Existența unei convenții privind folosința terenului, obligația de restituire față de proprietarul terenului, precaritatea detenţiei nefiind susceptibilă de a genera dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune.
| Comentarii |
|
Tribunalul BRAŞOV Decizie nr. 884/2017 din data de 29.05.2017
R O M Â N I A
TRIBUNALUL BRAȘOV
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIE Nr. 884/2017
Ședința publică de la 29.05.2017
Completul compus din:
PREȘEDINTE - I. V.
Judecător - P. M.
Grefier - M. D.
Pe rol este pronunțarea asupra apelului civil declarat de apelantul - reclamant P.I. M. în contradictoriu cu intimații B.M.V.și B.R.N., împotriva sentinței civile nr. 4xx/19.05.2016, pronunțată de Judecătoria Z. în dosarul civil nr. xx/338/2015 având ca obiect uzucapiune.
La apelul nominal făcut în ședința publică se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Dezbaterile orale asupra cauzei au avut loc în ședința publică din data de 21.04.2017 , încheierea acestui tribunal făcând parte integrantă din prezenta decizie și când, din lipsă de timp pentru deliberare, instanța a amânat pronunțarea la data de 08.05.2017, apoi la data de 22.05.2017 și apoi pentru astăzi, când:
T R I B U N A L U L,
Deliberând asupra apelului civil de față,
Constată că prin sentința civilă nr. 496/19.05.2016 pronunțată de Judecătoria Z. în dosarul nr. xx/338/2015, a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul P.I.M.în contradictoriu cu pârâții B.M.V.și B.R.N., precum și cererea pârâților B.M.V.și B.R.N., de obligare a reclamantului P.I.M.la plata sumei de 1500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut următoarele :
Imobilul ce face obiectul acțiunii este înscris în CF XXXXX Bran (CF vechi XXX P.), nr.top.(XXXX), iar proprietari tabulari ai acestui imobil sunt pârâții B.M.V.și B.R.N. (fila 4 Vol.I).
De asemenea, instanța a constatat că, prin cererea formulată, reclamantul P.I.M.a solicitat instanței să constate că tatăl reclamantului, defunctul P.I., a dobândit prin uzucapiune dreptul de proprietate asupra imobilului înscris în CF XXX Poarta, nr.top.(XXXX), arătând, în esență, că tatăl reclamantului, defunctul P. I, a exercitat o posesie publică, pașnică, netulburată, continuă și sub nume de proprietar asupra imobilului încă din anul 1938.
Relativ la temeiul de drept al cererii de chemare în judecată, instanța a reținut că se invocă o posesie începută de tatăl reclamantului în anul 1938, astfel că trebuie subliniat că, în sistemul de publicitate al cărților funciare existent în Transilvania, Banat și Bucovina, problema uzucapiunii a fost reglementată în mod diferit în timp. În aceste teritorii, uzucapiunea a fost reglementată prin legile maghiare și Codul civil austriac care cereau o posesie de 32 de ani, respectiv una de 30 de ani în condițiile specifice de reglementare. La data de 22 iunie 1943, prin Legea nr. 389/1943 a fost extinsă legislația română (Codul civil român) în Ardealul de Sud, fiind scoase din vigoare legile maghiare și Codul civil austriac. Legislația română a fost extinsă ulterior și în Ardealul de Nord prin Legea nr. 260/1945. De la data extinderii legislației române în Ardeal (1943 și respectiv 1945), uzucapiunea a fost reglementată potrivit Codului civil român, aplicându-se reglementările prevăzute în Cartea a III-a, titlul XX. La data de 12 iulie 1947, prin Legea nr. 241/1947 pentru punerea în aplicare în Transilvania a Legii pentru unificarea dispozițiilor privitoare la cărțile funciare din 27 aprilie 1938, a fost pus în aplicare Decretul-lege nr. 115/1938 pentru unificarea dispozițiilor privitoare la cărțile funciare, fiind scoase din vigoare toate reglementările anterioare referitoare la uzucapiune. În materie de uzucapiune, Decretul-lege nr. 115/1938 prevede în mod expres că dispozițiile ei în materie se aplică numai uzucapiunilor începute sub imperiul ei, deoarece - potrivit art. 6 alin 2 din Legea nr. 241/1947 - prescripțiile împlinite sau începute înainte de data intrării în vigoare a Decretului-lege nr. 115/1938 (înainte de 12 iulie 1947) sunt și rămân cârmuite, în ce privește natura, durata și efectele lor, de dispozițiile legale sub care au început.
Astfel, uzucapiunilor începute înainte de 15 septembrie 1943 li se aplicau codul civil austriac sau, după caz, legile locale maghiare, uzucapiunilor începute între 15 septembrie 1943 și 12 iulie 1947 li se aplicau dispozițiile codului civil român, iar uzucapiunilor începute după data de 12 iulie 1947 li se aplicau dispozițiile art. 27 și 28 din Decretul Lege nr. 115/1938.
Fiind invocată o posesie care a început înainte de anul 1943, în prezenta cauză se aplică dispozițiile Codului Civil Austriac. Potrivit prevederilor art. 1452 și urm. din codul civil austriac, dreptul de proprietate și alte drepturi reale pot fi dobândite prin uzucapiune. Uzucapiunea se realizează prin exercitarea unei posesiuni care trebuie să îndeplinească condițiile prevăzute în art. 1460 și urm. din același cod. Termenul pentru împlinirea uzucapiunii este de 30 de ani, astfel cum rezultă din art. 1478 din codul civil menționat.
Pentru a se putea uzucapa în condițiile prevăzute de articolele menționate, posesia trebuia să fie justă, de bună-credință, reală, continuă și exercitată pe o perioadă de timp de 30 de ani.
Prescripția achizitivă sau uzucapiunea reprezintă un mod de dobândire al dreptului de proprietate prin posedarea neîntreruptă a bunului în tot timpul fixat de lege. Posesia reprezintă o stare de fapt, constând în stăpânirea unui lucru, în exercitarea unei puteri de fapt, în cadrul căreia posesorul se comportă ca și când el ar fi adevăratul titular al dreptului real asupra bunului, elementele posesiei vizând deci atât un element material (corpus) - ce presupune contactul cu bunul, cât și un element intelectual (animus) - constând în voința celui care stăpânește bunul de a efectua această stăpânire pentru sine.
În ceea ce privește condiția posesiei neîntrerupte pe întreaga durată a termenului de 30 de ani, instanța a constatat că nu este îndeplinită în cauză, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.
Potrivit art.1460 și art.1497 C.Civ. austriac, pentru a putea conduce la proprietate prin prescripție, posesiunea trebuie să fie neîntreruptă, necurmată, ceea ce înseamnă că ea nu trebuie să fie împiedicată prin fapta unui terț.
Din examinarea declarației martorului P.G. propus de reclamant, instanța constată că, într-adevăr, tatăl reclamantului, defunctul P. I. , a folosit terenul respectiv, pe care a construit un gater, însă, începând cu anul 1952, pentru o perioadă de aproximativ 2-3 ani, acesta nu a mai folosit terenul, fiind deportat împreună cu familia, iar, în tot acest timp, terenul și gaterul au intrat în administrarea Primăriei (fila 3 Vol.II).
Astfel, instanța a constatat că, în condițiile în care s-ar admite că începutul posesiei se găsește în anul 1938, totuși această posesie a fost întreruptă în anul 1952, înainte deci de împlinirea termenului legal de 30 de ani și, totodată că, posesia nou începută de tatăl reclamantului, defunctul P. I. în anii 1954-1955, este supusă regimului juridic reglementat prin Decretul Lege nr.115/1938.
În ceea ce privește cererea pârâților B.M.V.și B.R.N. de obligare a reclamantului P.I.M.la plata sumei de 1500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, instanța a respins-o ca neîntemeiată, întrucât, din examinarea chitanțelor depuse la dosarul cauzei, nu a rezultat că sumele achitate au legătură cu dosarul, una dintre chitanțe nefiind datată, iar cealaltă fiind datată 28.03.2014, cu aproximativ 1 an înaintea înregistrării cauzei.
Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamantul P.I.-M., solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței și, în consecință, admiterea cererii , cu cheltuieli de judecată.
În expunerea motivelor de apel, apelantul a arătat că prima instanță a limitat numărul martorilor propuși, audiind doar martorul P. G.. Audiindu-l, a omis să consemneze aspecte importante ale declarației acestuia. Astfel, la întrebarea expresă adresată de avocatul ales : " cine a stăpânit terenul în perioada critică ( 2-3 ani începând cu anul 1954), martorul a spus textual " de-a lui P. ". Au fost și alte elemente care, neconsemnate fiind, au condus la trunchierea declarației și influențarea deliberării, motiv pentru care solicită depunerea la dosarul cauzei a înregistrării ședinței de judecată din data de 06.04.2016.
Apelantul a mai arătat că posesia exercitată de tatăl apelantului asupra imobilului descris a fost una utilă, îndeplinind toate condițiile apte pentru a conduce la dobândirea, prin uzucapiune, a dreptului de proprietate asupra imobilului menționat. Înscrisurile depuse în probațiune și martorul audiat, au confirmat împrejurarea că, deși tatăl apelantului a cumpărat în anul 1936, o suprafață de 111 stj, în fapt a folosit, încă de la acel moment, inclusiv terenul vecin, înscris în CF xxx Poarta, nr.top. xxxxxxx fără ca intimații - pârâți sau autorii acestora să fi ridicat pretenții cu privire la imobil. Martorul audiat a confirmat susținerile sale conform cărora autorul intimatului B. R. i-a recunoscut tatălui său calitatea de proprietar asupra terenului în discuție, relatând că nu cunoaște ca între aceștia să fi existat certuri,neînțelegeri cu privire la situația juridică a terenului în litigiu, iar înscrisul denumit " contract " , datat 1 mai 1938, ce constata convenția prin care autorul pârâtului B. îi ceda tatălui său, pentru realizarea canalului de apă necesar la funcționarea gaterului edificat pe terenul uzucapat, dreptul de folosință asupra unei porțiuni de 2 m din terenul său ( situat la nord de pârâu), dovedește acest aspect. Probele administrate au confirmat cele susținute cu privire la data începerii posesiei, plasând-o undeva în cursul anului 1936. Astfel, martorul a relatat că pe terenul respectiv tatăl apelantului a construit un gater, la care a lucrat și tatăl său și că a putut constata, în mod personal, că autorul reclamantului folosea acest teren, pe o porțiune din acesta edificând gaterul și locuind efectiv, iar pe restul depozitând bușteni.
Întrucât a anticipat că există riscul creării unei confuzii între discontinuitate - viciu al posesiei - și întreruperea termenului prescripției achizitive-cauza de încetare a acesteia-prin concluziile formulate apelantul a făcut trimitere la ambele instituții juridice, arătând motivele pentru care niciuna dintre acestea nu este aplicabilă în speța dedusă judecății.
Totuși, din motivarea sentinței atacate, rezultă inadvertențele cu privire la acest aspect. Astfel, deși vorbește despre discontinuitate, arătând că măsura deportării, ce i-a fost aplicată tatălui său, sugerează un astfel de viciu al posesiei, încercând să explice raționamentul aplicat, instanța se referă la instituția întreruperii termenului prescripției achizitive. Ar fi profund inechitabil a considera că deportarea ar putea reprezenta un caz de întrerupere naturală a cursului prescripției achizitive, cătă vreme aceasta a reprezentat o măsură vădit abuzivă dispusă în perioada regimului comunist. Argumente în sprijinul acestei susțineri pot constitui chiar considerentele Deciziei IV din 16 ianuarie 2006, pronunțată de ÎCCJ în soluționarea unui recurs în interesul legii, care se pot aplica, prin analogie, în prezenta speță. Atâta vreme cât Legea nr. 59/1974, prin care toate terenurile au fost scoase din circuitul civil, nu constituie cazuri de întrerupere naturală a prescripției achizitive începute anterior adoptării lor, nici deportarea, care la rândul său a constituit o măsură abuzivă ce a avut ca efect încălcarea unor drepturi fundamentale ale persoanelor, nu poate constitui un caz de întrerupere naturală a termenului prescripției achizitive sau o situație de natură a sugera discontinuitatea -viciu al posesiei.
Pentru ca posesia să fie socotită continuă, nu trebuie ca posesorul să fi fost mereu în contact cu bunul și să facă zilnic acte de folosință cu privire la acesta, existând continuitate în măsura în care actele de folosință se îndeplinesc cu regularitatea impusă de natura bunului, direct sau indirect, de către cel care invocă uzucapiunea. Deportarea a constituit o măsură impusă în mod abuziv de regimul care guverna la acea vreme și în nici un caz nu poate fi imputată tatălui apelantului, care nu putea opune rezistență la aceasta și care, de îndată ce restricția domiciliară a fost ridicată, a reintrat în posesia imobilului.
Însă, chiar dacă tatăl apelantului a fost obligat să părăsească domiciliul din com. B., asta nu l-a împiedicat să exercite direct/indirect, acte de stăpânire asupra terenului, exploatându-l și culegându-i fructele direct ori prin intermediul familiei, iar imediat după ridicarea restricțiilor domiciliare, a revenit în com. P..
Discontinuitatea este un viciu temporar, ceea ce înseamnă că încetează dacă actele de stăpânire redevin regulate potrivit naturii lucrului. În acest context, trebuie observat că, și dacă s-ar admite că deportarea ar putea afecta caracterul util al posesiei, reprezentând o discontinuitate a acesteia, totuși, în virtutea caracterului temporar al acestui viciu al posesiei, acesta a încetat de îndată ce tatăl apelantului a reintrat în posesia imobilului, imediat după ridicarea restricțiilor domiciliare, nemaiputând să constituie o cauză care să împiedice dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune.
De altfel, legislația de după 22.12.1989 sancționează în mod direct actele abuzive ale deportărilor ori instituirii de domiciliu obligatoriu, în acest sens fiind prevederile Decretului - Lege nr.118/1990.
În concluzie, apelantul a solicitat să fie avute în vedere prevederile art. 1460 C.civil austriac, că din interpretarea art.1462 și art. 1463 din acest cod, reiese că moștenitorii celui ce a început posesia o pot continua și astfel timpul în care antecesorul lor a posedat imobilul va intra în calculul termenului de 30 de ani, fiind ca atare permisă joncțiunea posesiilor. Imobilul este bine delimitat, iar de la intrarea în posesie nicio altă persoană nu s-a interesat de soarta sa, neexistând nicio altă persoană care să se pretindă proprietar și care să ridice pretenții asupra imobilului, posesia având prin urmare caracter public, pașnic și sub nume de proprietar.
În drept au fost invocate disp. art. 1452, 1460, 1462, 1463,1464,1465,1468,1493 și 1498 cod civil austriac.
Intimații B.R.N. și B.M.V.au formulat întâmpinare (f.11-16) prin care au solicitat respingerea apelului ca nefundat, cu cheltuieli de judecată.
S-a arătat în cuprinsul întâmpinării că încadrarea în drept a fost formulată de către apelantul pârât reclamant reconvențional în fața instanței de fond în ceea ce privește temeiul de drept aplicabil, că cererea a fost făcută în favoarea unei persoane lipsite de capacitate de folosință și nu s-a solicitat joncțiunea posesiei.
Cererea reconvențională este inadmisibilă, deoarece apelantul pârât reconvențional solicită instanței constatarea unui drept în favoarea unei persoane lipsite de capacitate de folosință (tatăl acestuia decedat), intimații arătând că înțeleg să reitereze apărarea făcută în fața instanței de fond, având în vedere caracterul devolutiv al apelului. Lipsa capacității de folosință conduce la respingerea acțiunii ca inadmisibilă, întrucât persoana pentru care se solicită constatarea unui drept civil nu are folosința acestui drept. Jurisprudența a consacrat ca excepție dirimantă și peremptorie, lipsa calității procesuale, putând fi invocată de oricare dintre părți și în orice fază a procesului.
Pârâtul reclamant reconvențional a indicat în mod echivoc că data începerii posesiei în persoana autorului acestuia în anii 1936-1938, iar ca finalizare a posesiei anii 1969-1970. Dacă ar fi putut proba îndeplinirea condițiilor cumulative și obligatorii instituite de dispozițiile art. 1492 C.civ. austriac, s-ar constata că termenul de uzucapiune s-ar fi împlinit în favoarea autorului acestuia, care însă nu mai are capacitate de folosință. Cum în speță nu s-a solicitat joncțiune a posesiilor ( discutabil privind admisibilitatea acesteia), cererea apare ca inadmisibilă .
Din proba cu înscrisuri administrată a rezultat fără dubiu că între părți s-au purtat nenumărate procese civile și penale, generate de disputa pentru acest teren, aspect ce dovedește o posesie tulburată.
Ambele expertize extrajudiciare coincid în ceea ce privește identificarea imobilului cu datele de carte funciară Expertiza întocmită de către expertul P. preia susținerile verbale ale apelantului pârât reclamant reconvențional, fără a arăta corespondentul în acte .
Depoziția martorului audiat are valoare probatorie în cauză sub următoarele aspecte :
- nu s-a determinat data începerii posesiei
- s-a stabilit că posesia nu a fost continuă ( o perioadă de 2-3 ani autorul și familia apelantului pârât reclamant reconvențional au fost deportați iar imobilul -Ferăstrău- a fost administrat de Primăria B.) . Posesia este discontinuă atunci când este exercutată neregulat, cu intermitențe anormale în raport cu natura bunului(bunul este un imobil teren care prin natura lui presupune exercitarea unor acte de posesie regulate la intervale scurte de timp, de ex. efectuarea lucrărilor de întreținere și conservare sezoniere). Discontinuitatea posesiei este un viciu absolut
- echivocitate în ceea ce privește determinarea imobilului obiect al litigiului
- faptul că a auzit că între părți au existat divergențe generate de posesia terenului în litigiu, atrăgând viciul tulburării
- că autorul apelantului pârât reclamant reconvențional a tăiat lemne și pentru autorii
intimaților, deci nu a posedat sub nume de proprietar
În motivarea cererii reconvenționale s-a invocat un contract de vânzare-cumpărare din 1936 prin care, se susține, tatăl acestuia a cumpărat de la bunicul intimatului B.R.N. cota de ¾ din imobilul înscris în CF nr.XXX P.-teren în suprafață de 111 stj. Acest contract invocat a dobândit semnificație juridică, terenul de 111 stj (400 mp) a intrat în posesia apelantului urmare a partajului judiciar, după cum rezultă din înscrierile succesive menționate în cartea funciară existentă la dosar. Pe acest teren de 400 mp a fost edificat "Fierăstrăul ", însă autorul și apoi pârâtul-reclamant reconvențional, profitând de faptul că terenul intimaților și cel pe care se afla fierăstrăul sunt învecinate, au pătruns în mod abuziv pe terenul intimaților.
Art. 1492 din Codul civil austriac prevede ca posesiunea să fie de bună-credință. Potrivit art. 1464 din Codul civil austriac, atunci când cineva se pune în stăpânirea unui bun prin forță sau vicleșug, sau se introduce în posesiune în mod clandestin sau ocupă bunul numai cu titlu precar, posesiunea nu este de bună-credință. În acest caz nu poate prescrie nici el nici moștenitorii lui.
După cum s-a arătat în întâmpinarea formulată în fața instanței de fond, între autorii intimatului B.R.N. și pârâtul reclamant reconvențional, precum și cu autorul acestuia, au existat mereu neînțelegeri datorită folosinței acestui teren (a se vedea hotărârile judecătorești depuse la dosar). În anumite perioade când relațiile erau tensionate, acest teren a fost folosit de către autorii intimatului ca izlaz pentru pășunatul mieilor. Când relațiile nu erau tensionate, în schimbul folosinței terenului autorii intimatului primeau un echivalent constând în tăierea lemnului în gater( bușteni pentru construcții, prelucrare cherestea). Astfel, imobilul a fost folosit nu în nume propriu, aspect care atrage precaritatea posesiei. Din probele administrate rezultă faptul că posesia exercitată este una echivocă, nefiind sub nume de proprietar.
Potrivit art.31 din Legea nr. 389/1943, art.6 din Legea nr. 241/1947, prescripțiile începute înainte de extinderea legislației române sunt cârmuite în ceea ce privește natura, durata și efectele lor, de dispozițiile legilor sub care au început.
Prin urmare, în speța de față nu sunt aplicabile nicidecum prevederile Decretului-Lege nr. 115/1938, de altfel neinvocate de către pârâtul reclamant reconvențional.
În altă ordine de idei, se susține că posesia a început între anii 1936-1938 și până în 1969-1970. În această perioadă s-ar fi împlinit termenul de prescripție achizitivă. Împrejurarea că însuși autorul pârâtului reclamant reconvențional a fost inactiv, nesolicitând constatarea dreptului, nu poate profita apelantului pârât reclamant reconvențional deoarece chiar dacă legea recunoaște o joncțiune a posesiilor ( care nu operează de plin drept), legea nu cunoaște o joncțiune a inactivității proprietarilor succesivi. Joncțiunea posesiei are loc și se poate opune doar asupra aceluiași proprietar. De la data începerii posesiei reclamate și până în prezent titularii dreptului de proprietate s-au schimbat de mai multe ori pentru imobilul în litigiu. Cum noii proprietari ai imobilului sunt intimații, este evident că nu sunt întrunite condițiile reclamate de Decretul nr. 115/1938, însă analiza acestora ar fi urmat să fie făcută dacă apelantul pârât reclamant reconvențional invocă o posesie proprie.
Prin răspunsul la întâmpinare formulat ( f. 28-30) apelantul a solicitat îndepărtarea ca nefondate a apărărilor formulate de intimați, pentru următoarele argumente :
Cel mai semnificativ și caracteristic efect al apelului este " efectul devolutiv " și constă într-o reînnoire sau reeditare a judecății pricinii în fond, astfel că problemele de fapt și de drept dezbătute în fața primei instanțe sunt repuse în discuția instanței de apel.
Trebuie subliniat faptul că, totuși, caracterul devolutiv al apelului nu este absolut, el fiind limitat de două reguli restrictive exprimate prin adagiile "tantum devolutum quantum appellatum " și " tantum devolutum quantum judicatum "- art. 476-478 C.pr.civ.
În speță este necesar a se da eficiență și principiului " non reformațio in pejus ", neputându-se crea o situație mai grea pentru partea care a exercitat calea de atac.
Prin prisma celor arătate, atâta vreme cât intimații nu au formulat apel incident, instanța de apel nu poate primi criticile aduse sentinței prin întâmpinarea formulată, pretenția intimaților exprimată în mențiunea " privitor la inadmisibilitatea cererii reconvenționale reiterăm apărarea făcută în fața instanței de fond având în vedere caracterul devolutiv al apelului " apărând ea însăși inadmisibilă.
Astfel, deși sentința pronunțată reține un singur viciu al posesiei, acela al discontinuității, din considerente rezultând, implicit, că posesia exercitată de autorul apelantului îndeplinește toate celelalte atribute, în afara continuității, prin întâmpinarea formulată, intimații sugerează existența unor alte vicii ale posesiei solicitând practic schimbarea sentinței pentru acest motiv, deși nu au formulat calea de atac a apelului.
În acest context, date fiind dispozițiile art. 472 din Codul de procedură civilă, dar și cele ale art. 477 alin 1 din același act normativ, apelantul consideră că temeinicia sentinței atacate ar trebui analizată exclusiv din perspectiva apelului formulat și doar relativ la criticile aduse viciului discontinuității reținut de instanța de fond.
Instanța de apel ar trebui să cerceteze dacă prima instanță de judecată a reținut în mod corect existența acestui viciu, susținerile referitoare la celelalte presupuse vicii ale posesiei, făcute prin întâmpinare, impunându-se a fi înlăturate, pentru motivele arătate.
Referitor la proba testimonială solicitat de intimați, cu martorii C.G. și O. S., apelantul arată că sancțiunea procesuală a decăderii din dreptul de a propune această probă, adoptată de instanța de fond, ar trebui să se perpetueze și în apel. Aceasta și în condițiile în care intimații nu au criticat încheierea din 06.04.2016 și nici nu au formulat apel împotriva fondului.
Susținerile intimaților sunt nelegale și netemeinice, de vreme ce, la momentul decesului, autorul său avea în patrimoniu dreptul de a invoca beneficiul uzucapiunii, transmis pe cale succesorală, apelantul fiind îndreptățit să îl invoce. Dacă dreptul de opțiune succesorală se poate transmite pe cale succesorală, de ce dreptul de a invoca beneficiul uzucapiunii nu s-ar putea transmite în aceleași condiții, deși prezintă caractere juridice similare, fiind, de asemenea, un drept potestativ. Odată invocat acest drept, el va produce efecte retroactive, în sensul că uzucapantul va fi considerat proprietar din chiar ziua în care a început posesia. Așadar, urmare a acestui mecanism juridic, de vreme ce uzucapiunea produce efecte retroactive, se va considera că dreptul de proprietate s-a născut din ziua în care a început posesia, bunul întrând deci în patrimoniul autorului apelantului anterior decesului său, pe când avea atât capacitate juridică de folosință cât și capacitate de exercițiu.
Și mențiunile referitoare la joncțiunea posesiilor sunt, de asemenea, nefondate.
Prin memoriul de apel, referirea la această instituție juridică a fost făcută în contextul mai larg, în care apelantul s-a referit la dispozițiile legale ce reglementează instituția juridică a uzucapiunii. Din această împrejurare nu trebuie să se înțeleagă că a înțeles să invoce joncțiunea posesiilor, direct în apel, cu încălcarea dispozițiilor art. 478 alin1, 2 și 3 C.pr.civ.
În speță, nu este aplicabilă instituția juridică a joncțiunii posesiilor, care presupune adăugarea la termenul posesiei actuale a timpului cât bunul a fost posedat de autorul posesorului actual. Termenul prescripției achizitive s-a împlinit sub autorul apelantului, în timpul vieții acestuia, nefiind necesară unirea a două posesii în vederea îndeplinirii condiției referitoare la termenul uzucapiunii.
Pentru situația în care instanța nu va înlătura susținerile referitoare la celelalte presupuse vicii ale posesiei, pentru motivele expuse anterior, ci va cerceta temeinicia acestora, apelantul arată că probatoriul administrat în prima etapă procesuală a infirmat existența acestora. Contrar celor susținute de intimați, înscrisurile administrate în prima etapă procesuală demonstrează starea conflictuală care există între părțile acestui litigiu, însă nu au nicio relevanță asupra imobilului în litigiu, neputând sugera existența vreunui viciu al posesiei exercitate de autorul apelantului asupra acestui imobil
Intimații nu au făcut decât să reia cele reținute de prima instanță cu privire la viciul discontinuității, neaducând nici un argument contrar criticilor formulate de apelant.
De asemenea, prin întâmpinarea formulată, intimații încearcă să denatureze declarația dată de martorul audiat în prima etapă procesuală, precizând că martorul ar fi declarat că a auzit că există neînțelegeri între părți cu privire la situația juridică a imobilului în litigiu. Acest aspect nu este real, în condițiile în care martorul a declarat contrariul. Nici afirmația că autorul apelantului nu ar fi posedat sub nume de proprietar, întrucât acesta tăia lemne pentru autorii intimaților, nu poate fi primită, câtă vreme martorul audiat a declarat că " toți cei care aduceau lemne din pădure le tăiau la gaterul lui P." .
În apel a fost administrată proba cu înscrisuri, proba testimonială, fiind audiați martorii J. M., P.E., propuse de apelant (declarații filele 87,88) și martorii O. S. și C. G.(declarații filele 90,91) .
Examinând sentința apelată în raport cu motivele de apel invocate de apelantă, apărările intimatului, actele și lucrările dosarului, precum și dispozițiile legale incidente în speță, instanța constată că cererea de apel este nefondată, având în vedere următoarele considerente:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Z. sub nr.xx/338/08.01.2015, reclamantul P.I.M.i-a chemat în judecată pe pârâții B.M.V.și B.R.N., solicitând instanței să constate că tatăl reclamantului, defunctul P. I., a dobândit prin uzucapiune dreptul de proprietate asupra imobilului înscris în CF XXXX P., nr.top.(XXXXX) și să dispună înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate astfel dobândit.
Invocând dispozițiile art.1478 și art.1492 C.Civ. austriac, reclamantul a arătat, în esență, că tatăl său, defunctul P. I., a exercitat o posesie publică, pașnică, netulburată, continuă și sub nume de proprietar asupra imobilului menționat, încă din anul 1938.
Asupra imobilul ce face obiectul acțiunii este înscris în CF XXX B. (CF vechi XXX P.), nr. top. (XXXXXXX), dreptul de proprietate al pârâților B.M.V.și B.R.N. (fila 4 vol. I ).
Prin motivele de apel și prin răspunsul la întâmpinare formulat, invocând caracterul devolutiv al apelului, precum și principiul " non reformațio in pejus " , apelantul consideră că
atâta vreme cât intimații nu au formulat apel incident, instanța de apel nu poate primi criticile aduse sentinței prin întâmpinarea formulată, susținând că sentința pronunțată reține un singur viciu al posesiei, acela al discontinuității, din considerente rezultând, implicit, că posesia exercitată de autorul apelantului îndeplinește toate celelalte atribute, în afara continuității.
Mai arată apelantul că, prin întâmpinarea formulată, intimații sugerează existența unor alte vicii ale posesiei solicitând practic schimbarea sentinței pentru acest motiv, deși nu au formulat calea de atac a apelului.
Instanța reține că aceste susțineri ale apelantului nu sunt întemeiate.
Într-adevăr, limitele efectului devolutiv sunt determinate de ceea ce s-a apelat, ceea ce înseamnă că, ceea ce nu a fost supus apelului dobândește autoritate de lucru judecat, iar instanța de apel nu poate modifica acele aspecte sau afecta părțile care nu au făcut apel.
Însă, în stabilirea întinderii devoluțiunii, instanța trebuie să se raporteze nu numai la cererea de apel, ci și la întâmpinarea intimatului, în acest sens art. 478 alin 2 C.pr.civ. dispunând că părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât cele invocate la prima instanță sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare.
Se constată că prin întâmpinarea formulată înaintea instanței de fond ( f.160 și urm vol. I) au fost invocate aceleași apărări expuse în întâmpinarea formulată în apel.
Este, de asemenea, de reținut faptul că, potrivit tezei finale a art. 477 alin 1 C.pr.civ., devoluțiunea se întinde și cu privire la soluțiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată.
Așadar, chiar și în situația în care apelantul critică numai o problemă dezlegată prin hotărârea primei instanțe, dacă de aceasta depinde și soluția dată unei alte probleme, devoluțiunea se va întinde și cu privire la problema dependentă de cea expres criticată.
Nu poate fi primită susținerea apelantului în sensul că intimații ar fi trebuit să formuleze apel, având în vedere soluția pronunțată de prima instanță, aceea de respingere în totalitate a cererii, față de care o eventuală cerere de apel era lipsită de interes, așa cum intimații nu aveau interes să formuleze nici apel incident, neavând motive să tindă la schimbarea hotărârii primei instanțe, care le este favorabilă și în considerentele căreia se reține discontinuitatea posesiei, invocată prin întâmpinarea depusă în fața instanței de fond ( " posesia a fost sporadică ") .
De asemenea, împrejurarea că sentința pronunțată reține un singur viciu al posesiei, acela al discontinuității, nu poate conduce la concluzia că din considerentele instanței rezultă, implicit, că posesia exercitată de autorul apelantului îndeplinește toate celelalte atribute, în afara continuității.
Dimpotrivă, întrucât este necesar ca în cazul uzucapiunii condițiile să fie întrunite cumulativ, în situația în care se reține neîndeplinirea uneia dintre condiții, este inutil a mai fi cercetată îndeplinirea celorlalte .
În concluzie, față de cele expuse anterior, instanța de apel reține că examinarea îndeplinirii condițiilor uzucapiunii decurge firesc din faptul învestirii instanței cu cererea de apel, raportat la cererea reconvențională ce a făcut obiectul judecății în primă instanță, astfel cum a fost motivată și întemeiată în drept.
Prioritar examinării motivelor de apel, se impune a se analiza împrejurarea invocată de intimați, în sensul că cererea a fost făcută în favoarea unei persoane lipsite de capacitate de folosință și nu s-a solicitat joncțiunea posesiei, astfel că cererea apare ca fiind inadmisibilă.
Nu este întemeiată această apărare, având în vedere că, de regulă, dreptul de opțiune cu privire la uzucapiune este exercitat chiar de către posesor. Succesorii universali și cei cu titlu universal ai posesorului, în măsura în care toate condițiile uzucapiunii fuseseră îndeplinite înainte de deschiderea succesiunii, pot exercita dreptul de opțiune, iar această ipoteză nu se confundă cu aceea a joncțiunii posesiei, caz în care succesorul unește posesia sa cu posesia autorului său pentru a împlini termenul de prescripție achizitivă.
Referitor la motivele de apel, Tribunalul reține că se susține că în cuprinsul sentinței atacate există inadvertențe, întrucât, deși se vorbește despre discontinuitate, arătând că măsura deportării, ce i-a fost aplicată tatălui apelantului, se sugerează un astfel de viciu al posesiei, încercând să explice raționamentul aplicat, instanța se referă la instituția întreruperii termenului prescripției achizitive
Sub acest aspect, Tribunalul constată că, potrivit prevederilor art. 1477 C. civ. austriac, astfel cum era în vigoare la momentul la care se pretinde că autorul P. I. a început posesia, "cel ce bazează uzucapiunea pe un timp de treizeci sau patruzeci de ani nu are nevoie să dovedească just titlu";.
Art. 1477 C. civ. austriac derogă de la prevederile art. 1460 - 1464 din același cod, care reglementează condițiile pe care trebuie să le îndeplinească posesia, numai în ceea ce privește caracterul just al acesteia, caracter explicitat în art. 1461 ("orice posesie, ce se întemeiază pe un titlu, care ar fi îndestulător pentru dobândirea proprietății dacă acesta aparținea înstrăinătorului";).
Celelalte condiții ale posesiei, enumerate în art. 1460 C. civ. austriac, trebuie îndeplinite și în cazul uzucapiunii prevăzute de art. 1477, respectiv "posesia să fie (…) de bună credință și adevărată, și să fie continuată sub întreaga vreme fixată prin lege";.
Calitatea posesiei de a fi continuă înseamnă îndeplinirea de către posesor a actelor materiale presupuse de exercitarea dreptului posedat normal, fără intermitențe nefirești.
Pentru a fi continuă, posesia trebuie să fie să fie exercitată în toate ocaziile și în toate momentele în care aceasta se impune după natura lucrului posedat, fără intervale anormale .
Din declarațiile martorilor propuși de apelant, rezultă că, deși în anul 1952, în perioada în care autorul P. I. a fost deportat, acesta nu a mai putut exercita posesia, aceasta a fost reluată imediat după ridicarea restricțiilor domiciliare și chiar și în perioada deportării au fost momente în care mama apelantului revenea în localitate, utilizând locuința compusă din două camere existență pe terenul în litigiu, ceea ce înseamnă că dovada caracterului continuu al posesiei a fost făcută.
Sub aspectul cerinței ca posesia să fie "adevărată";, art. 1464 C. civ. austriac prevede că "dacă cineva prinde vr’un bun în stăpânirea sa cu forța, sau cu fraudă, sau se introduce clandestin în posesie, sau posedă vr’un bun numai în mod precariu, - acela nu-l poate prescrie nici el, nici erezii săi";.
În speță, instanța de apel reține faptul că autorul P. I. nu a exercitat o posesie legitimă animus possidendi, ci o detenție precară asupra terenului pe care l-a folosit, după ce a construit fierăstrăul .
În acest sens, relevante sunt chiar înscrisurile invocate de apelant în cuprinsul întâmpinării formulate în dosarul nr. 460/338/2014 al Judecătoriei Z. ( din care, urmare a disjungerii petitului de uzucapiune din cererea reconvențională, s-a format dosarul în care a fost pronunțată hotărârea apelată).
Astfel, în anul 1936 autorul apelantului a cumpărat de la bunicul intimatului B.I., terenul înscris în CF xxxxxx P. B. A+3 top. xxxx mai exact ¾ din acest teren, adică 111 stj., actul încheiat fiind însoțit de o schiță privind dezmembrarea porțiunii vândute ( f. 110,111 vol. I dosar nr. x/338/2014). Aceleași părți încheie la data de 01.05.1938 înscrisul sub semnătură privată intitulat "; contract "; (f.132 vol. I dosar nr. x/338/2014), prin care B.I.se învoiește ca autorul apelantului, P. I. să-și construiască, după indicațiile maestrului, un canal de apă (iaz) pe locul său, pe o lățime de cca 2 m, cu o lungime necesară specificată de inginer, cu următoarele condiții : autorul P.I. să-i plătească suma de 3000 lei, să-i taie în ferăstrău în fiecare an, 6 m ³ buștean, să-i dea ciment și podele pentru construirea podului peste gârlă.
În cuprinsul aceluiași înscris B. I. menționează că "; la facearea clădirii și a proprietății fierăstrăului "; nu cunoaște alt proprietar în afară de P. I. , precum și că, în caz de nerespectare a condițiilor menționate are dreptul de a strica iazul pe locul său, contractul fiind valabil atâta timp cât există fierăstrăul.
Așadar, pentru construirea fierăstrăului, autorul apelantului avea nevoie de un iazul care să-l deservească . S-a extins utilizând o suprafață mult mai mare decât cea cumpărată și respectiv decât cea ce a făcut obiectul convenției, suprafața măsurată de către expertul P.S. ca folosită de apelant, fiind de 266l mp, conform concluziilor raportului depus la filele 80-89 vol I dosar nr. 13/338/2015 al instanței de fond.
Existența înțelegerii menționate este confirmată de declarațiile martorilor propuși de intimați, conform cărora bunicul intimatului a dat în administrare tatălui apelantului suprafața de aproximativ 3000-4000 mp, pe care era amplasat fierăstrăul și erau depozitate lemnele, în schimbul obligației de a-i tăia lemne.
Or, existența convenției privind folosința terenului, implică obligația de restituire față
de proprietarul terenului, situația posesorului fiind aceea a unui detentor precar, iar detenția precară nu este susceptibilă de a genera dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune.
Cum problema dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune, în temeiul dispozițiilor C. civ. austriac, presupune examinarea de către instanță a îndeplinirii condițiilor prevăzute de dispozițiile acestui cod pentru dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune, iar una dintre aceste condiții nu este îndeplinită, instanța reține că apelul formulat în cauză nu este întemeiat.
Nu în ultimul rând, instanța reține că potrivit prevederilor art. 1500 C. civ. austriac: " Dreptul câștigat prin uzucapiune sau prescripțiune însă, nu poate deveni spre paguba aceluia, care a câștigat vr’un bun sau drept încă înainte de intabularea aceluia încrezându-se în cărțile funduare";.
Textul reprezintă o aplicație în sistemul C. civ. austriac a principiului publicității materiale a cărților funciare, principiu preluat ulterior și de legislația română în această materie. Acest principiu conferă protecție terțului achizitor de bună-credință, în sensul că, se consideră că înscrierea dreptului acestuia în cartea funciară este exactă dacă a dobândit cu bună-credință, încrezându-se în cartea funciară.
În speță, pe lângă moștenitorul intimat ( care, potrivit doctrinei și jurisprudenței în aplicarea acestui principiu, nu este considerat terță persoană și nu este apărat de publicitatea cărților funciare, fiind considerat ca una și aceeași persoană cu defunctul ) asupra imobilului în litigiu este înscris și dreptul de proprietate al intimatei B. M. V., cu titlu de donație.
Așadar, chiar în situația în care condițiile uzucapiunii ar fi fost îndeplinite, înscrierea dreptului dobândit cu acest titlu nu ar fi fost posibilă în condițiile în care, anterior, urmare a unui act de donație, fusese înscris dreptul de proprietate al celor doi intimați, unul dintre ei terță persoană care s-a încrezut în cartea funciară.
În baza argumentelor de fapt și de drept expuse, în conformitate cu prevederile art. 480 alin. 1 din Codul de procedură civilă, instanța va respinge cererea de apel supusă judecății, cu consecința păstrării sentinței atacate.
În temeiul disp. art. 453 C.pr.civ., reținând culpa procesuală a apelantului, instanța îl va obliga să plătească intimaților suma de 1800 lei cheltuieli de judecată constând în onorariu avocațial.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge apelul formulat de apelantul P. I.- M., având CNP xxxx, cu domiciliul ales în B. b-dul I. M. nr.x, ap.x, jud B. în contradictoriu cu intimații : B.M.V.și B.R.N., ambii domiciliați în sat P. nr.x, com B., jud. B., împotriva sentinței civile nr. x/19.05.2016 pronunțată de Judecătoria Z. în dosarul nr. xx/338/2015, pe care o păstrează.
Obligă apelantul să plătească intimaților suma de 1800 lei cheltuieli de judecată constând în onorariu avocațial.
Definitivă.
Pronunțată azi, 29.05.2017, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.
Președinte, Judecător,
I. V. P. M.
Grefier,
M. D.
Red. I.V./30.06.2017
Tehnored. M. D./04.07.2017
5 ex.
Judecător fond, S. M.
| ← Recunoaşterea de către părţi a folosirii de către... | Acţiune în despăgubiri. contract de prestări servicii.... → |
|---|
