pronunțată de Judecătoria Iași în dosarul 43542/245/2014 s-a respins ca nefiind de competenta instanțelor judecătorești din România cererea de emitere a unei ordonanțe președințiale pentru exercitarea exclusivă a autorității părintești și stabilirea locuinței minorelor ST și SM, formulată de reclamanta SPI.
A reținut instanța că, potrivit dispozițiilor art. 1070 Cod procedură civilă, trebuie să verifice din oficiu competența sa internațională, procedând conform regulilor interne privind competența, iar dacă stabilește că nu este competentă nici ea, nici o altă instanță română, respinge cererea ca nefiind de competența jurisdicției române.
În conformitate cu dispozițiile art. 8 din Regulamentul nr. 2201 din 2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești, de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1347/2000, regulament ce beneficiază de aplicare directă, instanțele judecătorești dintr-un stat membru sunt competente în materia răspunderii părintești privind un copil care are reședința obișnuită în acest stat membru la momentul la care instanța este sesizată.
Răspunderea părintească este definită de art. 2 punctul 7 din același regulament, ca fiind ansamblul drepturilor și obligațiilor conferite unei persoane fizice sau unei persoane juridice în temeiul unei hotărâri judecătorești, în temeiul legii sau al unui acord în vigoare privind persoana sau bunurile unui copil. Aceasta cuprinde în special încredințarea și dreptul de vizită.
Prevederile art. 8 alin.1 din Regulamentul nr. 2201/2003 al Consiliului sunt aplicabile sub rezerva prevederilor art. 9 (care reglementează menținerea competenței fostei reședințe obișnuite a copilului în cazul cererilor având ca obiect modificarea unei hotărâri privind dreptul de vizită pronunțate înainte de mutarea copilului), art. 10 (care reglementează competența judecătorească în cazuri de răpire a copilului) și art. 12 (care reglementează prorogarea de competență a instanțelor investite cu soluționarea cererii de divorț, de separare de corp sau de anulare a căsătoriei).
A reținut instanța că pe rolul judecătoriei ieșene a fost introdusă cererea de divorț a părților ,însă dosarul cu nr XXX/2014 are prim termen de judecată în data de 31 martie 2015, astfel încât în acest dosar nu a fost incă verificată competența internațională.
S-a constatat că aliniatul al treilea al art 12 din Regulament prevede că instanțele judecătorești dintr-un stat membru sunt competente, de asemenea, în materie de răspundere părintească în alte proceduri decâte cele menționat de alineatul 1(divorț, separare de corp,anulare căsătorie) atunci când: a) copilul are o strânsă legătură cu acest stat membru, în special datorită faptului că unul dintre titularii răspunderii părintești își are reședința obișnuită aici sau copilul este resortisant al acestui stat membru și b) competența instanțelor a fost acceptată în mod expres sau în orice alt mod neechivoc de către toate părțile prezente la procdură la data sesizării instanței,iar competența este în interesul superior al copilului.
Interpretarea acestuit text de lege trebuie făcută în sensul că prorogarea de competență ar putea opera doar în situația îndeplinirii cumulative a condițiilor prevăzute la punctele a si b.
Dacă în ceea ce privește condițiile prevăzute la punctul a nu pot fi discuții, fiind cu certitudine îndeplinite, minorele fiind resortisanți ai României, a notat instanța că în ceea ce privește punctul b cerințele sunt de acceptare expresă a competenței, iar instanța să considere că acesta este in interesul superior al copilului. Prin avocat, pârâtul a focut dovada acceptării exprese a competenței Judecătoriei Iași. Însă determinarea dacă această competență servește interesului superior al minorului revine judecătorului, care , în lumina circumstanțelor cauzei, trebuie să aprecieze asupra acestui aspect.
Conceptul de interes superior al copilului este un concept legal, greu de măsurat, și care poate fi exprimat, potrivit Manualului UNICEF din 2007, în șase dimensiuni: bunăstare materială, sănătate și siguranță, bunăstare educațională, familie și relație socială, comportamente și riscuri, bunăstare subiectivă. Convingerea judecătorului privind luarea oricărei măsuri cu respectarea acestor cerințe poate fi formată doar după administrarea probatoriului specific în această materie: evaluări psihologice, anchete sociale, ascultarea minorilor, ascultarea părinților.
Pe de altă parte, cererea reclamantei, formulată pe calea ordonanței președințiale reclamă urgență, cu atât mai mult cu cât se invocă acte abuzive asupra minorilor.
S.a mai constatat că minorele SM și ST locuiesc împreună cu părinții lor, în localitatea X, Italia, cel puțin din anul 2008 , potrivit înscrisului tradus de la pagina 36. Se poate presupune că reședința familiei a fost în X chiar din anul 2003, acesta fiind de altfel locul nașterii minorei SM, astfel cum rezultă din certificatul de naștere al minorei, act transcris la Primăria Iași. Ambele minore urmază cursuri scolare la instituții de învățământ din Italia Instanța a reținut potrivit înscrisurilor depuse că viața obișnuită a părților se desfășoară în Italia astfel încât toate probatoriile ce urmează să se administreze, in special cele care vizează interesul superior al copiilor, se vor raporta la situația părților din Italia. Este cert că administrarea acestor probatorii prin comisie rogatorie , de către o autoritate competentă italiană la cererea instanței române, va conduce la o tergiversare a cauzei incompatibilă cu procedura ordonanței președințiale și prin raportare la urgența legată de abuzurile invocate asupra minorilor. Pentru aceste considerente, s-a considerat că judecarea cauzei de Judecătoria Iași nu servește sub nici o formă interesului superior al minorelor.
De asemenea, a reținut instanța că nu sunt incidente nici prevederile art. 15 din Regulamentul nr. 2201/2003 al Consiliului, întrucât textul menționat reglementează, cu titlu de excepție, posibilitatea instanțelor competente pentru a soluționa cauza pe fond, în cazul în care consideră că o instanță dintr-un alt stat membru cu care copilul are o legătură specială este mai bine plasată pentru a soluționa cauza sau o parte specifică a acesteia și atunci când acest lucru servește interesul superior al copilului, de a suspenda procedura sau respectiva parte a acesteia și de a invita părțile să depună o cerere la instanța judecătorească din acest alt stat membru în conformitate cu alineatul (4) sau de a solicita instanței judecătorești din alt stat membru să-și exercite competența în conformitate cu alineatul (5).
Așadar, astfel cum rezultă din textul art. 15 din Regulamentul nr. 2201/2003, dreptul de a sesiza o instanță dintr-un alt stat membru aparține instanței competente să soluționeze fondul, potirivit art. 8 din același regulament.
Ori, instanța competentă este instanța din statul membru unde copilul își are reședința obișnuită.
Cu atât mai mult,a reținut instanța că se impune admiterea excepției invocate, cu cât există dosare în cercetare și proceduri specifice cu privire la minori și violență domestică în curs de derulare la autoritățile competente italiene.
Prin urmare, reținând că, în temeiul dispozițiilor art. 8 din Regulamentul nr. 2201/2003 al Consiliului, competența de a soluționa ordonanța președințială nu revine instanței române, și că numai instanța competentă poate aprecia, în funcție de interesul superior al copilului dacă se impune sesizarea unei instanțe dintr-un alt stat membru, instanța, apreciind ca întemeiată excepția necompetenței instanțelor române invocată din oficiu, a admis-o și a respins acest capăt de cerere ca nefiind de competența instanțelor române.
| ← evacuarea fostului soţ din domiciliul comun pe calea... | NON REFORMATIO IN PEIUS – IMPOSIBILITATEA ACHITĂRII... → |
|---|
